Tortul care a fost

Eu încep să fiu tot mai convinsă că bărbații ăștia, indiferent de naționalitatea lor, nu aud mai nimic din ce le spunem. Decât dacă-i interesează. Sau dacă-i vorba de fotbal.

Povestesc de vreo săptămână cum o să comand eu un tord de ziua lu’ ta-su (și tata socru al meu), cum vreau să nu fie tort clasic, ci un fel de prajitură cu mere și glazură ca zăpada pentru că Ionuț vrea să împotmolească pe el un jeep, cum o să-l primim acasă și de aici îl ducem la sărbătorit. Ieri ajunge crețul de la lucru, ne vin niște prieteni musafiri, la un moment dat apare și prietena mea cofetar vestit cu tortul, nimeni nu o observă – nu-i nimic, nu o să-mi ceară copiii să le tai tortul care e de fapt pentru azi! pun cutia-n frigider, ne continuăm după amiaza.

Pleacă toți, noi cinăm, Ionuț merge la culcare, eu în baie, când aud un zgomot venind din bucătărie. Crețul mănâncă – ce mănâncă? Doar numai ce am terminat toți și desert n-am. Ba stai că AM! Fug la fața locului, dau și peste un colț de masă doar ca să-l prind pe soț cu furculița-n tort.

– CEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEE FACI??????????????????????????????????????

Se blochează. Înghite.

– Ăsta-i tortul pentru mâine!!!!!!!!!!!!!!!!!!

– Oh. Pauză. Credeam că l-au adus musafirii! Pauză. Nu seamănă cu un tort. Pauză. E de mere… se scuză el și jur, simt cum fumul din jur se face des ca ceața.

– Păi nu am zis???? Că nu fac tort?????????????? Și că azi ajunge??????????????? Ai stricat tortul!!!!!!!

Până la urmă am comandat altul. Versiune îmbunătățită, cică oricum avea nevoie de o atingere-n plus de mere.

photo (2)

Anunțuri

4 gânduri despre &8222;Tortul care a fost&8221;

  1. Da, clar ca avea nevoie de ceva in plus… Cum ar fi de felia deja mancata :)))). Asa bine imi pot imagina aceeasi scena si la noi in casa… Citind ce-ai scris m-am gandit ce idee geniala a avut sotul cu masina aia de scris etichete, cand cumpar ceva ce trebuie dus, voi pune eticheta pe el: „Nu atinge! Pentru x!”. Citet, sa inteleaga lumea, nu sa dea vina pe scrisul meu ilizibil :)).

    Apreciază

  2. Pingback: Gospodinul |

  3. bună Alexandra, citesc de vreun an pe blogul tău. Mă amuz copios de întâmplări ca cea de mai sus. Ceva asemănător , dar despre uituceala taticilor , am pățit ieri. Domnul meu soț a uitat că i-a dat să mănânce fetiței, iar eu spre seară eram tot interesată s-o pun la masă, dar ea nu și nu. Noroc de bunicul si memoria lui venerabilă care ne-a lamurit. Îți doresc multă sănătate și cât mai multe postări. pupici la Ionut!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s