0

Acești microbi de peste tot

Am dat peste articolul ăsta de cu bună dimineață și râd, râd și nu-mi vine să mă opresc. Un râs de ușurare – cum că nu doar mie mi se întâmplă minuni din astea, nu sunt singură și ce bine e. O pățanie asemănătoare îmi stă de multă vreme-n minte și m-am tot codit de s-o spun ori ba, pare prea de domeniul fantasticului și totuși, totuși s-a întâmplat.
În urmă cu câteva luni am ajuns la o petrecere, ziua unui copil. Plin de baloane colorate-n jur, veselie, pitici alergând în toate direcțiile. Ajunge o familie cu un prunc de o șchioapă, un an să fi avut. Stătea în cărucior și se întindea către baloane, cu poftă să prindă unul.
Mă gândesc să-l ajut, mă duc lângă el și-l întreb: Pe care-l vrei?
I se luminează fața, îmi arată unul mare și verde, pornesc să-l prind să i-l aduc. Tatăl piciului mă oprește.
– Nu, nu, oare nu găsim un balon dezumflat?
– Ce să faci cu el?? întreb eu mirată.
– Să-l umflu eu! explică el.
– Așa de mult îți place să umflli baloane? mă minunez eu, fiind singura explicație ce-mi vine-n minte.
– Nu, doar că nu vreau să ia un balon oarecare. Dacă se sparge? Nu știm cine l-a umflat și cu siguranță e plin de microbi.
Evident, ma uit la el cu gura până la urechi. Râd ca proasta. El mă privește serios. Mă blochez.
– Acum glumești?
– Nu.
Nu mai am ce să adaug. Dispar în mulțime. Mă fac mică. Râd de una singură. Da, nebuni există peste tot. Ca și microbi dealtfel.

Anunțuri
6

Cărțile lui Ionuț

Aveam de multă vreme-n minte un astfel de top. O prietenă dragă mi-a dat un imbold și azi am găsit pofta ce-mi lipsea. Despre cărțile mele am scris aici – la începutul anului, despre ale piticului nu. Pentru că suntem o familie de cititori, crețul cu ale lui, eu cu ale mele, greu ar fi fost ca Ionuț să scape fără bibliotecă adevărată. Cantitativ (la ora asta numără 185 de cărți în patru limbi) dar și calitativ (nu cumpărăm orice!).
Preferatele noastre? Sunt multe, multe. Mă opresc la cele în limba română, cele pe care „doar mami le poate citi și uneori, doar uneori, musafirii” 🙂

De departe, pe primul loc e de ceva vreme Pietrele lui Aston de Lotta Geffenbald (ed. Cartea Copiilor). Pentru că Ionuț se regăsește în povestea asta, o citim și o recitim – eu una o cam zic din minte.
Urmează cartea lui Mihai Ciobanu, Aventurile pisicii Coadă- Coadă (ed. Aramis) cu povestioare foarte simpatice, pe care eu una încerc (fără succes) să le mai scurtez. Pentru că draga de buni Maia nu a apelat la astfel de tricuri, mi-a stricat toate socotelile și acum nu pot să sar nici măcar un rând – ați înțeles: Ionuț știe povestea vorbă cu vorbă (a, Teo, mami de băieți frumoși, mulțumim!)
Pe locul 3, cartea La culcare, Veronica! de Tove Appelgren (ed. Univers). De departe, preferata mea.
Urmează Regele tuturor sălbăticiunilor de Maurice Sendak, povestea preferată a lui Ionuț de fiecare dată când iese vrăjitoarea și-și face de cap.
4 e David și puiul de întuneric al Mariei Surucan (ed.Benefica) pe care o citim măcar o dată la două zile. Pentru că David și pentru că balauri spațiali.
5 și 6 sunt alte două minuni de cărți de la editura Cartea Copiilor: Ghici cât de mult de iubesc de Sam McBratney și Nu ți-e somn, ursulețule? de Martin Waddell. Pe acesta din urmă l-am descoperit și în engleză și am cumpărat toate cărțile cu ursuleții cei simpatici. Cei mai simpatici!
7 e Povestea puiului de arici de Lucia Muntean și 8, Gruffalo (ed. Cartea Copiilor) de Julia Dohaldson cu ilustrații de Axel Scheffer (pe care eu una îl ador!).
Ultima, în top e Năsturel de Don Freeman, tot de la ed. Cartea Copiilor.
Ăstea-s doar o parte. Mai avem vreo șase cărți care urmează să ajungă din România – printre care una pe care o așteptăm, vai cum o mai așteptăm – Stejarul pitic, cel mai bun tătic de Victoria Pătrașcu și ilustrată de Livia Coloji și alte patru comandate de peste mări și țări.
Poftă să le citiți vă doresc! 🙂

p.s.Cartea mea nu e în top, cu toate că este printre preferatele lui Ionuț. Adoarme după primele două povești și asta o face să fie și preferata mea! 🙂

later edit Numa’ ce am ajuns acasă și m-am lăudat cu ce am făcut. Ionuț m-a certat, am uitat de una, importantă, foarte importantă, mami!!! E vorba de Povestea Pădurii de Ileana Vasilescu (ed. Creanga Fermecată). Mi-am cerut scuze, cum am putut să uit?:)

photo-3

0

Am doi obraji dulci …

Și m-am trezit eu azi cumva cu capsa pusă și am ținut-o tot așa întreaga zi: mi-am pierdut portofelul, l-am regăsit, m-am pus la birou să scriu pentru că mi-a venit o idee trrrăăăzzznet, m-am ridicat două secunde să înfulec o plăcinta cu spanac (făcută de soacră-mea, o minune, ce mai) și pe când să-mi reiau gândul de unde l-am lăsat, ia-l de unde nu-i, am ținut-o tot în veselii cu un Ionuț pe care ba îl doare burta, ba vrea să se odihnească, ba îmi târăște toate pernele prin toată casa și caută cuțite să despice burta balenei (în traducere pentru noi, adulții, fotoliul meu!).
Am fost plecați în vizita la bunica, ajungem acasă, eu car plase cu tot felul, Ionuț trage de mine și de timp, îl trimit „direct și fără discuții, Ioane!!!” în vană (a cărat pe puțin un kil de noroi din curte!) el bombăne, eu insist și mă port cu el de parcă ar fi cățel – „Hai, dă jos bluza, pantalonii, nu mai sta, bai da’ cât poți să te miști de încet!” Mi-e cald, mi-e somn, visez la altă plăcintă, Ionuț miaună, miaun și eu, țipă, țipăm amândoi și brusc, așa, ca la o mișcare de buton: liniște. Se uită foarte serios la mine, parcă-mi intră prin pori. Eu tac și ma uit la el, el continuă să mă fixeze cu privirea.
– Ia să vedem, cât sunt de dulci obrăjorii ăștia ai tăi, spune el și zâmbește. Mmmmm, mami ai cei mai dulci obrăjori, îmi vine…. îmi vine să-i mănânc! Mmmmm, să-i măăăănânc!
Mă uit la el și am impresia că nu aud bine. Serios. Fac ochii cât cepele. La propriu.
– Ce tu uiți, măi draga mea, așa? Ce te uiți? Cu ochișorii ăia drăgălași și obrăjorii tăi cei dulci? Ia vino aici să gust eu obrăjorii cei dulci!
Și smac, smac, mă pupă cu zgomot. Și trece pe lângă mine, în drum spre vană. Îmi ia câteva minute bune să-mi revin și cred că încă nu mi-am. Între timp a făcut baie și-a ales un desen animat și se bucură de o seară liniștită. Ceea ce vă doresc și vouă și ceea ce probabil o să am și eu, evident, după ce-mi revin.

0

unu’ vesel și unu’ … nuștiucum

De când am ajuns înapoi, acasă dulce casă-n Grecia, s-au petrecut printre altele, două episoade: unu care m-a pus pe gânduri, altul care m-a făcut să râd.
Încep cu primul. L-am dus pe Ionuț la pediatru, tușește deja de vreo trei săptămâni, nu tare, nu des, dar suficient cât să-mi pun eu semne de întrebare. În sala de așteptare, un Ionuț zglobiu și o fetiță pufoasă și roz. Noi eram primii la rând așa că atunci când se deschide ușa cabinetului, dau să intru. Mama fetiței mă roagă să o las înainte ca să ia o rețetă, politicoși, îi facem loc. Doctorul o vede pe fetiță, îi zâmbește, ea se fâstâcește, hi hi hi și hu hu hu, vai ce drăguță ești, vai de rochiță frumoasă, hi hi hi și hu hu hu. Îl privesc pe Ionuț, zâmbește și el. Ies ele, intrăm noi. „Bună ziua, juniorule!” spune domnul doctor și țac îl atinge peste cap, bărbătește. Ionuț pare nițel dezorientat. Se urcă pe cântar, doctorul îl pișcă de obraz, Ionuț se ferește și se ascunde în spatele meu. „Hai mă, urâtule, ce bărbat ești tu?” îl întreaba el dar copilul nu se dă scos de după picioarele mele. Eu îmi dau ochii peste cap. Și când te gândești că omul mi-a fost mereu simpatic! Reușesc să-l pun pe masa de consultații pe Ionuț, doctorul îl atinge-n glumă cu stetoscopul peste cap, „măăăăă, ești bărbat sau ce? Ok, respiră acum adânc, bine?” Ionuț stă nemișcat, între noi fie vorba cred că nici nu respiră. Hai Ioane, respiră adânc. Mă privește atent și dă din cap a nu. Te rog? încerc eu încă o dată. Nu.
Consultația se termină, ieșim.
– Mami, de ce la fetiță i-a spus că e frumoasă și mie că-s urât? Și de ce să fiu bărbat? Că eu sunt doar un copil. Mami, știi de ce?
Știu de ce dar habar nu am cum să-i explic. Îmi cer timp de gândire și încă nu i-am dat de capăt.

Episodul cel vesel l-a inclus și pe băiatul cel creț. Discută cei doi să meargă la supermarket împreună.
– Dar tati, eu vreau la supermarket-ul ăla cu mașinuțe (*trei coșuri de cumpărături, de la un anumit supermarket, au montate și câte o mașinuță în față. Ionuț stă acolo și noi îl împingem)
– Ok, acolo mergem. Dar dacă nu găsim coș din ăla cu mașinuță, luăm unul normal, bine?
– Cum să nu găsim, mai tati, sigur găsim, doar că probabil trebuie să așteptăm puțin. Sau poate mai mult!
– Păi asta zic, dacă nu găsim, să nu mai așteptăm, să luăm unul normal!
– De ce să nu mai așteptăm? Ne grăbim? Unde ne grăbim? Nu tati, trebuie să avem răbdare, așa zice mama tot timpul!
Ta-su tace și eu râd pe înfundate.