9

TREBUIE să…

M-am săturat până peste poate de domnia lui „TREBUIE”. Copilul trebuie să asculte, să mănânce ce-i spunem noi și când îi spunem noi, să se poarte frumos, să se supună, să se îmbrace cum îi spunem, să nu aibă prea multe păreri, să stea cuminte, să stea frumos. Copilul trebuie.
Revoltată până sus, sus de tot în dimineața asta și cu fum gros ce-mi iese din nări. Fum negru de supărare. Copilul trebuie.
Nu știu care-i povestea cu ce „trebuie să” un copil din România pentru că de fiecare dată când ajung acasă mă înconjor de oameni faini și buni care simt ca mine. Habar nu am care-i situația printre restul oamenilor. O fi mai bună ca aici, o fi mai rea, n-o fi deloc. Aștept să-mi spuneți voi. Dar în partea asta din josul globului, unde-s io acum, pufăi de cel puțin trei ori pe zi. Pentru că aici un copil trebuie. Trebuie să asculte, să stea cuminte, să nu se miște prea mult, să stea frumos, trebuie. Și dacă trebuie, trebuie.
Săptămâna trecută, Ionuț mă anunță că el nu vrea să meargă într-o mini excursie organizată de grădiniță (la bibliotecă). Nu vrea și pace, el va rămâne la grădi cu prietenul lui cel mai bun. Mă neliniștesc nițel, educatoarea însă îmi alungă temerile: nu vrea să meargă, nu merge. Nu trebuie! (din fericire, grădinița lui Ionuț e pe alt sistem și din partea aia nu am nici un motiv de supărare) După amiază îl întreabă bunică-sa cum a fost în excursie, Ionuț spune că nu a fost, femeia se dă de ceasul morții.
– Dar trebuia să mergi! Cum să nu mergi? Dacă au mers toți?
– Nu a vrut să meargă, nu-i obligatoriu, răspund eu cu lecția învățată de la grădi.
– Dar nu se poate să facă doar ce vrea! Unele lucruri trebuie făcute, explică ea foarte serioasă.
– Ăsta a fost unul dintre lucrurile ce nu trebuiau făcute, și închid subiectul.
– Dar nu se poate așa. Trebuie să facă ce fac toți.
Și să stea cuminte, să stea frumos, să asculte, să se supună.
Ieri vorbesc la telefon cu o amică. Disperată și stresată.
– Fii’mea cea mare nu suporta hainele pe ea. O enervează toate, ne ia ore bune până reușim să o îmbrăcăm. În fiecare dimineață urlă ca nebuna, când vine acasă vrea să stea desculță, nu mai știu ce să fac cu ea!
– Păi las-o să-și aleagă singură hainele dimineața și când vine acasă las-o să stea desculță! zic eu (ce altceva??)
– Nu se poate! Că ea vrea hainele de vară că o enervează hainele groase. Cum să meargă în rochie de vară la grădi? Și desculță? O să răcească!
(aici spatele gol, picioarele goale, vântul și curentul fac ravagii mai rău ca-n România!)
– Dacă răcește, răcește. Cu siguranță data viitoare o să-și aleagă haine mai groase!
– Nu se poate să facă DOAR CE VREA EA! Trebuie să și asculte!
Și să stea cuminte, să stea frumos, să se supună.
Altă zi, altă mamă. Băiețelul de o vârstă cu Ionuț. Se joacă și nu se oprește din jucat nici când îl cheamă la masă.
– Hai să mănânci.
– Dar nu mi-e foame.
Vine până la urmă la masă, alături de al meu copil care de pe toate platourile pline cu bunătăți jinduiește doar la macaroane. I le pun în farfurie și începe să mănânce.
– Doar macaroane mănâncă?
– Asta a vrut.
– Dar nu se poate să-l lași să mănânce doar macaroane! spune ea în timp ce umple farfuria micuțului cu ceva din fiecare.
– Păi dacă asta vrea! Are opțiunile în față, e liber să-și ia ce vrea.
– Dar nu se poate. Trebuie să mănânce și altceva! oftează ea în timp pune farfuria băiețelului în fața lui și începe să-l îndoape.
– Trebuie să mănânci tot dacă vrei să te mai joci. Altfel mergem la culcare! decretează sigură și copilul mănâncă. Nu se poate să facă doar ce vor ei.Trebuie să ne asculte când le spunem ceva, pentru că le vrem binele.
Și să stea cuminte, să stea frumos, să se supună.

– Ionuț nu spune mulțumesc, aud eu dintr-o parte. Trebuie să-l înveți. Și nici nu salută. Ce-o să zică lumea, are aproape cinci ani și trebuie să salute. Și nici nu-și împarte jucăriile. Trebuie să le împartă.

Știți ce greu e să fii părinte când „trebuie” ăsta îți conduce viața?

Din fericire, în viața noastră nu prea-și are locul. Ionuț trebuie doar să deschidă gura când merge la doctor, trebuie să ia medicamentele pe care ni le dă, trebuie să nu alerge ca nebunul pe străzile unde circulă mașini, trebuie să nu arunce jucării de la balcon. Adică trebuie când e vorba de sănătate și siguranță. La voi ce trebuie și ce nu?

Anunțuri
0

Invitație pentru artiștii din noi

Dacă stau să mă gândesc, nu-i compliment ce-mi pică mai bine decât acela care mă bagă în categoria creativilor. Tare mă-ncântă să cred că le am în domeniul ăsta, că-s cu ideile proaspete în vârful limbii, peniței (respectiv tastaturii) și mai nou, în vârful degetelor. Ai mei, pentru că ei mă cunosc mai bine, m-au rugat de multe ori să rămân la primele două, că deh, nu le poți avea pe toate într-un singur ambalaj. Eu însă nu mă dau bătută. Am încercat prima dată la bucătărie. Dezastru total. Am făcut și pâine (și de fiecare dată când revin din România unde mi-e muza în ale aluatului, îmi revin ideile cu dospitul și coptul!) dar crețul mi-a spus că e mai sănătos să-mi direcționez energia în altă parte. De multă vreme mi s-a lipit de minte o altă pasiune: să învăț
să-mi realizez singură broșele și accesoriile. Nu m-am mai lăsat descurajată și m-am înscris la un curs în care învăț tot felul de chestii m i n u n a t e! Ultima creație (după DOAR trei lecții și, să nu uităm că pentru mine până de curând și cusutul unui nasture era piatră de încercare).

photo-28

Și acum, de când am luat avânt, mă simt mai creativă ca niciodată – inclusiv în vârful degetelor (!!!) Așa că de îndată ce mi-au căzut ochii pe invitația asta, vă spun sincer, oftez și mă visez la București. Eu nu pot să ajung însă unii dintre voi, cu siguranță! Forța creatoare fie cu noi 🙂

afis-briosa-pe-panza

0

Joaca de-a mama și Ionuț

Luni. O dimineață în care nu mi-am văzut capul de treburi și acum, o după amiază liniștită acasă. Ionuț a făcut toate puzzle-urile pe care le-a găsit, eu am lucrat la un proiect (când e gata, cu focuri de artificii se lasă, vă promit!) și după vreun ceas de fiecare-n treaba lui, îl văd cum apare și mi se lipește de-un picior.
– Mami, vreau în brațe.
Îl iau în brațe, stăm așa nițel și-mi vine o idee. Că de mult îmi stătea după o ureche, cam de când am citit Playful Parenting. Și-i zic:
– Auzi, Ioane, nu vrei să ne jucăm un joc? Eu sunt Ionuț și tu ești mami?
Ion al meu începe să râdă și dă din cap a da.
– Maaaaaami, încep eu să-l strig, așa, pe un ton ce pe mine una (de multe ori) mă calcă total pe nervi.
– Da, draguțule, răspunde Ionuț care acum e mami.
– Mi-e foame!!!
– Vrei să-ți fac o omletă? (se duce și-și scoate ustensilele de gătit și o cutie de plastilină)
– Nu. Vreau biscuiți. Și ciocolată!
– Nu se poate înainte de masă?
– Dar eu vreau!
Ionuț tace și-mi aduce farfuria.
– Uită, niște fasolică! spune el.
– Bleah, nu-mi place! Vreau tort!!!
O arunc. Îl umflă râsul (probabil că i se pare cunoscută sceneta).
– Nu-mi place! Nu vreau din asta, vreau din aia! Și vreau acum! Ciocolată și bomboane și tort și numai prostii!
– Bine, spune Ionuț și vă jur, îmi vine să-i mănânc mutrișoara și ifosul.
– Pot? Să mănânc ce vreau eu??? Doar dulciuri de dimineața până seara???
– Poți!!! spune Ion cu gura până la urechi.
– Vai, dar asta-i nemaipomenit! Ce fel de oameni fac asta?
– Niște oameni fericiți, răspunde Ionuțul meu în rolul meu.
Ne mai jucăm cât ne mai jucăm, mâncăm imaginar tot felul de minuni și apoi dragul de el își amintește de meteoriții din sufragerie și îmi dă înapoi rolul de mami. El la treaba lui, eu să vă povestesc cele de mai sus.

photo-27

1

Cum ne-am petrecut dimineața de sâmbătă?

Idilic. Treziți de pe la 7 (ce bucurie, mâine șapte-i șase și deja țopăi în așteptare) Ionuț cu capsa pusă (la mine se subînțelege, că doar e dimineață și așa-s eu), vreo 12 grade și niște vânt, eu cu gândul la Viena. Nu la Viena în general ci la biblioteca de acolo, care era la doi pași de casa și unde mergeam cât de des se putea. Ce vremuri, ce dor. Ce poftă. Ce încă nu m-am obișnuit cu viața într-un oraș de mărimea unui cartier de acolo. Dar asta-i deja altă poveste… L-am îmbrăcat și am plecat la biblioteca de aici (care-i cam cât un raft al bibliotecii căreia îi duc dorul). Ion e băgat în priză, sare tot drumul într-un picior și dă din gură, dă și nu mai gată. Ajungem, își caută cărți și stă blând. Vreo cinci minute până apuc să caut și eu ceva. Dovada:

photo-26

Apoi începe cu ale lui, verificat, pus mâna peste tot, fac prostii și nu mă prinzi, bibliotecarul e înțelegător „Am și eu un băiețel la fel de …vioi” plecăm. Vrea în parc, mergem în parc. Vrea la magazinul cu jucării, mergem la magazinul cu jucării. Vrea o mașinuță, doar una că din asta nu am.
– Nu. Am cumpărat ieri una, azi nu.
– Dar vreau!
– Te-am auzit și te cred că vrei. Așa cum și eu vreau încă o pereche de patofi și vreo zece genți.
– Ce să faci cu zece genți?
– Să le am!
– Eu vreau mașinută să mă joc cu ea. Numai una!
– Nu.
Se dă cu dosu’ de pământ (n-a mai făcut de foarte multă vreme din ăstea!) și urlă.
– Dar vreau!!!
– Te-am auzit de prima data. Știu că vrei. Nu vreau să-ți cumpăr încă o mașinuță.
– De ce nu vrei?
– Pentru că trebuie să cumpăr bilete de avion ca să mergem la Viena. Și-s scumpe. Și acolo vreau să mergem la muzee și la plimbare și să ne vizităm prietenii și să facem tot felul. De aia.
Se ridică și nu mai zice nimic.
Plecăm mai departe, pe drum, alt magazin, altă mașinuță din care nu avem, același show, aceași discuție. De vreo trei ori până acasă. Probabil că voia să se convingă că vorbesc serios. Ajungem, se liniștește brusc și de vreo juma’ de oră mă ignoră total.
Voi cum v-ați petrecut în dimineața asta?

0

Altă limbă, alte cărți, alt top

A plecat vara și din Grecia. De dimineață plouă, plouă și nu se mai oprește (și Doamne, cât îmi place!). Și pentru că de când a intrat în casă, Ionuț a decis că azi stăm și citim, „multe, mami, multe de tot!” mi-am amintit că voiam să vă povestesc și despre alte cărți preferate. L-am rugat așadar să caute în bibliotecă 5 cărți în limba engleză și iată ce a ales:

Prima, e asta. Preferata. Am primit-o la un schimb de cărți (a mea contra alteia 🙂 ), a ajuns de departe și fiecare lectură a ei ne prilejuiește motiv de liste (da, exact, îl învăț de mic cu lucruri sfinte!).

photo 5-1

Urmează de aproape povestea cu paianjenul mâncăcios. Primită și mai de departe, tot la schimb. Am avut o lună în care seară de seară o cerea la lectura de dinainte de culcare. Făceam cu rândul, o seară eu, o seară ta-su. Un deliciu.

photo 3-2

Cartea asta, a treia, e alta dragă nouă. Tot de departe a ajuns și ea și-l fascinează pe Ionuț de fiecare dată (să nu mai spun că-l bagă la idei.) „Mami, ce bine ar fi dacă am avea și noi un cățel să ne facă de mâncare…”

photo 1-3

Urmează una dintre preferatele mele, de același autor avem o carte tradusă și-n limba română dar asta, asta e adorabilă! V-o recomand din tot sufletul (mai ales vouă, mămicilor ce vă desprindeți mai greu de puiuți)

photo 4-2

Și nu în ultimul rând, altă carte frumoasă, frumoasă de tot. De la nașa Maria care știe ce să aleagă (cărți minunat ilustrate, cu text puțin)

photo 2-3

Dacă aveți și alte recomandări, primim cu plăcere!

0

Jocul lui, regulile lui, logica nimanui

Ieri după amiază am rămas în casă, așteptând ploaia. Ionuț s-a jucat de unul singur, eu am rezolvat niște de-ale mele (plus că am citit și vreo trei pagini dintr-o carte de oameni mari) și apoi, așteptând-o pe o prietenă cu a ei fetiță, ne-am așezat la masuța din camera lui. Eu pe bancuță, el pe scaun.
– Am o idee, spune el. Un joc nou cu tubul de lipici.
– Hai să ne jucăm, accept eu cu juma’ de gură (tubul de lipici???)
– Eu iau tubul de lipici și ți-l împing ție și dacă-l prinzi, câștigi.
– Jucăm pe puncte, zic eu, așa, ca să-l fac mai complicat.
Ionuț împinge tubul de lipici, îl prind, îl împing înapoi, cade de pe masă.
– Am câștigat, 1-0! exclam eu.
– Nu, nu ai câștigat!! sare el de colo. Câștigi doar dacă-l prinzi!
– Păi eu l-am prins, tu l-ai scăpat, așa că eu am un punct și tu ai zero! sare de colo, Alexandra cea prinsă-n competiție.
Ionuț îpinge tubul de lipici, îl prind, îl împing înapoi, cade de pe masă.
– Iar am câștigat, 2-0! strig eu veselă.
– Nu mami, că a căzut de pe masă, așa că eu am câștigat!
Mă uit la el, se uită la mine. Serios.
– Păi eu l-am prins… și ți l-am trimis ție să-l prinzi și tu l-ai scăpat. Am câștigat adică. 2-0!
– Nu eu am câștigat pentru că tu l-ai scăpat pe jos, adică e 2-0 pentru că tu ai pierdut de două ori și eu niciodată! îmi explică Ionuț.
Preț de câteva secunde mă simt tare proastă. Ăsta-și bate joc de mine? Cum adică? (Ionesco e de vină!!!)
– Nu măi Ioane, nu-i așa. Tu trebuie să îl prinzi când îl arunc și dacă nu-l prinzi, punctele merg la mine! mai fac eu o încercare.
– Da, punctele merg la tine pentru că tu pierzi și eu nu am puncte pentru că nu am pierdut.

Am amețit, serios. Ne mai jucăm până la scorul 10-6, adică el a pierdut de șase ori, eu de zece și prin urmare a câștigat. Dar să stau liniștită pentru că data viitoare mă lasă pe mine să câștig, o dată eu, o dată tu, mami!

tubul-de-lipici

0

1 AN (și ce an!)

Anul trecut pe vremea asta am ajuns din click în click pe pagina de facebook a Work At Home Moms România. Habar nu am de la cine am pornit, cert e că mi-a plăcut mult ce am găsit. Eram în faza în care căutam de zor inspirație și idei – ce aș putea face ca să împac și pofta de lucru și timpul pentru Ionuț, ce să învârt și cum să mă învârt să-mi găsesc o cale care să-mi placă. Așa că am dat de Elena Gorun exact la momentul potrivit. Am început să ne scriem, să mă implic, de departe, să caut contacte, să le unim, să se strângă rețeaua și să dăm de veste-n lumea-ntreagă. Mămici puse pe treabă. Pe Elena am cunoscut-o personal. Ne-am întâlnit la un ceai, la început de primăvară și Doamne, ce aș mai fi luat-o cu mine. Om bun și plin de idei, pusă pe fapte mari și cu poftă de a ne fi la toate bine. A trecut un an. Mie una nu-mi vine să cred. Rețeaua crește ca aluatul de pâine, punem la cale tot felul de proiecte șugubețe și ideile curg. A trecut un an. Plin. Pentru toate mămicile, și nu numai, ce sunt în București joi, o invitație. Mergeți să vă cunoașteți, să sărbătoriți, să vă bucurați. O să vă port în gând și promit că la anu’ nu mai lipsesc!

aniversare