1

Cu inocenţă, despre păduchi

Joi după amiază, îl văd pe Ionuţ cu mâna-n cap. Se scarpină de zor. Seara îl spăl şi îl şamponez din belşug (doar se târăşte prin toate cotloanele, sigur a strâns tot praful în păr la el!) nu termin bine şi iar începe cu scărpinatul. Nu l-oi fi clătit cum trebuie, mă gândesc eu, înlăturând din start orice altă posibilitate. Vineri, povestea continuă. Ionuţ se scarpină într-o veselie. Soacră-mea dă să arunce o privire la el în cap, feciorul meu o respinge. Seara, îl spăl din nou pe cap. Pe jumătate adormit se lasă uscat la mine-n poală şi ce mi-e dat să văd: o chestie mişcătoare prin minunea lui de păr des şi bălai. O sun pe mama. Imposibilul se transformă în realitate: Cum arată păduchii? Mai există aşa ceva?? Evident, buni Maia se distrează copios, îmi explică, iau notiţe. Dimineaţă îl trimit pe creţ la farmacie (cică există un raft întreg dedicat exterminării păduchilor!!!) şi începem dezinfecţia. Ionuţ nu pricepe exact ce-i aşa mare agitaţia şi scoate perle după perle:
– Măi mami, dar mie îmi plac păduchii ăştia, că nu fac nimic! De ce să-i gonim?
– Oare de unde au venit şi s-au stabilit la mine în cap? Şi-au făcut căsuţe la mine în păr?
– Mami, ce zici, îi scoatem din cap şi îi punem într-un borcănaş?
E atâta de încântat de achiziţia lui de povesteşte la toată lumea: Eu am păduchi, voi aveţi?
Am încercat eu să-i explic, deh, nu-i chiar motiv de laudă, dar el o ţine pe a lui. Am anunţat şi la grădiniţă (ne-au mulţumit, cică aici nu prea anunţă lumea astfel de probleme şi anul trecut au avut o invazie de paraziţi de toată frumuseţea!) şi azi de dimineaţă am scăpat de buclele rotunde şi moi.
– Mami, acum că i-am gonit, oare o să plece la altcineva în cap?
E trist pentru că nu mai are păduchi. Eu respir uşurată.
– Poate primesc alţii de la cineva de la grădi! Şi iar o să am păduchi.
Mă umflă râsul şi dau anii înainte. Când îmi aduce prima fata acasă cu siguranţă scot povestea asta de la naftalină…

photo

Anunțuri
1

Scârboşenii

Săptămâna trecută am încheiat-o cu poveste veselă (la ora la care s-a întâmplat, numa’ veselă nu părea). Dea, sor-mea şi David, al ei pitic, veniţi în vizită, au prins o zi cu soare după 8 fără (da, şi în Grecia se mai întâmplă din ăstea). Am decis urgent să-i scoatem la plimbare, în semn de rămas bun. Ionuţ vesel nevoie mare, călare pe bicicleta fără pedale („mami, dau mai repede din picioare decât din pedale!”), David împingând căruciorul pentru Daisy (împrumutat de la Ionuţ), mare, vreme cu parfum de primăvară, nimic, dar nimic nu lipsea din peisaj. Ne-am aşezat la o cafenea, copiii şi-au găsit de joacă-n pace (nu apreciezi astfel de lucruri mărunte, ca şezutul în linişte până n-ai copii, serios!) poveşti, hi hi hi şi hu hu hu, toate-s perfecte. Nu chiar. Sună telefonul. Mă pune naiba şi răspund (acu’ sincer să fiu nu ştiu cum s-o numesc pe individă că nici nume n-aş da, nici prea multe indicii legate de gradul de rudenie nu aş lăsa să zburde libere p-aici). Să-i zicem ea.
– Unde sunteţi? Venim şi noi! (privind în urmă, cred că singura lor dorinţă nu era musai să ne vadă cât să ne măsoare, ea nepărăsind domiciliul fără graficele de creştere în buzunar)
– Veniţi! (ce pot spune, că doar mi-s politicoasă)
Apar ea şi mă-sa, cu copii cu tot. Unul mic, în cărucior. Una mai mare pe lângă. David se emoţionează şi începe să chiuie. Chiuie din toţi rărunchii şi nu se opreşte până când ăl micu nu începe să plângă. Sor-mea dă să-l liniştească, David se gelozeşte şi începe să facă bulbuci la gură. La propriu. Apoi, elegant, îl scuipă pe plângăciosul din cărucior. Pe mine mă umflă râsul. Îmi piere atunci când Ionuţ al meu preia legătura de la vărul cel drag şi scuipă şi el. Asistăm la o scuipare-n grup, ăstea două, doamne, gata să dea în hepatită (hai să zicem doar că se emoţionează la auzul cuvântului microbi). Ionuţ se plictiseşte şi începe să se agite, o ia la goană, eu după el, David după noi. Mişcări mult prea bruşte pentru doamnele în cauza care se scuză şi dau să plece. Decid să meargă-n parc, ne luăm rămas bun, eu tânjesc după liniştea de dinainte. Pleacă. Ionuţ începe să ţipe: „Dar vreau şi eu în parc!” „Ok, stai să strângem de aici şi mergem şi noi!” Nu apuc să termin ce am de zis şi el îşi încalecă bicicleta şi e după ele. Fac semn să strângem catrafusele, Dea se pune pe adunat, eu strig după Ionuţ (care nu mă bagă-n seamă, evident) şi de la momentul ăsta, gata. Parcă-s într-un film cu proşti şi io-s actriţa principală. Ionuţ se opreşte şi se trânteşte la pământ plângând. Vreau să merg la el.
Dea strigă: – Unde-i David?
Eu răspund: – Unde-i?
Îmi întorc privirea şi-l văd mergând în pas vioi şi cu gura până la urechi în direcţia unui dulău de două ori cât el. (da, lui David îi plac mult căţeii). Mă blochez. Cineva mă strigă. Ea, doamna, gesticulează stresată nevoie mare: „E pe jos!!! Ionuţ s-a trântit pe jos!!! CULCAT PE DRUM!!!” O văd, o aud ca prin vis, David e la doi paşi de căţel. Aia mă strigă disperată: „Ionuţ e pe caldarâm, nu vrea să se ridice!”
Cântăresc situaţia într-o clipită. Dea strânge genţi şi haine. Ionuţ se pune jos cam de trei ori pe zi. Been there, done that. David! Fac doi paşi şi-l înşfac din mers. Urlă de supărare, ham, ham, ham. Pornim înspre Ionuţ care îşi amestecă mucii cu praful de pe trotuar. „Am vrut în parc şi nu m-au aşteptat!” Îl iau în braţe, ne liniştim. „Din cauza asta are alergii! Şi îi ies tot felul de chestii pe faţă! Pentru că-l laşi să se pună pe jos!” exclamă ea cu năduf. Aleg să tac. Ionuţ se ridică, se suie pe bicicletă, fericit nu se uită pe unde merge, cade. Juleşte obraz. N-avem şerveţele. Sânge, muci şi praf. Reţeta perfectă ca să le gonească. Şi să ne liniştim.

P.S. Dea, aşa-i că râzi?

0

Dea cea vinovată

Am avut o seară ce a început relativ liniștit. Copiii – Ionuț și David s-au jucat, s-au uitat la desene animate, se face ora 8, vrem să-i pregătim de culcare. „Vă mai uitați la un episod și gata, la baie și cină!”
Vin singuri în bucătărie – „prima dată mâncăm și apoi facem baie”, mă anunță Ionuț. Eu tai salată, Dea le pregătește pâine prăjită. Pune farfurii pe masă, moment în care se declansează tărăboiul. Ionuț aruncă farfuria cât colo. „Nu o vreau pe asta!” și începe să miaune. Eu cu mâna pe cuțit, Dea cu David printre picioare, Ionuț miorlăie. Dea scoate altă farfurie, nici asta nu-i bună! Ionuț coboară de la masă, pornește în direcția celui mic, pregătit să-l pocnească. În tot acest timp, urlă. Las cuțitul jos, cobor la nivel, întreb ce vrea de fapt, urlă, urlă și îl urmărește pe David. Nu pricep ce vrea așa că-i zic: „Mergem la baie, te hotărăști acolo ce vrei să mănânci!” Urlă mai cu foc, intru pe stare de respir-inspir-respir-inspir, îi fac duș, revenim în bucătărie. Se trântește pe jos, țipă din toți rărunchii. David vine după el cu un skateboard în mână, Ionuț printre țipături i-l smulge și-i trage una în cap cu el. „Separare!” unu-n stânga, altu-n dreapta, Ionuț urlă, încep și eu, David plânge, Dea (unde era oare Dea??) Muci, muci, repertoriul de iarnă a lui Ionuț, plânge, stă trântit pe jos, îl duc la baie, îl spăl, revine în bucătărie. „Până la urmă ce faci???? Mai mănânci?”
„Daaaa!!! Pâine cu unt!” Împinge cana de lapte:
– Nuuuuu ooooo vreaaaaau!
– Las-o pe masă!
– Nuuuuu vreau!
Îmi vâjâie urechile, îi pun cina pe masa, ies val vârtej că altfel sparg tot ce-mi iese în cale. Revin. A mâncat tot, a băut și laptele. Merge la culcare. Respir. Sunt furioasă de-mi iese fum pe urechi, habar nu am ce naiba s-a întâmplat. Stau nițel și le ordonez, merg la el în cameră. „Mă Ioane, ce naiba o fost asta? Ce te-o supărat așa tare??? Ce s-a întâmplat în seara asta??? O iau razna, serios. Cine te-a supărat în halul ăsta???” „Dea. Nu mi-a dat farfuria pe care am vrut-o!”

p.s. Ionuț, de mai bine de două luni mănâncă la mic dejun-prânz-cină din aceași farfurie. Dea îi dă de mâncare de când a venit aici, și nu, nu a încurcat farfuriile.

1

Mami a luat o pauză (și bine a făcut!)

Zilele trecute am luat o pauză și am plecat la București. I-am lăsat pe cei doi băieți din viața mea să se „conecteze”, să-și sudeze relația, să-și găsească o cale fără intervenția mea, a mamei (poveste lungă ce-și merită textul ei). Pe scurt: pentru că eram tot după ei, ba să-i împac, ba să-i despart, veșnic pacifistă și cu pofta de intervenție. Cică-s mai grecoaică decât grecoaicele când vine vorba de copilul meu, asta după spusele unei prietene de aici (vă las pe voi să trageți concluziile). Așa că la îndemnul unei doamne dragi mie, am luat o pauză (că doar nu credeați că-mi vin idei din ăstea, așa de una singură!). Am plecat și dusă am fost. Fără să-i sun, fără să mă sune, m-am văzut cu prieteni, m-am bucurat de cină/ prânz/ mic dejun fără să am grija lui Ionuț (fără nici o urmă de mustrare de conștiință, cu mâna pe inima spun că tare îmi era dor să fiu nițel de capul meu), am respirat și am revenit cu forțe proaspete.
Am ajuns acasă și i-am găsit pe cei doi mai uniți ca niciodată.Ionuț cu gura până la urechi, nu mai contenea din povestit, ce a făcut cu tati, unde au fost, cum au mai râs. Ta-su, altul cu gura până la urechi, îi ținea isonul. Deja în cap îmi planific următoarea plecare. Când i-am văzut cum se așează la desene animate și Ionuț i se cuibărește în brațe aproape că am pus mâna să rezerv un bilet pentru altă escapadă. Știți cum e când aproape de topești de fericire?