4

Tortul care a fost

Eu încep să fiu tot mai convinsă că bărbații ăștia, indiferent de naționalitatea lor, nu aud mai nimic din ce le spunem. Decât dacă-i interesează. Sau dacă-i vorba de fotbal.

Povestesc de vreo săptămână cum o să comand eu un tord de ziua lu’ ta-su (și tata socru al meu), cum vreau să nu fie tort clasic, ci un fel de prajitură cu mere și glazură ca zăpada pentru că Ionuț vrea să împotmolească pe el un jeep, cum o să-l primim acasă și de aici îl ducem la sărbătorit. Ieri ajunge crețul de la lucru, ne vin niște prieteni musafiri, la un moment dat apare și prietena mea cofetar vestit cu tortul, nimeni nu o observă – nu-i nimic, nu o să-mi ceară copiii să le tai tortul care e de fapt pentru azi! pun cutia-n frigider, ne continuăm după amiaza.

Pleacă toți, noi cinăm, Ionuț merge la culcare, eu în baie, când aud un zgomot venind din bucătărie. Crețul mănâncă – ce mănâncă? Doar numai ce am terminat toți și desert n-am. Ba stai că AM! Fug la fața locului, dau și peste un colț de masă doar ca să-l prind pe soț cu furculița-n tort.

– CEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEE FACI??????????????????????????????????????

Se blochează. Înghite.

– Ăsta-i tortul pentru mâine!!!!!!!!!!!!!!!!!!

– Oh. Pauză. Credeam că l-au adus musafirii! Pauză. Nu seamănă cu un tort. Pauză. E de mere… se scuză el și jur, simt cum fumul din jur se face des ca ceața.

– Păi nu am zis???? Că nu fac tort?????????????? Și că azi ajunge??????????????? Ai stricat tortul!!!!!!!

Până la urmă am comandat altul. Versiune îmbunătățită, cică oricum avea nevoie de o atingere-n plus de mere.

photo (2)

Anunțuri
2

mame de poveste

Azi sunt tare emoționată. Cam așa cum am fost când am luat pentru prima dată cartea-n mână. Îmi vine să sar și să chiui, să urlu-n gura mare: ideea a prins viață! Se poate, da, se poate!

Povestea-i scurtă: Stăteam eu de povești cu o prietenă dragă ce se apucase de croitorie și îmi făceam poftă la gândul că aș putea să-nvăț și eu să țin acu’ în mână. Și crețul, dragul de el, realist până la capăt m-a încurajat spunându-mi cu tot sufletul – „Mai bine ține-te tu de scris și lasă-i pe alții să-și vadă de cusut. Unul coase, tu povestești!” Nici nu a realizat el pe moment ce idee mi-a băgat în cap. Am rumegat-o și întors-o pe toate părțile. Am gândit-o și razgândit-o. Cu cât treceau zilele și gândurile cu atât părea mai bună și mai tentantă: ce-ar fi dacă am avea o jucărie făcută de mână care să vină la pachet cu o poveste. Am pus mâna pe tastatură și am dat-o mai departe. Cui trebuie și cui știam că o va primi cu brațele și sufletul deschis.

Cu Elena am copt la foc mic proiectul și tot cu ea am găsit și alte două mame potrivite – că eu și a mea idee eram doar o piesă din joc! Am discutat și disecat și încet, încet dar cu mult elan, am conturat ce va fi să fie.

Din când în când, în mintea Cristinei, apare câte un personaj pestriț. Aleargă de colo colo și își face de cap. Ea îl prinde, că-i dibace și repede, repede, din două mișcări de condei, îl lipește pe-o hârtie. Nu orice fel, ci manuală, una și una. Apoi apare Ruxi, care, cu gândul la copii, dă personajului o formă. Să-l poată simți, să-l poată ține-n brațe la ceas de somn. Ei și când termină și ea cu ața, acul și pânze de tot felul, eu îi scriu povestea. Ce ar fi o jucărie fără o poveste care s-o însoțească?

La urmă când jucăria e gata, stă alături de povestea ei, într-o plăsuță de pânză (cu un colț de mulțumire pentru Work At Home Moms România) și cu o etichetă de ținut minte Mame de Poveste.

Acum e pregătită să fie descoperită de copii și nu numai. Așa-i că v-am făcut curioși?

7P.S. Dacă sunteți chiar foarte curioși, dați click și aici 🙂 Poze și povești, informații la zi.

5

Pinguinii-n dreapta, stânga, sus și jos. Pinguinii-s peste tot!

Eu sunt una din persoanele ălea de stă pe gânduri când aude cuvântul dreapta/ stânga. Dacă sunt la volan, cu siguranță le încurc – mai ales de-i trafic și mai și vorbești cu mine. Dacă-ți dau explicații de traseu la telefon, mai bine întreabă-mă de două ori de zic stânga și stânga mie-n minte ori de zic dreapta dar vreau să zic stânga. Nu știu de-i zăpăceala, păr bălai, gene sau toate la un loc. De când am ajuns în Grecia, chestia asta necesita un plus de concentrare și zău de mi-e ușor. De câteva ori am fost în mașină cu soțul (cu care vorbim ba-n greacă, ba-n engleză) și cu soacra (doar greacă!) și mă ghidau – ba prima la stânga, ba a doua la dreapta de am încurcat borcanele în așa hal că mai că n-am fost trimisă pe jos.

Săptămâna trecută Ionuț a primit o minunată carte de povești cu personaje principale: un pinguin și un băiețel. Vine seara și citim – eu o citesc în gând în limba în care-i scrisă (de-i oricare alta și nu materna) după care fac o traducere ad hoc. Nu schimb programul nici de data asta, citesc despre pinguinul care ajunge la casa băiețelului și acesta vrea să-l ajute să-și găsească familia. Așa că pornesc amândoi într-o călătorie spre Polul… Nord. Nimic special până aici. Doar că pinguinii nu trăiesc la Polul Nord ci la Polul Sud. Asta am aflat-o și eu ieri (musafira e de vină) – și de-abia m-am lăsat convinsă. Vezi Doamne, a greșit autorul că doar în carte vorbește de Νότιος Πόλος (Notios Polos)! A, dar stai, de fapt in limba greacă e Polul Sud, nu nord, amin, m-am luminat. Acum o dau întoarsă, să nu mă fac de rușine: serios, că știu! Știu care-i nord și sud în limba adoptivă, știu!!! Dar e drept, trebuie să mă concentrez puțin până s-o nimeresc. Acum ziceți și voi: ce mi-e N-ul care în limba mea de fapt e N pentru Nord, nu Sud, ce mi-e stânga sau dreapta. Problema, problema e că … știți, fixația și pinguinii. Care în mintea lui Ionuț au rămas la Polul Nord și nu se dau dați peste cap și care acum traduce Νότιος Πόλος cu Polul Nord și Βόρειο Πόλο (Voreio Polo) cu Polul Sud. Adică fix invers de cum trebuie. V-am amețit și pe voi?

4

1/2 de bere – să ne fie învățătură de minte!

Ieri a ajuns la noi o prietenă veche și bună, fosta vecină de la unu juma’ din blocul de la Timișoara. Revedere după vreo șapte ani, de pe vremea când nici eu, nici ea n-aveam prunci și alte obligații. Bucurie. Copiii se împrietenesc – al meu de patru ani jumate, al ei de aproape doi. Se joacă. Vine seara și odată cu ea și crețul cu o idee bună (pentru că noi amândoi suntem plini de idei bune după cum bine știți)

– Nu vreți voi să mergeți la o bere amândouă? Eu oricum sunt obosit, rămân acasă cu copiii – băiețelul fetei adormise primul.

Nu a trebuit să zică de două ori și duse am fost. Așa, ca-n vremurile când ne plimba sor-mea cu mașina (că eu nu aveam carnet). Când umblam noaptea prin Unirii și prin Complex, ca zânele zăludele. Ne-am dus într-unul dintre locurile mele preferate, evident, în cel mai îndepărtat dintre preferatele mele. Vreo cinșpe minute de mers zglobiu, pe jos. Treci și-un parc și-un pod și mai faci vreo nouă pași. Ne-am așezat, am povestit, ne-am semnalizat și prezența pe rețea și pe când era vorba mai dulce și râsul mai cu viață, sună telefonul. Soțu’. Care nu se auzea de urletele celui mic. Copilu’ s-a trezit și plânge.

– Nici măcar o bere nu mai putem bea în linște! (ma rog, unii bere, altele altceva)

Ne pufnește râsul și râdem până ajunge și mâncarea comandată ce pleacă și ea cu noi, la pachet. Râdem tot drumul. Mă dor toate de la pasul alergător. Și râdem chiar de parcă nu-i de râs. Sună telefonul.

– Unde sunteți? Copilul ăsta s-a speriat rău de tot! (traducere aproximativă și blândă, varianta originală: „Where are you girls? This kid is TERRIFIED!”)

Și noi o luăm la pas și mai vioi și râdem până ne doare burta de mame denaturate ce suntem.

Crețul ne întâmpină tras la față și fără culoare. Copilul se oprește din plâns.

– Păi, măi, chiar așa! Da’ n-ai putut să vorbești cu el???

– În ce limbă??? I-am zis eu mami, mami, nani, nani, dar a plâns și mai tare. Bietul de el, bietul copil…

Noi am mai chițăit și azi amintindu-ne episodul, dar cred că până la urmă nu-i chiar de râs, sau e?

1

Când patu-i un vapor…

Ieri povesteam cum dimineața bună de cu seară se cunoaște și adevărat grăiam. Azi sunt ursuză și somnoroasă (nimic neobișnuit pentru cum sunt eu dimineața, doar că multiplicat de vreo zece ori) și asta doar pentru că am avut o noapte cum nu doresc nimănui.

Ionuț a mers la culcare pe la 7, febra de ieri l-a doborât devreme. Pe la 9 juma’ l-am urmat doar pentru ca la 12 să mă trezească tremuratul lui. Tremura și clănțănea, termometrul îmi arăta un 38 cu 4 ce a urcat în câteva minute la 39. Siropuri, comprese, vreau în brațe, schimbăm două bluze, se liniștește. Cum se liniștește el, începe să tremure casa. Când zic să tremure, sunt blândă-n explicații. Să se clatine. Așa cum stau întinsă pe spate, cu mâna în jurul lui Ionuț simt cum ne scuturăm – aud farfuriile din bucătărie și pe creț strigând „Nu vă mișcați!” Glumește? Unde să mă duc?

– Mami, mami, a fost ca-ntr-o barcă! comentează Ionuț (e clar, siropul de febră și-a făcut efectul, copilul prinde puteri)

Eu încerc să spun ceva dar nu iese, nu iese.

– Mami, ca pe un vapor, ce a fost asta? De ce ne-am scuturat așa? A aruncat ancora?

– A fost un cutremur, încerc eu să-i explic.

Apare și ta-su (care în nopțile de boală nu doarme cu noi, patul de 2.20×2.40 nu e incapator in 3 daca te-ai invatat in 2, și bine zice!).

Ne liniștim. Se aude doar vocea lui Ionuț și pe mine mă trec fiori – asta pentru că, așa cum știe toată lumea, sunt o mare fricoasă.

– Mami, ce-s ălea fantome? Că era una mică pe aici și o căuta pe mămica ei.

Crețul pricepe o fărâmă din cele spuse și cască ochii alături de mine. Nu apucăm să zicem nimic, urmează alt cutremur. La fel de zguduitor ca primul. Sau poate chiar mai puternic, candelabrul se clatină și sunetul ușilor care scârțâie e înfiorător. Nu știu cât durează, mie una mi se pare o veșnicie. Simt mâna fierbinte a lui Ionuț pe mine, „Mami, să nu-mi dai drumul!”. Nu-i dau. Stăm toți trei și așteptăm.

– Mami, acum se aude un zgomot puternic de elicpoter! Cred că i-a explodat motorul și de aia s-a scuturat casa!

Mai zice el ce mai zice și zice vreun ceas și încă o jumătate, ba de elicopter, ba de fantome și într-un final a adormit pe mine, la propriu, Eu până să cad lată, am mai simțit două, trei reacții mai mici, sunet de apă față de valurile ălea două de dinainte. Mă socializez cu alți speriați.Și într-un final, adorm.

M-am trezit amorțită și amețită. Ionuț vesel, își amintește excursia cu vaporul de azi noapte și deocamdată nu are febră. La știri vorbesc de cutremur de 5.5, 5.3, la 30 de kilometri de noi. Nimic de elicoptere și nici de fantome, dar eu nu o să-i spun nimic lui Ionuț.  Nu de alta, dar acum repară motoare și pe mine mă lasă-n liniștea mea și a ceaiului. ‘Neața!

1

Dimineața bună de cu seară se cunoaște

Pe mine ieri dimineață m-a trezit crețu’. Am avut o noapte din aia de mi se derulau pe ecranul minții tot felul de chestii – cred că am cam exagerat cu statul în fața monitorului săptămâna trecută și așteptam, fără somn, să se facă dimineață. Am adormit într-un final și m-am tot trezit: pe la 1, apoi pe la 3, apoi la 5. La 7 juma’ mă zgâlțâie soțul – La ce oră mergi la vot? Am sărit ca arsă (ca să înțelegeți, eu în fiecare dimineață deschid ochii între 6 și 7. Fără alarmă, fără ajutor!), în douăj’ de minute am fost gata și am pornit să culeg românii. Că doar m-am oferit să-i duc la vot cu mașinuța mea made in Germany (semne, semne!).: 100 de kilometri între noi și urnă, un ceas și ceva pe drum. Durere de cap și ochi umflați – dar oamenii veseli și cu chef de vorbă le-au compensat. Am stat la coadă – așa, ca peste tot, dar mai puțin timp, am întâlnit prieteni și fețe cunoscute. Când am predat ștampila – mamă, cu ce poftă am aplicat-o! lângă mine a ajuns și un domn care tocmai primise o  carte de-a mea. Doamna din comisie o vede și-i spune: „Avem și noi cartea!” Mă umfă râsul – de bucurie, cum altfel, ea mă observă, îmi zâmbește și adaugă – „Ți-am făcut reclamă pe grupul mămicilor din Grecia!” Îi mulțumesc – mai că nu sar prin secție, zâmbetul mi-e până la spate.

Mă domolesc cu entuziasmul când ajung acasă unde bietul Ionuț mă aștepta toropit – cu febră. Am petrecut o duminică tare lungă: cu piticul la noi în brațe, pe rând, eu cu nasul în monitor alternând cu telefonul, cu discuții acasă, la mama și la tata, cu emoții de parcă așteptam rezultatele unui examen. Au venit, noaptea târziu, de nu m-aș mai fi dat dusă la culcare. Nici n-am apucat să dorm prea mult – siropuri, friguri, febră și mai mare, dar peste toate ăstea o stare de liniște și bine ce m-a cuprins.

De ce îmi mai pasă de ce se întâmplă acolo, veți zice? Că doar nu-i gând de revenit în țară (n-am plecat de greu, am plecat de dragoste!) Simplu: pentru că de două (trei, patru, cine mai numără?) ori pe an aștept să vin la voi. Vreau să vin cu inima deschisă și să-i văd pe cei dragi fericiți. Și pentru asta, doar pentru asta, m-aș mai duce o dată (de două, trei, de câte ori e nevoie!) și pentru asta, doar pentru asta, accept să-mi aduc în pragul disperării toate prietenele compatrioate de p-aici, care nu au mai votat până acum și s-au lăsat convinse să-și petreacă dimineața de duminică la mine-n mașină și încă un ceas la Ambasadă! Clar?

photo

2

Sâmbăta asta nu-i ca aialaltă

Mă gândeam eu zilele trecute – pentru că se anunța un weekend ploios – să-i ofer lui Ionuț un program alternativ pentru sâmbăta asta, ca să nu retrăim scenele de acu’ o săptămână. Și-mi vine geniala idee (la ora la care mi-a venit, chiar așa părea) de a-i propune mamei prietenului lui Ionuț să-l aducă la noi de dimineață pentru câteva ore. Bun, femeia încântată, mă întreabă de vreo trei ori de-s sigură îl aduce și pleacă-n treaba ei. Au ajuns când eu tocmai îmi pregăteam lista – ce scriu azi, ce fac azi, ce mai organizez pentru că, nu-i așa Ionuț se joacă, are companie, eu stau la mine la computer, ultimele zvâcniri de campanie electorală, trei, patru texte ce-s în stand by de vreo săptămână. Greșit.

Dragilor, aici e casă de nebuni. Ce faceți voi, ăia viteji, cu doi, trei și mai mulți? Cum rezistați? Eu una am lego si-n chiloți (vorba vine!), am strâns deja de vreo patru ori cuburile de lemn din toată casa, Ion e ca turbat- aleargă, chiuie, vesel, nebunie, prietenul lui la fel și eu aud câte un zbang bang tot la două minute de-mi stă inima-n loc. Acu’ m-am mutat pe holul de lânga camera unde se joacă, cu laptop în brațe și-mi dau seama că asta-i de fapt sâmbăta stresantă,

– Nu stați în picioare în pat!

– Nu-i pat, e barcă!

Apoi s-au pus pe lucru și au mutat toată camera în patul de sus.

photo 1

și acum, citez „stăm liniștiți și luăm o pauză cu o carte bună”.

photo 3

Așa-i că-s de poză? Încă-i linște, așa că nu mai număr minutele până la ora 13. BANG. ZDRANG. MAAAAAMMMMMIIIII!!!

43 de minute.