În aşteptare

În urmă cu vreo şase, şapte săptămâni, într-o minunată dimineaţă de duminică, soţul cel cucuiet şi-a făcut cafeaua şi s-a aşezat la citit ziare. După vreo două minute, aud un urlet şi-l văd pe creţ cu laptopul meu din care se prelingea cafea cu lapte şi cu două linguriţe de zahăr.
L-am dus urgent la reparat şi, după obicei grecesc, încet, fără grabă că ni se urcă la cap, l-am recuperat abia ieri. Ajung acasă, toate-s bune mai puţin tastele cu numere. Ălea se lasă apăsate dar nu scot urme. Şi cum toate parolele mele includ şi cifre, am rămas cu el aşa cum l-am adus. Azi de dimineaţă hai înapoi la service de unde m-au trimis acasă, cică vor suna la centru în Atena (că doar acolo l-au reparat) şi mă contactează.
– Să nu-l las aici?
– Nuuu, nu e nevoie!
– Dar nu funcţionează tastele, încerc eu să-i conving.
– Vă sunăm noi.
– Bine, bine, dar să nu-l las aici?
– Nu, nu e nevoie!
– Dar îl am acum cu mine… mai fac eu o încercare!
– Nu, staţi liniştită, nu e nevoie.
Acum există trei variante: 1. au descoperit ceva metodă telepatică de a-l repara. 2. îl reparăm la telefon. 3. îl duc la ei, din nou, mâine. Nu, nici măcar nu încerc să-i înţeleg. Închid ochii şi respir, inspir aer sărat de mare (şi visez culori pe pereţi. Dar despre asta, în altă poveste.)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s