0

2015 fără o zi

Final de an, ultima zi din 2014, concluzii, amintiri. Pentru că-i casa plină și-i gălăgie nebunească, gânduri scurte:
Cum a fost anul ăsta?
Bun. Chiar foarte bun. Plin de poveșt, proiecte noi, proiecte gândite și rostite cu voce tare și la început de drum. Cu prieteni dragi, foarte dragi pe care i-am avut aproape. Și de nu au fost (kilometric vorbind) eu așa i-am simțit.
2014 a fost așa cum e viața: cu de toate – din ele am pus într-o parte bunele, am căutat zâmbete și-n ce n-a fost chiar de zâmbit, cu zile mai noroase, altele întunecate de-a dreptul. 2014 a fost bun.
Ce așteptări am de la ăsta ce stă să vină?
N-am. Îmi doresc poate doar să călătorim nițel mai mult, să scriu și mai mult, să pot să găsesc bucurie în lucruri mărunte și să-i am în continuare pe toți aproape.
Vă doresc ce vă doriți și la mulți ani!

pic

Anunțuri
0

Premieră

După ce am trăit zile ca-n sâmbăta de pomină, ați crede că mi-a pierit cheful de copii în vizită. Da’ de unde și vezi de treabă, ce-am testat acasă a fost cu copii greci, musai, musai să văd care-i situația cu cei de-ai mei. Pe sâmbătă seara l-am programat pe prietenul de pentru totdeauna a lui Ionuț: vine să doarmă la noi. Pentru că indicația a fost clară – nu-l culca la prânz că eu una nu rezist cu ei până noaptea târziu! a ajuns după amiaza devreme. Veselie mare pe capul lor. Băiețelul mă anunță de când intră-n casă: eu am venit să stau mult. Se joacă ei cât se joacă – Ionuț al meu e surprinzător de tolerant, le lasă pe toate după musafir.
– Ne dai aluat? apar amândoi pe la picioarele mele.
– Hmmmm… nu. Trebuie să fac și nu știu cum!
– Nu e greu! spune unul dintre ei.
– Cu siguranță nu e, dar prefer să o las pe mămica ta să facă din ăstea, închei eu subiectul.
– Da, mămica mea chiar știe să facă, mă aprobă el.
– A mea habar nu are, adaugă Ionuț și dispar amândoi, la joacă. Chiuie, aleargă, la un moment dat pot să jur că se ceartă dar trece repede.
Apar pe lângă mine după câteva minute bune.
– Când mă trezesc, plec de la voi, mă informează musafirul.
– Da, mâine când te trezești!
– Nu, nu, altă dată când mă trezesc, în altă săptămână!
Aha, dau eu din cap neîncrezătoare și mă pufnește râsul. Râd și ei. De oamenii de zăpadă pișați pe ei. Probabil de frică, pentru că-s înconjurați de o mare de oase și schelete.
Ne jucăm de-a vrăjitoarea. Prima dată vrăjitoarea-i buni Maia, merg, o provoacă și fug speriați când ea vine după ei. Apoi stau ascunși sub un birou și se încurajează unul pe altul.
– Du-te tu!
– Dar vii să mă salvezi?
– Vin.
Unul iese, îl prinde vrăjitoarea, urlă după ajutor. Celălalt se pitește și mai adânc în ascunzătoare.
– Păi nu mergi să-l salvezi? încerc eu să-l ajut.
– Nu, că-s fricos. Dar du-te tu că tu sigur ai curaj. E bine să ai curaj!
Pufnesc în râs, intru-n jocul lor și apoi ne liniștim cu o carte, două, trei. Vine și ora de culcare. Mănâncă, fac duș, ne cuibărim la citit. Citim jumătate de oră bună.
– Cred că o vreau pe mama mea, spune musafirul cel ce nu voia să plece.
– Acum sau mâine dimineață?
– Acum.
– Păi nu vrei să dormi cu Ionuț și dimineață să mergem la o plimbare prin parc toți trei? Și să vină apoi după tine?
– Am o idee mai bună: să vină acum după mine, să dorm la mama și mâine să vin înapoi. O suni te rog pe mama?
O sun. Și pleacă. Ionuț e trist dar îi trece repede.
– Noi, mai demult, cu prietenul meu, am stat fără soțiile noastre o lună întreagă! Nu le-am vrut pe soțiile noastre. Dar le-am vrut pe mămici. Pe mămici le vrem tot timpul, că suntem mici încă.
Casc ochii – soții????? apoi gura – hohote de râs. Adoarme.

photo 1-7

Duminică, partea a doua, frații veseli vor să doarmă la noi. Un băiat și o fetiță, ce-au fost în vară musafiri și-n Grecia. Băieții fac front comun, fetița se urcă-n brațe-mi: Te iubesc și vreau să stau tot timpul la tine.
Am început bine. Ei se joacă, eu și domnișoara avem dialoguri savuroase. Se trântește ceva în camera unde se luptă războinicii. Dau să mă ridic.
– Mă duc să-i mănânc pe ăștia doi! exclam eu.
Ea mă privește senină:
– Alexandra, să-ți spun ceva? Pe fratele meu nu-l poți mânca, doar mama noastră poate. Dar poți dacă vrei pe Ionuț. Pe Ionuț poți să-l mănânci, pentru că e băiețelul tău.
– Aha, mă prind eu repede și renunț să merg la ei.
Seara băieții merg la culcare – după câteva intervenții, țin în mânecă amenințarea „O sun pe mama să vină după voi!” nu se știe cum vor degenera lucrurile. Adorm amândoi într-un final, micuța și cu mine stăm în pat, de povești.
– Băieții ăștia miros urât!
– Serios? De ce?
– Pentru că nu au făcut baie.
– Păi nici tu n-ai făcut!
– Dar fetele miros mereu bine. Doar băieții nu.
– Nu dormi?
– Nu pot. Închid ochii și se deschid imediat. Nu știu ce o să mă fac.
– Încearcă să-i acoperi cu mâna.
– Nu știu dacă reușesc!
Trec minute bune. Povestește, povestește, povestește. Se foiește, se acoperă, se descoperă, vrea o pătură ca și cea de acasă. Vrea la toaletă. Apoi apă. Mai povestește puțin. Eu una simt cum mi se închid ochii singuri.
– Nu dormi?
– Nu reușesc! Aș vrea să dorm cu ochii deschiși.
Îmi iau inima-n dinți și iau măsuri extreme.
– Cine adoarme prima…
– Oh, dar nu putem face un concurs din asta!
– Ba putem, azi e voie.
– Azi da?
– Doar azi! Cine adoarme prima are voie să aleagă dimineață la ce video scurt ne uităm. Așadar, dacă tu ești câștigătoare… ne uităm la un cântec din Frozen… și dacă eu, din Avioanele!
– Ok, am adormit!
Liniște. Adorm și eu. Mă trezesc să-i mai verific pe băieți, sforăie amândoi. Pitica oftează-n somn, vorbește, tot în somn. Cad lată și mă trezesc șușoteli masculine.

photo 3-5

Ăsta a fost oficial PRIMUL weekend în care au rămas la noi peste noapte, copii fără părinții lor. Pentru Ionuț, dar și pentru mine, a fost cu siguranță un episod pe care ni-l vom aminti mereu cu drag. Mai ales, dar mai ales pentru că va fi mereu asociat cu Timișoara mea (care, sper eu, pentru Ionuț va fi un fel de Clujul meu. Cine știe, știe:) )

3

Servicii ca-n palmă (made in Romania)

Nu știu dacă prin preumblările mele prin lumea largă mi-a fost dat să întâlnesc vânzătoare/ chelnerițe/ prestatoare de servicii publice mai … cum să spun acum fără să jignesc pe nimeni? – mai ciufute și mai plictisite decât cele din țara mea de baștină.

Eu sunt o persoană relativ greu de scos din sărite. Și chiar de mă scoți, îmi întind limitele și rămân politicoasă până-n ultima clipă, moștenire de la mama, ce să-i faci. Dar nu de puține ori am simțit cum mi se adună-n tâmple zvâcnirea și repede, repede am băgat mâna-n buzunar să nu carecumva să-mi zboare lin spre nasul vreunei deranjate de întrebările mele. Oh, și nu de puține ori, mi-am mușcat gândurile să nu le dau voie să iasă și să stropească vorbe grele și, nu-i așa, nepotrivite unei bine crescute ce sunt (și tare aș vrea să nu fiu chiar tot timpul).

Azi am profitat de prezența lui buni Maia ca să-mi fac de cap prin magazine. Listă scurtă și la obiect, cu puține ieșiri din grafic. Mi-a ieșit în cale doar o rochie ce s-a nimerit a fi exact pe măsura mea, aruncată printre niște alte chestii neinteresante. Am considerat-o semn și am pus-o-n coș. Am mai cules niște pantaloni pentru Ionuț și m-am apucat să caut niște inele pentru o prietenă de-a lui Ionuț. M-am sucit, m-am învârtit, am discutat și cu mama fetei, am găsit ceva dar nu era ceea ce căutam și, evident, îndrăznesc să mă adresez unei domnișoare cu ecuson.
– Ăstea-s inelele!
– Știu, le-am văzut, îi explic eu. Eu caut un set pe care l-ați avut zilele trecute.
(întreaga conversație se desfășoară în timp ce ea aranjează niște haine și eu mă strecor după ea printre rafturi)
– Dacă nu e acolo, nu mai avem!
– Ok, mai aveți și pe altundeva inele din ăstea? mai încerc eu o dată, promit, ultima dată.
– Draga mea, dacă nu sunt acolo unde-s inelele, nu mai avem și gata!
Mă fac mică, mică de tot. Pe moment mai că nu-mi cer scuze apoi simt un fir de fum cum iese din urechi. Dar tac și plec.

Ajung pe la alt magazin unde o prietenă a lăsat ceva pentru mine și eu trebuie doar sa intru, să cer și să plătesc. Evident, nimeni nu mă bagă-n seamă, apoi nimeni nu știe nimic, ce ne-am face fără telefoane, rezolvăm cu vreo trei oftaturi lungi de parcă domnișoarele erau responsabile și cu producerea obiectului în sine. Simt cum fumul ce iese din urechi e tot mai gros. Dar tac.

Niște pantofi de vis îmi mă salută dintr-o vitrină. Strâng din dinți și trec pe lângă ei fără să le dau atenție, dar șireturile mă trag înapoi și mă bagă-n magazin. Mă uit, se uită, mă uit, se uită, deschid gura.
– 39 aveți? Sau 40?
– Stați să mă uit, zice fata și pentru o secundă am impresia că a căscat.
Mă uit la preț – nu-s chiar motiv de căscat dar o fi avut și ea o noapte lungă, de ce s-o judec?
Vine după vreo 5 minute cu pantofii, îi trântește lângă mine (la propriu!) și se așează pe un scaun după pult. Probez, calculez, o întreb încă o dată cât costă.
– 279 dar au reducere de 20%.
– Asta înseamnă…. zâmbesc eu rugătoare.
Răspunsul vine cu ochii dați peste cap. Serios. Cer să mai probez o dată 40-ul, revin la 39, dânsa bate din picior. Îmi plac de mor dar individa e cireașa de pe tortul vâzătoarelor impertinente. Petrec 5 minute cu cele două perechi – între noi se înfiripă ceva, serios, nu i-aș mai scoate și deja vizualizez vreo trei ținute cu ei, îi vreau, e clar. Îmi dau seama că și de-s reduși nu am destui bani la mine. Strâng pantofii, îi duc fetei, îi trântesc (la propriu) langă ea și-i mulțumesc luându-i din zbor întrebarea:
– Îi cumpărați?
– Da, dar nu acum.
Tace. Tac. Plec făcând calcule-n cap și-mi promit să revin. Las în urmă fum gros dar deja parcă nu-mi mai pasă. Vreau pantofii ăia mai mult decât aș vrea să o enervez pe domnișoară cu vreun comentariu bine țintit (pot uneori și din ăstea…)

0

Supărarea de aici nu-i ca aia de acasă

Azi am ajuns la concluzia că prefer un Ionuț furios în Grecia unui Ionuț furios pe străzile din Timișoara. Când spun furios, părinții de pui mici probabil mă înțeleg cel mai bine: urlat din toți rărunchii, lacrimi mari și nici o urmă de idee despre de la ce a pornit și ce-aș putea face să se oprească. Țipete grozave – cu putere să-ntoarcă toate capetele pe lângă care trecem, plâns cu sughițuri și dat din picioare (uneori asortate și cu trântit pe drum și culcat, plus pumni mici zdrelindu-se de caldarâm). Nu ni se întâmplă des, în ultimul an chiar tot mai rar, intensitatea epidoadelor a mai scăzut la fel și durata lor. Dar și când se întâmplă, cum ziceam mai sus, prefer să fim acasă, la greci. Ei, și acolo lumea vrea să te ajute, se opresc și încep să-ți/să-i zică una alta dar eu o țin pe limba mea și atunci, ca prin minune, toți se fac nevăzuți. Frustrarea trece mai ușor când te ține mama-n brațe și te lasă să plângi din tot sufletul. Și când nimeni nu încearcă să te îmbuneze. Sau să te sperie.
Alta-i treaba când suntem aici – și tocmai mi-a trecut prin cap că aș putea s-o dau rotită și să mă dau mai grecoaică decât sunt. Târziu gând.
– Nu mai vine Moșu! zice o tanti și Ionuț urlă mai cu foc.
– Vaaaai, dar ce urât ești când plângi! evident, Ionuț nici nu o aude. Eu îi arunc o privire supărată dar domnul nu tace:
– De ce plânge, doamnă? De ce plângi copilule? Te-a supărat mama? Să o bat?
Exact de ce aveam nevoie. Ionuț s-a setat pe vorbit de bebeluș, din senin și ăsta-i semn că urmează vărsarea supărării. Mă pun lângă el, dar degeaba. Mă împinge și țipă:
– Pleacă!
Mă uit în jur și-i văd pe toți privindu-ne.
– Serios că aș pleca (ok, poate nu-i cel mai înțelept lucru să-l spui unui copil în plină criză) dar n-am cum să te las aici.
– PLLLLLLEACĂĂĂĂĂ! urlă el mai cu foc.
Stau în cumpănă, mă ridic și respir.
– Nuuuu plecaaaaa!
Aha, din ăsta episod am mai avut. Cobor din nou, încerc să aflu ce-i și de ce-i. Mă împinge, o luăm de la capăt.
– Ce copil rău! Nu vine Moșu la tine! spune o altă doamnă ce trece pe lângă noi.
– Ești urât când plângi! Și ești băiat!
– Să-l pedepsiți, doamnă!
Ionuț oricum nu-i aude și eu îi ignor de asemenea. Pornim din loc, 10 minute de mers pe jos, cele mai lungi 10 minute de azi. Evident orice încercare de-a mea de-al liniști eșuează, ba mă-mpinge, ba mă trage, bebelușeasca nu-i de înțeles. Într-un final ajungem acasă. Liniște, plâns în brațe, amestecă motivele care i-au declanșat supărarea. Oricum, nu mai contează.

9

Cărți pentru Ionuț

Suntem în vacanță, în România de aproape două săptămâni și-i bine, tare bine. Am dat deja iama-n librării și am făcut plinul de cărți pentru anul ce va să vină. Pentru mine mai puțin – pe considerente financiare mai nou prefer să cumpăr cărți second hand chiar de-s în limba engleză, pentru Ionuț însă am găsit minuni de mai mare dragul. Vor fi puse sub pom – ei, nu chiar toate deodată! și numai bine că avem material de citit și visat pentru iarna din Grecia (din ianuarie până-n martie)

photo-29

Expresul Polar de la editura Arthur e una dintre minunile ăstea de care ziceam. Ilustrații de mai mare dragul și o poveste ce te face să visezi. Aventuri, Polul Nord, tren. Rețetă de succes pentru o carte ce, cu siguranță, va fi una dintre noile preferate ale lui Ionuț.

photo 1-4

Căsuța de la editura Cartea Copiilor (în continuare editura mea de top în domeniul ăsta!) e altă achiziție. Format mic, ilustrații frumoase, text pe care îl voi citit cu drag, de multe, multe ori. Așa cum îi șade bine unei mămici cu pitic bun ascultător.

photo 2-4

Petunia e o carte pe care am ochit-o pe site-ul editurii Cartea Copiilor de multă vreme. N-am comandat-o ci am amânat plăcerea până am ajuns la Timișoara. Pentru că Ionuț e prieten bun cu găinile, sunt convinsă că și gâsca Petunia îi va deveni prietenă.

photo-30

Pe Oliver Jeffers l-am descoperit de curând. O carte cu un pinguin primită cadou acasă, în Grecia (încurcătura cu Polul Sud și Polul Nord nu se lasă ușor uitată!) semnată de el și gata, dragoste la prima vedere/ citire. M-am bucurat tare de tot să descopăr și o traducere – de la editura Vellant, o prezentare grafică de excepție și o poveste foarte simpatică pe care, eu una, de-abia aștept să i-o citesc și lui Ionuț!

Ăstea patru cărți le-am ascuns prin dulapuri. Restul nu m-am putut abține și le-am scos la citit de când am ajuns acasă. Vi le recomand și vouă, una câte una, poate v-o fi mai ușor la căutatul de daruri pentru cei mici.

photo 1-5

Alexander e noul nostru prieten. Am dat peste cartea asta întâmplător, recomandată fiind de o mămică și tare, tare m-am mai bucurat. Editura Humanitas e „vinovată” pentru apariția cărții ăsteia și ne este dragă de tot. După doar vreo treizecișicincidarcinemainumără citiri pot spune că e chiar preferata din teancul de lângă pat.

photo 3-3

Am dat peste cărticica asta la Cărturești, în mormanul de idei de cadouri și mie una mi-a făcut cu ochiul. Intuiția a fost de partea mea, Ionuț o adoră! A dezvoltat o întreagă poveste în jurul oamenilor de zăpadă – aș putea spune că a mai scris o carte după citirea ăsteia. Clar o recomand!

photo 2-6

Colecția asta e foarte simpatică – și foarte de ajutor mai ales când cunoștiințele mele în ale geografiei, istoriei, culturii generale (ce să mă mai ascund după deget!) îmi joacă feste. Pe câte-mi amintesc, pe atâtea nu așa că prefer siguranța informației din cărți. Avem câteva în limba germană și mare mi-a fost bucuria să găsesc și-n limba română. Altă recomandare din tot sufletul!

photo 3-4

De la Ikea de pe raft, la noi în bibliotecă (tot Ikea și ea). Nu aveam mari așteptări de la cărțile ăstea (că mai avem vreo două) și bine mi-a picat să văd că m-am înșelat. Sunt chiar foarte simpatice, traduceri bune (nu modific deloc textul ca să sune bine!) și ilustrații care au prins și viață. Acum aștept cu nerăbdare vizita la magazinul care ne seacă finanțele dar ne umple casa că tare curioasă-s ce personaj vrea să ducă Ionuț acasă. Am o bănuială, cred că va fi vorba de Klara, asta din povestea cu prințese (da, citiți bine, nouă ne plac și prințesele)

photo 2-5

Acum după o listă așa de dolofană, aș fi ipocrită să nu recunosc în fața voastră că și ale mele proiecte sunt tot o idee bună de cadou. Cartea de povești o găsiți aici sau o puteți comanda – cu tot cu dedicație! direct la mine.
Jucăriile proiectului Mame de Poveste pot fi comandate la adresa contact@wahm.ro

0

Poveștile mele

Anul trecut pe vremea asta eram plină de entuziasm: urma să lansez prima carte de povești pentru copii, la Timișoara, Cluj și Arad. Emoții mari, întâlniri cu oameni dragi, momente frumoase, frumoase de tot. Un cadou de Crăciun venit mai repede.

photo-12

Anul ăsta am pus umărul la proiectul Mame de Poveste, altă idee, alt entuziasm, la fel de mari emoții.

7

Ce urmează? Dacă reușesc să-mi adun gândurile și să le ordonez, dacă pun piciorul în prag
și-nchid internetul și stau cu fața și mintea-n monitor, pe o pagină albă ce mă strigă și mă așteaptă, la anul pe vremea asta, e-n plan altă surpriză. Una zgomotoasă și de neuitat.

Până atunci și între timp, aștept vești și vorbe de la voi despre ce am făcut până acum! V-a plăcut? Și dacă da, ce v-a plăcut? Ce nu? E de schimbat? De lăudat? De zis mai departe?

Și pentru că tot veni vorba (sau pentru că tot am adus vorba), pentru voi, cei ce nu le cunoașteți/ aveți încă, Povestiri pentru micuții pofticioși o găsiți la Cărturești (sau o puteți comanda direct de la mine, copie personalizată ca să zic așa). Minunile marca WAHM, cadourile create de jucăriile minune cu tot cu pot fi comandate pe adresa contact@wahm.ro

6

Cocoșul, găinile și întrebările lui Ionuț

O prietenă bună i-a adus lui Ionuț o carte ce l-a fascinat încă de la prima citire. Am citit-o, recitit-o, discutat-o, analizat-o. Ca de fiecare dată când dăm peste un autor ce ne place, eu încep sa-i caut toate creațiile – în cazul ăsta s-a dovedit că domnul Sven are o mulțime de titluri. Când am plecat la Viena aveam în minte cărțile ăstea și așteptam doar ocazia unei vizite prin librării. Nu mi s-a arătat așa că am delegat-o pe tușa Dea să meargă să aleagă un titlu la întâmplare. Fata a găsit, m-a sunat, între un chiuit a lui Ionuț și un zgomot de pe pe stradă am dat din cap „Ia orice, doar să fie cu Petterson și Findus!”, ea a luat și de aici începe distracția.
Ieri, pe drum, de la Viena la Timișoara m-am apucat de citit. Text la prima vedere, în limba germană, carte și a el ei conflict necunoscute pentru amândoi. Povestea e simplă: Petterson e un domn în vârstă care locuiește cu al lui prieten bun, pisoiul vorbitor Findus și zece găini. Într-o zi, domnul acesta aduce acasă un cocoș (pentru că i se făcuse milă de el, fostul lui stăpân voia să-l facă supă!) și de aici începe distracția – mai ales pentru pisoi care nu pricepe nici în ruptul capului ce-i așa de special la un cocoș de toate găinile sunt mereu după el. E gelos micul pisoi și pe bună dreptate. În plus, cocoșul face gălăgie, cântă mai mereu și-i aduce pe toți în pragul disperării. Prea mult zgmot, prea mult tărăboi. Într-un final, Findus îl păcălește pe cocoș, care fiind mândru, ca toți cei din soiul lui, își ia zborul și dispare. Totul clar. Neclar începe să(-i) fie (lui Ionuț) finalul. Petterson află de la găini ce s-a întâmplat, cum cocoșul a fost păcălit de Findus și a plecat dar văzându-le „așa de vesele” trage concluzia că în curând curtea va fi plină de puișori. Ele, râd și chicotesc și îi confirmă. Iar Findus e tare fericit să afle că va trebui să aibă grijă de puiuți.
Și gata cartea. În primă fază Ionuț a fost teribil de preocupat de cocoșul care făcea gălăgie.
– Mami, dar cât poate să cânte un cocoș? De ce nu voia să facă și liniște?
Apoi, mai pe seară, după ce am recitit povestea, au început altele.
– Dar mami, de unde să apară puișorii? Și cum apar? Și de ce chicotesc găinile? Și cum o să fie puișorii? Doar cu mămicile? Și cine e tăticul? Și unde-s? Nu-i arată-n poză?
Evident, m-am codit și m-am dat neștiutoare, dar asta nu prea funcționează pe termen lung. Ce explicații să-i dau? Crețul zice – tu ai găsit cartea, tu dezlegi misterul, și bine zice. Prietenele râd și tare, tare n-ar vrea să fie-n locul meu. Sor-mea chicotește și ea și confirmă că eu am ales cartea.
Voi ce i-ați spune? Mama lui de cocoș…