Scârboşenii

Săptămâna trecută am încheiat-o cu poveste veselă (la ora la care s-a întâmplat, numa’ veselă nu părea). Dea, sor-mea şi David, al ei pitic, veniţi în vizită, au prins o zi cu soare după 8 fără (da, şi în Grecia se mai întâmplă din ăstea). Am decis urgent să-i scoatem la plimbare, în semn de rămas bun. Ionuţ vesel nevoie mare, călare pe bicicleta fără pedale („mami, dau mai repede din picioare decât din pedale!”), David împingând căruciorul pentru Daisy (împrumutat de la Ionuţ), mare, vreme cu parfum de primăvară, nimic, dar nimic nu lipsea din peisaj. Ne-am aşezat la o cafenea, copiii şi-au găsit de joacă-n pace (nu apreciezi astfel de lucruri mărunte, ca şezutul în linişte până n-ai copii, serios!) poveşti, hi hi hi şi hu hu hu, toate-s perfecte. Nu chiar. Sună telefonul. Mă pune naiba şi răspund (acu’ sincer să fiu nu ştiu cum s-o numesc pe individă că nici nume n-aş da, nici prea multe indicii legate de gradul de rudenie nu aş lăsa să zburde libere p-aici). Să-i zicem ea.
– Unde sunteţi? Venim şi noi! (privind în urmă, cred că singura lor dorinţă nu era musai să ne vadă cât să ne măsoare, ea nepărăsind domiciliul fără graficele de creştere în buzunar)
– Veniţi! (ce pot spune, că doar mi-s politicoasă)
Apar ea şi mă-sa, cu copii cu tot. Unul mic, în cărucior. Una mai mare pe lângă. David se emoţionează şi începe să chiuie. Chiuie din toţi rărunchii şi nu se opreşte până când ăl micu nu începe să plângă. Sor-mea dă să-l liniştească, David se gelozeşte şi începe să facă bulbuci la gură. La propriu. Apoi, elegant, îl scuipă pe plângăciosul din cărucior. Pe mine mă umflă râsul. Îmi piere atunci când Ionuţ al meu preia legătura de la vărul cel drag şi scuipă şi el. Asistăm la o scuipare-n grup, ăstea două, doamne, gata să dea în hepatită (hai să zicem doar că se emoţionează la auzul cuvântului microbi). Ionuţ se plictiseşte şi începe să se agite, o ia la goană, eu după el, David după noi. Mişcări mult prea bruşte pentru doamnele în cauza care se scuză şi dau să plece. Decid să meargă-n parc, ne luăm rămas bun, eu tânjesc după liniştea de dinainte. Pleacă. Ionuţ începe să ţipe: „Dar vreau şi eu în parc!” „Ok, stai să strângem de aici şi mergem şi noi!” Nu apuc să termin ce am de zis şi el îşi încalecă bicicleta şi e după ele. Fac semn să strângem catrafusele, Dea se pune pe adunat, eu strig după Ionuţ (care nu mă bagă-n seamă, evident) şi de la momentul ăsta, gata. Parcă-s într-un film cu proşti şi io-s actriţa principală. Ionuţ se opreşte şi se trânteşte la pământ plângând. Vreau să merg la el.
Dea strigă: – Unde-i David?
Eu răspund: – Unde-i?
Îmi întorc privirea şi-l văd mergând în pas vioi şi cu gura până la urechi în direcţia unui dulău de două ori cât el. (da, lui David îi plac mult căţeii). Mă blochez. Cineva mă strigă. Ea, doamna, gesticulează stresată nevoie mare: „E pe jos!!! Ionuţ s-a trântit pe jos!!! CULCAT PE DRUM!!!” O văd, o aud ca prin vis, David e la doi paşi de căţel. Aia mă strigă disperată: „Ionuţ e pe caldarâm, nu vrea să se ridice!”
Cântăresc situaţia într-o clipită. Dea strânge genţi şi haine. Ionuţ se pune jos cam de trei ori pe zi. Been there, done that. David! Fac doi paşi şi-l înşfac din mers. Urlă de supărare, ham, ham, ham. Pornim înspre Ionuţ care îşi amestecă mucii cu praful de pe trotuar. „Am vrut în parc şi nu m-au aşteptat!” Îl iau în braţe, ne liniştim. „Din cauza asta are alergii! Şi îi ies tot felul de chestii pe faţă! Pentru că-l laşi să se pună pe jos!” exclamă ea cu năduf. Aleg să tac. Ionuţ se ridică, se suie pe bicicletă, fericit nu se uită pe unde merge, cade. Juleşte obraz. N-avem şerveţele. Sânge, muci şi praf. Reţeta perfectă ca să le gonească. Şi să ne liniştim.

P.S. Dea, aşa-i că râzi?

Anunțuri

Un gând despre &8222;Scârboşenii&8221;

  1. Reblogged this on and commented:

    Pentru ca duminica am teriminat-o cu un Ionuț cu febră din nou (și tuse de mi se rupe sufletul auzindu-l!) lunea, la fel, de azi am început tratamentul. Asta înseamnă alte cel puțin trei zile acasă. Noi doi. E mai mereu pe la picioarele mele, fără chef de joacă, doar cu chef de brațe. Așa că până-mi vin gândurile bune înapoi, am căutat printre vechituri. Ce făceam noi anul trecut pe vremea asta?

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s