0

Mama tuturor greșelilor

Am decis săptămâna trecută că Ionuț are nevoie de încălțări noi.

– Dar ăstea ce au? mă întreabă nevinovat bărbatul din copilul meu.

– N-au nimic, sunt buni. Dar vreau să ai două perechi.

– Nu vreau cu șiret. Îi vreau cu scai.

M-am bosumflat instantaneu. Văzusem în magazinul nostru (ok, al meu) preferat o grămadă de perechi una și una. Toate cu șiret, evident. Aprob tăcută și-mi dau timp câteva zile să-l conving. Evident, mi-am dat timp degeaba. Azi, după grădiniță îl anunț că-i timpul să mergem să cumpărăm pantofi noi.

– Nu-i vreau cu șiret! Îi vreau cu scai, mă anunță la rându-i.

Ajungem la magazin, Ion o zbughește direct în capătul magazinului unde proprietarul are o colecție de omuleți de LEGO. Eu aleg două perechi – una cu scai, alta cu șireturi (nu, nu mă las!) și-l aduc la probat.

– Pe ăștia cu șiret nu-i probez, că nu-mi plac!

– Dar sunt așa de faini, încerc eu, afurisită de muiere ce-s. Are și tata la fel! Îți dai seama, să aveți la fel! dau eu din gură și dau degeaba.

– Nu, nu vreau ca el. El știe să-și lege șireturile, eu nu. Și vreau cu scai!

Îi probează și pe cei cu scai, evident fără să se uite bine la ei.

– Sunt buni?

– Da, răspunde pe fugă. E prea ocupat să o șteargă de lângă mine în șosete. Mută omuleții ăia de LEGO într-o veselie. Merg lângă el și-l întreb:

– Îi luăm? Pe ăștia?

– Nu-mi plac. Îi luăm.

Am impresia că nu aud bine. Plătesc, îl trag afară – după ce a mutat câteva cutii și a deschis toate dulapurile (da, am un copil necivilizat! Curios de necivizat!) pornim înspre casă.

– Mie nu-mi plac ăștia noi că mă strâng!

– @#$#%$^?%&????????????? Păi ai zis că-s buni!

– Mă strâng.

În capul meu se derulează zece filme. Nu mai pricep nimic. Ajungem acasă, îl pun să-i probeze din nou. Sunt exact aceași marcă și număr cu cei pe care îi are deja!

– Unde te strâng?

– Peste tot! oftează el.

Îmi vine să mă dau cu capul de pereți. Încep să număr anii până când poate merge să-și cumpere singur. Îi verific șosetele – par cam groase. Aduc altele. Probează din nou.

– Acum nu mă strâng, spune Ionuț al meu și eu simt cum pic pe-un pat de perne moi.

– Perfect. Șosetele au fost de vină? întreb eu așa, într-o doară.

– Nu. Tu. vine răspunsul piticului ca din pușcă. Apoi dispare din cameră sărind într-un picior.

photo 2

Anunțuri
1

Cadoul lui Ionuț

A trebuit să ating pragul 34 ca să-nvăț pe propria-mi piele regula numărul unu când e vorba de copii: Nu pleca la drum cu un pitic flămând!

Ieri a fost o zi minunată, ziua mea. Soare, vreo 18 grade, lume veselă pe drum și prinsă de elan și val îmi vine ideea. Greșeala numărul unu. O spun cu voce tare.

– Ce-ai zice dacă azi alegem drumul lung către casă? Pe malul mării, puțin prin parc, pe la cafeneaua aia de-mi place mie, poate vedem și niște cunoscuți?!

– Daaaaaa! vine răspunsul lui. Evident, ce altceva.

Îmi trece mie așa prin minte, totuși nu-s chiar iresponsabilă, să adaug:

– Dacă ți-e foame, poate totuși mergem pe drumul obișnuit… Acasă încă nu-i gata mâncarea și va trebui să aștepți (da, până aici a mers atitudinea de mama responsabilă ieri!)

– Nu,mami, nu mi-e chiar așa de foame. Nu mi-e teribil de foame. Și acasă mă joc eu cu LEGO până e gata! Am răbdare, să vezi!

Zâmbesc mulțumită și-l cred. Greșeala numărul doi.

Pornim. E chiar frumos. Ajungem acasă un ceas mai târziu. Mă apuc de pregătit în bucătărie când aud.

– Maaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaammmmmmmmmmmmmmmmmiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii.

De vreo trei ori până să răspund, eram cu briceagu-n mână.

– Maaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaammmmmmmmmmmmmmmmmmiiiiiiiiiiiiiiiiiiii, nu găsesc piesa de lego aia pe care o vreau!

– Ce piesă?

– Aiaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa! miau miau miau.

Găsesc eu o piesă ca aia. I-o dau. Greșeala numărul trei.

– Nuuuuuuuuuuuuuuuuu-i bunăăăăăă!!! Maaaaaaaaaaaaaaaaammmmmmmmmmmmmmiiiiiiiiii, unde-i piesa AIA???

Reușesc să-l conving că piesa AIA  găsită de mine e la fel de bună ca piesa AIA dorită de el. Îl iau în brațe și-l duc la masă.

– Ce avem de mâncare?

– Cartofi cu pui.

– Nuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu! Vreau doar cartofi! Cu macaroane!

Evident, macaroane n-am. Și pun cartofii în farfuria pe care el nu o voia dar eu nu am știut. Și pun  și carne lângă. Mare greșeală. Numărul patru.

Și-ncepe Ionuț al meu un plâns cu suspine de sărea cămașa de pe el și plânge, plânge în timp ce eu mă las așa, să alunec încet încet în lumea mea (că altfel cu siguranță zbura pe geam).

-Maaaaaaaaaaaaaaaaaammmmmmmmmmmmmmmmmmmi, vreau în brațe.

Îl iau.

– Iubirea mea, ție ți-e teribil de foame și ești supărat, supărat foc!

– Maaaaaaaaaaaaaammmmmmmmmmmmmmmmmiiiiiiii, nu mi-e foame! Maaaaaaaaaaaaaaaaammmmmmmmmmmmiiiiiiiiiiiiiii, ba mi-e foame!

Mănâncă. E rupt de foame și-l cred. Și eu sunt. Și obosită. Dar e ziua mea așa că-s zen (habar n-aveți voi ce mult îmi place ziua mea! Deja o aștept pe cea de anul viitor!)

– Maaaaaaaaaaammmmmmmmmmmmmmiiiiiiiiii, dar nu sunt buni cartofii ăștia. Vreau pâine.

Aduc pâine.

– Maaaaaaaaaaaaaaaammmmmmmmmmmmmmmmmmiiii, e tare coaja.

Tai coaja.

E supărat, obosit, flămând. Îl țin în brațe și chiar îl simt.

Oftează, moflăie, oftează, șterge mucii (cu mâneca). Moflăie, oftează.

– Mami, tu ești o drăguță. Ești o mămică tare drăguță.

Moflăie. Oftează. Oftez și eu. De departe, cel mai draguț cadou de ziua mea. În cel mai original ambalaj.

4

Cărțile anului 2014

Mi-e dor de o carte bună. O carte care să mă facă să nu vreau să închid lumina seara și care să mă țină de mână până la ultima pagină. Am cumpărat câteva cărți în ultima escapadă în România, bune, nu mă plâng, dar fără nu știu ce-ul acela care mă face să uit de tot și să visez la întâlnirea cu fotoliul, ceaiul și paginile ei.

Azi mi-a sărit în ochi textul ăsta și mi-am amintit de Bibloteca Bloggerului Român de anul trecut. De topul meu din 2013. Așa că mi-am notat titlu după titlu și m-a prins o poftă de dat iama-n pe la betterworldbooks, anticariate și librării.

Până una alta am făcut și eu topul meu de anul ăsta. Cărțile lui 2014. Una și una.

1. Parinoush Saniee – Tatăl celuilalt copil – 11 puncte

2. Elif Shafak – Cele patruzeci de legi ale iubirii – 10 puncte

3. Jhumpa Lahiri – The namesake – 9 puncte

4. Uzma Aslam Khan – Libertatea de a iubi – 8 puncte

5. Sarah Winman – Când Dumnezeu era iepure – 7 puncte

6. Isabel Allende – Casa Spiritelor – 6 puncte

7. Elif Shafak – Palatul puricilor – 5 puncte

8. Jo Nesbo – Police – 4 puncte

9. John Green – The fault in our stars – 3 puncte

10. Slavenka Drakulic – How we survived comunism and even laughed – 2 puncte

Pe lângă ăstea am mai citit câteva, nu așa de multe pe cât aș fi vrut. Scuza? Sunt ocupată cu cartea mea, hai că mi-a scăpat porumbelul …

Kidd Sue Monk – The secret life of bees

Jo Nesbo – toate cărțile. Tot ce a scris. TOT. Nu există nimic mai fain decât o zi la plajă și un roman de-al lui. Și un mojito. Și o umbrelă. Și un babysitter pentru Ionuț.

Umrigar Thrity – The space between us

Keyes Daniel – Flori pentru Algernon

Khaled Hosseini – And the mountains echoed

J.R.R. Tolkien – The Hobbit

Saniee Parinush – Cel care mă așteaptă

Betty Smith- A tree grows in Brooklyn

Alice Munro – Prea multă fericire

Isabel Allende – Caietul Mayei

Vladimir Nobokov – Lolita

Lisa See – Shanghai Girls/ Dreams of Joy

Kim Echlin – Cei dispăruți

Bulawayo No Violet – We need new names

Ma Jian – The dark road

Jack Kerouac – On the road

A good marriage – Stephen King

Yesterday’s gone – Sean Platt and David W. Wright

Dan Lungu – Sunt o babă comunistă

2

34 fără 5 zile

Mi-am amintit de textul ăsta. Și l-am recitit și am râs bine. Pentru că n-aș schimba nici un rând. Poate aș mai adăuga și altele. Au mai trecut patru ani de atunci.

31, 32, 33 m-au prins cu oameni faini, cu experiențe bune. Și mai puțin bune. Au fost ani plini, plini de Ionuț și descoperirea vieții de mamă. Și de soție. Și de cum să le combin pe ăstea două și să nu o uit și pe Alexandra cea care vrea mai mult.

Am publicat prima carte de povești, am devenit oficial parte a unei organizații de care mă simt foarte apropiată, m-am implicat în tot felul de proiecte, am scris, am cunoscut oameni dragi, tot mai dragi, am învățat o mulțume de lucruri noi și, zic eu, am crescut.

Încet, încet am început să accept faptul că nu e nevoie să mă placă toată lumea, la fel cum nu e musai să-i plac eu pe toți. Am aflat – pe propria-mi piele că e de preferat să-mi petrec timpul cu pruncul și cu crețul sau chiar singură decât să mă împovărez cu oameni ce nu-mi spun nimic. Și cărora nici eu nu am ce le spune.

Mi-am dat seama că-s departe și că mi-e dor de tot ce era până acum câțiva ani „realitatea” mea, dar, ei, ce ciudat, acum realitatea mea e alta. Încep să mă obișnuiesc la gândul că de fapt, aici e locul meu. Am o altă ancoră, un alt cuib, alți oameni cu care-mi umplu zilele. Am viața mea de om mare. Și serios, îmi place.

4

Momente cheie

Am dat peste textul ăsta de cu bună dimineață și am purtat în minte gândul toată ziua: care-s lucrușoarele acelea care mie una mi-au schimbat viața? Au existat momente cheie? Persoane fără de care n-aș fi fost azi aici unde sunt acum? Și mi-am dat seama că de fapt toate au pornit de undeva, dintr-o rădăcină comună, ca să mă aducă aici unde-s acum. Și toate s-au legat și s-au combinat cumva, toate piesele au căzut în locul potrivit. Când le-a venit vremea și nici o secundă mai repede.

La examenul de admitere in liceu, la proba de matematică, stătea în fața mea o donșoară ce părea nițel iritantă. Din cauza ei s-a răstit la noi o doamnă profesoară ce ne supraveghea de mai că n-am luat-o pe fata respectivă de cozi. Doama profesoară respectivă a ajuns să-mi fie profă de germană în liceu și fără ea, sunt convinsă că nu mi s-ar fi trezit vreodată iubirea față de limba asta (care în continuare mi-e a mai dragă dintre toate!)

Fata cea nițel enervantă s-a dovedit a fi teribil de, dar mi-a rămas prietenă până-n ziua de azi.

Dragostea pentru limba germană m-a purtat ba pe aici ba pe colo iar o vizită făcută din întâmplare la Viena m-a făcut să mă îndrăgostesc de oraș. Mai fusesem eu și prin alte părți, poate chiar mai arătoase, dar Viena, oh, Viena avea un aer și-un parfum ce și acum mă înfioară și mă poartă cu dor. Am căutat în disperare modalități de a ajunge acolo, chiar și puțin, doar puțin. Dorința s-a materializat sub forma unui master și a doi ani de vis. Poate doi dintre cei mai frumoși ani ai tinereții mele.

La Viena am dat peste altă colegă nițel iritantă, sau cel puțin așa părea. Ea m-a pus în categoria „naspesus”, eu pe ea în grupul „toantăcarerâde-ntruna”. Și așa, ironizându-ne cu drag, am ajuns nedespărțite. M-a adus în vacanță-n țara ei, în Grecia. În ultima seară am decis, spontan, să schimbăm planul. Și atunci, a apărut el. Care făcuse aceași mișcare: a schimbat, spontan, planul din acea seară. Și, fără să vrea, sau poate chiar a vrut, a schimbat totul. Mai ales viața mea.

Ei și acum privind în urmă, da, sunt chestiuțe mici, poate la prima vedere nesemnificative, care-au apărut acolo unde trebuia, când trebuia și m-au adus aici, unde-a acum.Și încă nu am terminat…

Voi cum stați la capitolul ăsta?

0

Fetele nu-s ca băieții

Pe drum de la grădi înspre casă. Traseul unde se poartă discuțiile noastre importante. Unde Ionuț monologhează-n voie și-și umple ghiozdanul cu bolovani, lemne, hârtiuțe, capace, șuruburi. După ce am aflat despre un triceratops „apăsat” de o mașină pe trecerea de pietoni și un elicopter din copac, după ce am ascultat întreaga poveste despre un vulcan și niște meteoriți – „Mami, de cade un meteorit, o să ne facă pe toți spirite!” Ionuț a luat o pauză. Și apoi a reluat.

– N-o mai vreau pe Katerina să-mi fie soție!

Oh, stai că se încurcă treaba. Ascut urgent urechile și dau drumul la gură. Iau problemele în ordinea importanței, rând pe rând.

– Care Katerina?

– Fetița aia care nu tace nicodată!

– Aha. Și de ce nu o mai vrei de soție?

– Pentru că mi-a stricat pista de aterizare și mi-a tras scaunul de sub cur! (*scuzați-i expresia, de la mă-sa a auzit-o, evident, în timp ce șofa și într-un context deloc măgulitor)

– Aha. Păi nu-i prea frumos. Și ai căzut?

– Da, m-am lovit. Și mi-a și tras una!

– Oh, dură fata asta, nu glumă!

– Și eu am fugit după ea și i-am tras una cu geanta!

Gata. Pauză. M-am blocat. Am uitat de problemele mele cu împărțirea pe LEGO roz și LEGO de băieți, cu jucăriile de fetițe și băieți, cu ce fac băieții și ce fac fetițele. Am uitat de toate.

– OOOOO, stai puțin! Ai lovit o fată???

– Păi ea a dat prima!

– Da, e drept. Dar totuși, mie una mi se pare aiurea de tot să lovești o fată.

Se oprește și se uită la mine tare contrariat.

– De ce? Ea m-a lovit și eu i-am dat cu geanta în cap!

– Dar e fată! Fetele sunt așa, cum să spun, mai delicate. Mai finuțe, mai… nu știu. Mai fete! Nu lovești fetele! Ele nu au putere ca voi, băieții!

– Vai mami, dar știi ce tare lovește fetița asta? Așa, ca un băiat!

A rămas să discute cu ta-su. Eu m-am retras. Că deh, e fecioru’ meu și vai de fata aia cu mână de băiat de pun eu a mea mâna pe ea!

0

Despre cărți și gâște proaste

Am petrecut ieri o zi de „reconectare” cu al meu Ionuț. Era nevoie de ea, îl simțeam cumva departe și parcă tot mai puțin cooperant. Am făcut muffins (din nou), am construit șine de tren și orășele din cuburi, am povestit, (i-)am citit mult. Ionuț poate sta nemișcat ore-ntregi dacă am chef de lectură, ascultă cu o atenție și o răbdare care pe mine una mă miră nespus (cunoscându-i starea obișnuită de continuă mișcare).
Am citit despre dinozauri, trenuri, regele elan, prințesa Klara și bineînțeles, una dintre preferatele lui: Petunia (am mai povestit eu despre ea).

photo 2-4

O gâscă prostuță găsește o carte și crede că-i de ajuns să umble cu ea sub braț pentru ca lumea să o creadă deșteaptă. Concluzia: nu, nu-i suficient, trebuie să și știi să citești.
Ionuț se distrează copios – îl fascinează gâtul lung al gâștei și artificiile. Care la singular sunt artific. Și artificel. Mult mai simpatice decât artificiul meu (și al dicționarului).
Și după o introducere ca asta, ajung la ce voiam de fapt să vă spun. Gâște ca Petunia există peste tot. Mie viața mi le cam scoate-n cale la intervale regulate. Ca să nu mă plictisesc și ca să am ce vă povesti. Am mai adus eu vorba de metehnele oamenilor ăstora de pe unde-s eu acum. Și am râs bine. În continuare nu pot să fac altceva decât să râd. Și sunt tot mai convinsă (după aproape șapte ani de Grecia!) că pot trăi bine mulțumesc înconjurată de oameni care-și dau tot câștigul pe haine scumpe, accesorii de marcă. De oameni care-și petrec toată viața în aceleași cafenele trendy, cu aceași oameni trendy cu care nu au altceva de povestit decât ce fac alții care nu-s așa de trendy. Pot. Dar mi-e greu, mi-e al naibii de greu să aud povești despre cărți trase-n piele care-i musai să fie asortate cu rafturi de lemn, fără să-mi vină să arunc un bibelou ceva după ei, după astfel de oameni.
Cum naiba, scuzați expresia ce răsună la supărare, cum naiba să-ți asortezi cărțile la bibliotecă??? Pune pe raft niște flori uscate. Niște mileuri. Niște statui. Musai să fie cărți? Ce se potrivesc? Adică la un raft clasic, de lemn tare, asortez niște scriitori ruși în volume trase-n piele? Și la ălea moderne, niște cărți de … design? Arhitectură? Scriitori contemporani? Dacă zidu-i verde, aleg colecția Adevărul? Să se asorteze???
Gata, respir, inspir. Nu arunc nimic după nimeni. Tac. Tac și mă concentrez la altele.
Și promit să-i citesc lui Ionuț și să-i explic povestea Petuniei și a gâștelor proaste seară de seară…