Supărarea de aici nu-i ca aia de acasă

Azi am ajuns la concluzia că prefer un Ionuț furios în Grecia unui Ionuț furios pe străzile din Timișoara. Când spun furios, părinții de pui mici probabil mă înțeleg cel mai bine: urlat din toți rărunchii, lacrimi mari și nici o urmă de idee despre de la ce a pornit și ce-aș putea face să se oprească. Țipete grozave – cu putere să-ntoarcă toate capetele pe lângă care trecem, plâns cu sughițuri și dat din picioare (uneori asortate și cu trântit pe drum și culcat, plus pumni mici zdrelindu-se de caldarâm). Nu ni se întâmplă des, în ultimul an chiar tot mai rar, intensitatea epidoadelor a mai scăzut la fel și durata lor. Dar și când se întâmplă, cum ziceam mai sus, prefer să fim acasă, la greci. Ei, și acolo lumea vrea să te ajute, se opresc și încep să-ți/să-i zică una alta dar eu o țin pe limba mea și atunci, ca prin minune, toți se fac nevăzuți. Frustrarea trece mai ușor când te ține mama-n brațe și te lasă să plângi din tot sufletul. Și când nimeni nu încearcă să te îmbuneze. Sau să te sperie.
Alta-i treaba când suntem aici – și tocmai mi-a trecut prin cap că aș putea s-o dau rotită și să mă dau mai grecoaică decât sunt. Târziu gând.
– Nu mai vine Moșu! zice o tanti și Ionuț urlă mai cu foc.
– Vaaaai, dar ce urât ești când plângi! evident, Ionuț nici nu o aude. Eu îi arunc o privire supărată dar domnul nu tace:
– De ce plânge, doamnă? De ce plângi copilule? Te-a supărat mama? Să o bat?
Exact de ce aveam nevoie. Ionuț s-a setat pe vorbit de bebeluș, din senin și ăsta-i semn că urmează vărsarea supărării. Mă pun lângă el, dar degeaba. Mă împinge și țipă:
– Pleacă!
Mă uit în jur și-i văd pe toți privindu-ne.
– Serios că aș pleca (ok, poate nu-i cel mai înțelept lucru să-l spui unui copil în plină criză) dar n-am cum să te las aici.
– PLLLLLLEACĂĂĂĂĂ! urlă el mai cu foc.
Stau în cumpănă, mă ridic și respir.
– Nuuuu plecaaaaa!
Aha, din ăsta episod am mai avut. Cobor din nou, încerc să aflu ce-i și de ce-i. Mă împinge, o luăm de la capăt.
– Ce copil rău! Nu vine Moșu la tine! spune o altă doamnă ce trece pe lângă noi.
– Ești urât când plângi! Și ești băiat!
– Să-l pedepsiți, doamnă!
Ionuț oricum nu-i aude și eu îi ignor de asemenea. Pornim din loc, 10 minute de mers pe jos, cele mai lungi 10 minute de azi. Evident orice încercare de-a mea de-al liniști eșuează, ba mă-mpinge, ba mă trage, bebelușeasca nu-i de înțeles. Într-un final ajungem acasă. Liniște, plâns în brațe, amestecă motivele care i-au declanșat supărarea. Oricum, nu mai contează.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s