Cine-i primu’ (da’ cine se grăbește)?

După ce că eram eu într-o dispoziție de milioane, cireașa de pe tort a aterizat în urmă cu câteva minute.
Pasa bună și de zile mari se datora faptului că am realizat cât de relaxant e să călătorești cu un Ionuț de patru ani și aproape 9 luni. De când am primit locuri la un rând distanță-n avion și m-a asigurat că „Mami, așa o să țip și o să urlu până îmi dă scaun lângă tine” și până la călătoria propriu zisă pe care a petrecut-o povestind cu mine tot drumul, relaxat ca un adult fără chef să mute toți pasagerii sau să demonteze fiecare piesă din avion, am avut parte de cea mai simpatică experiență de când umblăm împreună (să fie de vreo 30 de ori). Acum suntem la Viena și Ionuțul meu e pe atât de fericit pe cât sunt eu de relaxată. Și cum stăteam noi la ceas de seară, îmi clipește telefonul și îmi strică nițel liniștea. Doar pentru câteva clipe.
– De unde ai cumparat puzzle-ul pentru fetița mea? Că ea face cu mai multe piese decât
i-ai luat tu și vreau să-l schimb!
– Păi eu am întrebat și mi s-a zis că nu se omoară cu ele și nici cu așa multe piese nu face. Sinceră să fiu, l-am luat mai mult pentru poză, eram sigură că o să-i placă!
– Ce înseamă piese multe în viziunea celui ce ți-a zis?
– Cred că 160-le și 200-le lui Ionuț (zic eu și apăs tastatura și mai cu foc)
– Păi peste câteva luni când va avea și ea vârsta lui, o să facă și ea cu așa multe piese! Acum face cu 100, în câteva luni o să facă 150!
– Minunat, poate îi punem la lucru împreună. Măcar 500. (Batem noi recorduri pe spatele pruncilor, mă gândesc eu dar nu dar frâie libere gândului și bine fac!)
Lui Ionuț chiar îi plac. Pe cât e el de pasionat de ele, pe atâta nu-mi plac mie.
– Păi dacă le face și singur așa cum zici…
– Nu doar zic, chiar le face! (hai să mai apăs nițel dacă tot s-a declanșat distracția, și adaug înca un detaliu) Așa cum face și Lego de 6+ tot singur. Dacă-i place, face și dacă-i place, îl încurajez să facă. (mama lui de ecran și de concursuri! Iar ne întrecem?)
Nu primesc nici un răspuns și e bine. Vă întrebați acum care-i cireașa? De ce veselia mi-e neschimbată? Pentru că aș putea avea dialoguri din ăstea de ordinul zecilor. Pe zi chiar. Să-mi consum energia măsurând alți copii, disecându-le calitățile și încercând să-l sui pe al meu mai sus decât e – cel mai sus. Aș putea să stau să calculez ce fac majoritatea la vârsta asta, ce face al meu, ce poate să facă și ce nu. Aș putea să-mi consum energia cu prostii din ăstea. Oh, și cum aș putea (uneori mă mai scap, ce să-i faci?).
Cireașa? E faptul că până la urmă astfel de dialoguri mă fac să râd de una singură și cu cei ce înțeleg. Și să mă bucur de copilul meu cel unic dar la fel ca restul copiilor din lumea asta.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s