0

Două ore, 60 de copii și gânduri bune

Ce bine e când îți dai seama că ai făcut o alegere minunată. Ce bine mă simt eu astă seară, nu-mi ajung vorbele… Explozie de sentimente bune și vesele și pline de culoare.
Am avut carnaval la grădinița lui Ionuț. Grădinița cea nouă, cum zice el. Trei grupe, fiecare cu 20 de copii, adunați voi, plus câte doi părinți de fiecare și poate și câte un bunic rătăcit. La un moment dat mă simțeam ca la casa de nebuni. Copii veseli, știți, din ăia de-i vezi prin parc fugind liber și te întrebi unde le sunt părinții? Chiuituri, nebunie, Ionuț vesel nevoie mare, a așteptat toată ziua să ne reîntoarcem la grădiniță. Se joacă cu prietenul lui, sar, aleargă, țopăie, educatoarele ne dau materiale să ne facem singuri costume de carnaval (azi le-am făcut noi, vineri merg cei mici echipați de acasă, cu ce le-a trecut prin cap, în cazul nostru, Ionuț copac. Nu, nu glumesc!), tot ele zâmbesc îngăduitoare. Baloane, confetti, muzică, piticii noștri se cațără, intră-n clasă, ies în curte, intră din nou, scot jucăriile de la loc. Eu cu prietena mea ne uităm la ei, ne uităm una la alta, „Ce facem? Ne prefacem că n-am văzut!” Râdem. Apare o bunică – „Vaaaai, dar ce-ați făcut aici!? Ia băgați tot la loc! Vin doamnele educatoare și vă ceartă!!!” Cei doi se uită lung la ea, evident, nu fac nici o mișcare, cu siguranță nu se apucă de strâns. Educatoarea lui Ionuț apare în spate, o prinde cu blândețe de mână pe băbuță: „Ei, păi de ce să-i cert? E clasa lor, știu locul jucăriilor. Le-au scos, se joacă și le pun la loc. Așa cum facem în fiecare zi. Nu-i așa?” Cei doi zâmbesc ușurați și dau din cap. Se joacă, pun la loc ce-i de pus (noi, mămicile, cu ochii cât cepele), continuă goana unul după altul. Aleargă în cerc, cad, se trântesc, se tăvălesc. Nimeni nu-i ceartă, nu, nu trebuie să stea frumos, pot să țipe, să se împingă, râd (tot nu m-am dumirit cum e cu statul frumos!).
Gata programul, evident, nici unul nu se dă dus acasă. Plecăm într-un final, cei doi prieteni își iau rămas bun.
Ce altă dovadă să vreau decât un Ionuț cu gura până la urechi care mă întreabă: „Venim și mâine la grădi cea nouă, așa-i?”

8

Despre un nefumător care (încă) fumează

Soțul meu cel grec a luat o decizie care-i la nivelul importanței celor luate de mine (vezi aici ). La 1 ianuarie, cam pe la 4 juma’ dimineața, după ce a devorat un pachet/două/trei (cine le numără??) de țigări la o petrecere de Revelion a mai aprins una și a zis „Gata! Eu nu mai fumez!” M-am uitat la el senină (been there, done that) am dat din cap tăcută (da, EU am tăcut) și am lăsat așteptările la o parte. Au urmat patru zile grele (pentru el), de surprindere (pentru mine) după care am revenit în Grecia. Unde toată lumea fumează. Peste tot. Există interdicție de a fuma în localuri și spații închise – de câțiva ani, evident, nimeni nu o respectă, socru’ e mai mereu cu țigara în mână, prietenii la fel, cum zicea o prietenă dragă, la greci – cafeaua și țigara sunt mod de viață, nu le poți interzice, nu le poți face uitate. Primele zile au trecut „ușor” – zic eu (care sunt după o săptămână fără zahăr și încă oftez când văd ciocolata pe rafurile de la supermarket!) apoi însă tentația a învins și soțul a venit acasă cu capu-n pământ și trist nevoie mare. A fumat la lucru pentru că toți fumau în jur și pentru că ăla e spațiul pe care el îl asociază cu fumatul și pentru că e greu, mai ales că lui îi place să fumeze, dar a fumat doar două- hai trei, dar el a decis că vrea să se lase, nu i-a pus nimeni pistolul la cap, dar e așa de greu. Și stau și-l ascult și simt așa cum crește nervu-n minte pentru că pe mine ăstea cu e așa de greu și nu pot și vai și hai și las-o pe mâine sau niciodată mă enervează la culme. Îl țin în brațe, îl încurajez, trece săptămâna, luna, de fumat nu fumează zile întregi (când e acasă sau când suntem împreună), la lucru mai scapă una/ două/ trei (încă mai număr??) e greu, da, e greu, azi a fost mai bine, la lucru e aiurea de tot, știi toți fumează, văd și vreau și eu, îl înțeleg, (cum ar fi dacă aș lucra eu la o cofetărie zilele ăstea???) empatie, treci tu și peste asta. E februarie, tot greu e și-l înțeleg. Până-l văd pe stradă – adică înafara spațiului care-i provoacă pofte și amintiri, magazinul ca un fel de madlenă a lui Proust, îl văd așadar, cu țigara-n mână. În mână, în gură, fum, în mână, în gură, fum. Fum iese și din urechile mele, mă simt ca o oală sub presiune. Mă vede, se uită la mine, la ea, o aruncă și mă întâmpină zâmbind. Văd fum. El zâmbește. Eu nu. Să-l cert? Să comentez? Să deschid gura? Aleg să nu. „Cred că totuși am nevoie de ajutor” explică el câteva zile mai târziu. Eu habar nu am ce să fac sau să spun ca să-i fiu de ajutor așa că vă întreb pe voi. Idei? Cum te lași de fumat când vrei să te lași, chiar dacă-ți place de mori? (ce joc de cuvinte inspirat)

9

O nouă provocare

Nu mai beau cafea de aproape 5 luni. A fost o chestie neplanificată: s-a întâmplat într-o dimineață în care m-am trezit că nu mai am nici urmă de boabe de cafea în casă. Uitasem să cumpăr. M-am luat cu altele și a urmat o altă dimineață fără cafea. Și tot așa cam o săptămână în care mi-am petrecut diminețile cu ceai verde. După altă săptămână mi-am dat seama că pot foarte bine și fără cofeină – nu mă simțeam deloc mai somnoroasă așa că am zis, de ce nu? Oricum ceașca mea de dimineață era o bombă calorică – trei degete de cafea, restul lapte (pentru că de fapt mie nici nu-mi place gustul de cafea!) și vreo două linguri de zahăr. Am renunțat la ea fără nici o urmă de tristețe.
Peste o lună, am lăsat și carnea. Din nou, fără să planific nimic. Era perioada în care Ionuț nu voia să mănânce „animăluțe” așa că mă apucasem eu, spre disperarea grecilor din familie, să caut alternative (bătălia proteinelor!) Dintr-o parte în alta, am dat peste niște rețete așa de apetisante de până și statul în bucătărie s-a transformat în placere. Cireașa de pe tort a fost un film, „The Cloud Atlas” pe care l-am văzut într-o pauză de somn a lui Ionuț (da, pe vremea aia încă mai dormea la prânz!) și care cumva, m-a dat peste cap. Nu, nu-i un film pro vegetarianism, de fapt, soțul meu l-a văzut de două ori și tot n-a priceput ce am pățit. Cert e că după vizionare, nu am mai mâncat carne. Deloc. Nu am luat-o treptat, nu am început cu renunțare rând pe rând, pur și simplu, nu am mai mâncat. Au trecut patru luni de atunci și nu am nici o poftă și nici o urmă de regret. Nu am slăbit, nu m-am îngrășat, nu mi-e rău, nu-s amețită, nu trăiesc doar cu frunze și salate și adevărul că singura greutate ce mi-a ieșit în cale au fost socrii. Greci adevărați (unul cu rădăcini cipriote) au privit întreaga acțiune ca pe o nebunie (temporară) de-a mea. Când au văzut că se îngroașă gluma, s-au panicat nițel – „Da’ nici pui nu mănânci??? Puiul nici măcar nu-i carne!” „Hai, ia măcar o chifteluță! Are și legume în ea!” și tot așa. Acum soacră-mea îmi aduce o dată pe săptămână pește pregătit de ea (la pește încă nu am renunțat!) ca să fie sigură „că nu leșin de foame de la atâta linte și salată!”
Și pe când credeam că sunt pe drumul cel bun, ieri, m-a prins postarea asta cu batonul de ciocolată în mână. M-am cam simțit cu musca pe căciulă, respectiv zahărul în mână. În primă fază mi-am spus, păi stai, că io nu-s dependentă. Am moflăit batonul, m-aș fi ridicat să mai iau unul (cine m-a pus să cumpăr variantele multe și mini???) dar m-am ținut bine de scaun. Dimineața beau ceai verde cu lămâine dar nu-i posibil să închei micul dejun fără vreo bucată de chec însiropat. Până la prânz mai am o gustare, vreun fruct, două, trei dar e musai să asortez și câte un biscuite rătăcit prin buzunar. Dacă merg la supermarket înainte de prânz e clar că până ajung la casă devorez măcar o ciocolată mică și dacă merg după prânz, sufletu-mi oftează după un desert cu ciocolată, cremă sau ce-o fi, dulce să nu uite să fie. După amiaza, orez cu lapte și cremă de caramel, câte un gris cu ciocolată, mai facem și câte o prăjitură cu mere și ce dor mi-e de câte o limonadă câteodată. Rece și cu zahăr mult și brun. Seara cinăm și numai ce s-a culcat piticul și nu se uită crețul (că-i la dietă!) mai savurez câte un colț de ciocolată. Nu, nu-s dependentă dar nu trece zi fără să dărâm ușa de la dulapul din bucătărie, poate poate dau peste ceva acolo.
Am renunțat să mai cumpăr, dar nici să mă prind cu lingura în borcanul cu marmeladă nu-i cel mai sănătos lucru. Am promis că mănânc dulciuri doar la final de săptămână, dar weekend-ul nu începe miercurea, nici măcar pentru cei mai norocoși dintre noi. Așa că, acum zic STOP. 30 de zile fără zahăr. Fără ciocolată, caramele, bombonele. Dacă vin în vizită ascundeți tot. Nu-mi fluturați pe sub nas minuni cu zahăr pudră și nici creme sau budinici. Trăiesc pentru ziua în care ciocolata amăruie o să mi se pară a fi cel mai dulce desert. Pentru ziua în care amandina și broscuța o să-mi fie indiferente. 30 de zile fără zahăr. De azi.

0

Cine se scoală de dimineață…

Visez frumos. Clătite. Parcul Poporului, Timișoara, e vară, cald. „Mergem în Unirii?” se aude o voce râzând. „Muci!!! Maaaaami, muci!” Mă trezesc brusc. Ceasul arată ora 5. Ăsta micu’ s-a țăcănit complet? Mă ridic din pat și merg la el.
– Mami, m-am trezit, am muci!
Îl curăț ca prin vis.
– E foarte dimineață, mă duc să mai dorm puțin, spun eu.
– Du-te. Eu mă joc, spune el.
Încerc să mai adorm, număr nuci, pietre, căței, perechi de pantofi. Nu, nu mai vine somnul. Lenevesc până la șase juma’ după care mă urnesc în bucătărie. Ceai, lapte, mic dejun, vreau farfuria verde, nu, azi vreau zece paie, toate mov, ba nu, toate galbene, mami, vreau în brațe, mami, am muci, tati vreau din cana ta, mami, vreau, nu vreau.
Plecăm într-un final spre grădiniță. Plouă mărunt. Ionuț curăță toate gardurile, caută șuruburi, țevi de scurgere, cuie. Își ține umbrela cu amândouă mâinile și o rotește în față.
– Mami, asta e elicea mea. Sunt pilot.

photo 1

Nu se uită la drum și alunecă.
– M-am împiedicat!
Se ridică, pantalonii-s uzi, mâinile pline cu noroi.
– Nu-i nimic, așa-i?
Așa-i, Ioane. Ajungem la grădiniță. Drum pe care eu îl parcurg în maxim 10 minute, se lungește brusc în prezența pilotului. Puțin peste 25 de minute. Îl dezbrac, îl schimb, Ionuț se lipește de mine, „azi nu vreau să rămân aici, azi sunt obosit, vreau cu tine!”
În capul meu se văd luminițe colorate. Aud voci. Îl las cu educatoarea, plec, apuc să fac trei chestii acasă (plus o faimoasă fasole bătută/ frecată ca la buna de la Cluj), scriu trei rânduri, dau două telefoane – e ora de cules Ionuț de la grădi.
Ajung după el, cu traseu în minte.
– Mergem la poștă să luăm un pachet.
– Cu mâncare, mami?
– Cu dulceață de gutui!
– Mmmm, zice el.
– Mmmm, zic si eu.
Ajungem, așteptăm vreo 10 minute, Ionuț pune mâna pe tot, verifică toate instalațiile, și-și pierde răbdarea („Acum sunt obosit!”) Ne vine rândul, dau chitanța, văd pachetul, mă ia cu leșin. E mare și greu. Și parcă nițel lipicios.
Pornim înspre casă. Ionuț vrea de mână. Și în parc.
– Ionuț în parc nu mergem. Mergem acasă!
– Dar eu vreau în parc!
– Te-am auzit. Eu însă vreau să mergem acasă, cutia asta îmi rupe brațele.
– Eu vreau în brațe!
– Unde să te mai pun? Eu car cutie, ghiozdan și umbrele!
– Eu mă car pe mine și și eu sunt greu!
Tac. Tace. Reîncepe după câțiva pași.
– Dar sunt foarte obosit. Și mi-e foame.
– Știu. Eu vreau să ajung să deschid pachetul și să mănânc din el cu lingura.
Râde. Râd și eu. Facem o pauză. Vrea pe drumul cu deal. Să urcăm dealul. Mama lui de deal, cine l-a pus în drum.
Ajungem acasă. Deschidem pachetul. 4 borcane, unul spart.
– Mami, dar au mai rămas trei! Și sunt foarte mari!
Ne liniștim. Biscuiți cu dulceață de gutui. Mă dor toate. Mi-e somn. Ionuț adoarme la mine-n brațe, în timp ce-i citesc. Eu nu pot să dorm. Îmi amintesc visul de azi noapte. Și-l fac să devină realitate 🙂

photo 2

P.S. Probabil astăzi ar fi fost o marți ca oricare alta, de nu ajungeau borcanele cu dulceață de gutui. Bubulina Gospodina, ești o minune! 🙂