2

AMR 7 zile

Zi ploioasă și mohorâtă ce-ndeamnă la visare. Aș avea de lucru, nu zic, și Ionuț îmi dă pace (e acasă, cu muci și hârâială). Și-a pus un cearceaf vechi pe podea și construiește munți de plastilină. Eu cu o mână pe un text, cu alta (și mai ales cu mintea) căutând povești despre Berlin. Au mai rămas șapte zile până la weekendul cel lung pe care-l aștept din octombrie. Eu și crețul, doar noi doi, într-un oraș nou. Patru zile de plimbări și povești și ținut de mână. Fără alte griji. Ne-am promis de la începutul începutului că mereu vom face câte una din asta. O ieșire, scurtă, lungă, cum a fi, doar noi doi. Că vom lua capitalele și nu numai la rând, la văzut. S-a pus praful peste ultima noastră astfel de ieșire. Probleme din toate părțile ne-au ținut aproape de cuib – dar e drept uneori și un weekend la juma’ de oră de casă e ca o gură de aer proaspăt.
Ionuț se miră. L-am pregătit din timp, așa-i place și ne place. Vine bunica să stea cu el, o să-l ducă ea la grădiniță și-o să-l ia și el, el trebuie să aibă grijă de casă. Să-i arate care pe unde sunt. Ionuț rămâne șef.
– Dar eu nu înțeleg de ce să mergeți doar voi doi? Și nu toți trei! Că doar suntem o familie! Familia merge împreună!
– Pentru că uneori, mama și tata au nevoie să fie doar ei doi. Așa cum am fost și noi doi plecați la Viena, fără tata, așa cum ai rămas doar tu cu tata acasă, e nevoie de timp din ăsta, special, în doi.
– Dar mami, eu la Berlin nu am fost niciodată! Și mereu am vrut să merg!
Mă umflă râsul pentru că știu ce urmează.
– Cu siguranță au muzee cu dinozauri. Ce muzee grozave au la Berlin…
Îl asigur că probabil cel mai frumos muzeul cu dinozauri e la Londra și următoarea escapadă va fi în trei.
Se liniștește. Eu nu. Încep să-mi fac tot felul de filme-n cap. Dacă se întâmplă asta sau cealaltă sau mai știu eu ce. Scot listele de la naftalină. Acum în timp ce-s cu o mână pe textu ce așteaptă să fie terminat, cu alta pe textul ăsta, mintea-mi pleacă la altele. Trebuie să-mi întorc gândurile. Să le pun acolo unde trebuie: Berlin. 4 zile. Recomandări?

2

Isterii matinale

E una din zilele ălea în care mă trezește cu noaptea-n cap. La ora 6:00 căutam o jucărie care-i cât o jumătate din degetul lui mic. Nu exagerez. Niște porcărioare ca din gelatină, urâte – că doar sunt parte a Trash Pack-ului. Le colecționează cu foc și-n fiecare noapte-i musai să doarmă alături de unul. Rătăcită prin muntele de prieteni – Daisy, cățelul de la tata, Woofy de la Dea, pinguinul de la Vasia, peștele de la Adela, broasca țestoasă de la mama, purcelușul roz și cine-i mai știe, monstruozitatea aia nu-i chiar cel mai ușor lucru de găsit.

Eu una sunt o irascibilă dimineața. Hai, să fiu sinceră măcar acum în ceasul al 12lea. Irascibilă e diplomatic spus. Sunt o isterică. Nu contează că m-am trezit bine dispusă (asta oricum se întâmplă foarte rar), dimineața nu vreau să-mi vorbești, să te uiți la mine, să exiști. Un motiv pentru care am știut că el, crețul e THE ONE a fost chiar ăsta. Atitudinea lui de dimineața. Lui Ionuț, evident, nu-i prea pasă de stările lui mă-sa și nici de piticii mei (și-ntre noi fie vorba, bine face). I-am mai explicat eu că dimineața aș prefera să nu-mi ceară prea multe și dacă se poate, să se descurce singur – pică vreo jucărie din pat, să coboare să și-o ia, vrea la toaletă, să meargă singur așa cum merge ziua etc. În 30% dimineți, asta funcționează. Nu înseamnă că-s mai bine dispusă, nu, dar nici nu pun paie pe foc. În restul de 70% cineva mă strigă pentru ceva total nepotrivit orei (inclusiv azi dimineață) și sunt sâcâită, ciufută și spun chestii pe care le regret în clipa în care-mi deschid gura. Ionuț nu-i fericit, evident, după ce mă trezesc de-a binelea, nici eu.

Am încercat tot felul. Să mă trezesc eu mai repede decât toți ca să mă bucur de liniște și să fiu complet calmă pe când ne începe ziua. Să caut înlocuitori comportamentului de doamna isterică. Să-mi spun în cap – asta nu ești tu, asta-i Alexandra care încă doarme. Nimic, dar nimic nu a funcționat (poate doar trezitul înaintea tuturor, dar în ultimul timp asta înseamnă 5 și aia nu-i oră!)

Mamă-mea, încercând să mă liniștească mi-a spus că așa-s eu de când sunt. De mică, din etapa de scutece, mă trezeam cu fața la cearceaf. Un deliciu de copil am fost, pare-se. Probabil că nu-mi rămâne altceva de făcut decât să mă îmbrățișez așa cum sunt, în isteria mea și să am răbdare cu cei din jur (Ionuț de exemplu), până le vine și lor pofta să o facă.

1

Fără cuvinte

Și tocmai pe când credeam că le-am auzit pe toate și nimic nu mă mai miră, am dat peste o prietenă bună cu o poveste de mi-au țiuit urechile. Și mi-a vâjâit capul și gândurile s-au încâlcit și am ieșit șifonată și mai, nici eu nu știu, tristă? ca niciodată.
Cică la noi în orășel, există un centru – loc de joacă, loc de activități extra școlare, loc de umplut timpul liber al copiilor în care sunt organizate… lecții de bune maniere. Da, da, da. Ați citit bine. Oră de bune maniere pentru copii mici. Cum să se poarte când ies în lume. Cum să reacționeze și să mulțumească atunci când primesc un cadou. Cum salută, când salută.
Ma mir că nu le-a venit ideea de a organiza o oră în care fetițele să învețe cum să se poarte ca niște prințese (da, mi-a fost dat să aud și din ăstea!)

Acum nu știu cum sunteți voi, cei ce intrați la mine-n ogradă și ciți ce povestesc aici, dar eu sunt mai „dungașă” și categorică atunci când vine vorba de chestiuni din ăsta.
Pe lângă faptul că urăsc, dar urăsc momentele în care părinții își împing copiii să mulțumească, să salute, să spună una și alta. De departe, preferatul meu e „cuvantul magic”! Vrei ceva? Spune cuvantul magic! Așa că vă puteți închipui cum văd eu orele ăstea de bune maniere…

Dar acum m-am ambalat și-s ca pe un sac de pulbere. Vă las să o citiți pe Raluca pe tema asta, le zice bine, bine de tot.

Și eu nu mai spun nimic, că oricum cine înțelege, a priceput deja!

0

De noapte bună (pentru alții)

Azi a fost zi de sărbătoare la noi. O luni liberă. Si ca să nu carecumva să ne învățăm cu binele, Ionuț s-a trezit cu noaptea-n cap. Să fi fost 5? Să fi fost 5:30? De oră nu-s chiar sigură, dar întunericul de afară nu minte. Cu noaptea-n cap, clar! L-am auzit o vreme fâțâindu-se în pat, cred că la un moment dat a făcut și un „sound check” dar eu mi-am pus o pernă-n cap și mi-am continuat somnul. M-am
trezit la 7:30. Din camera lui Ion, nici un sunet. Bag capul, se aude un sforăit sonor. Îl las în pace, merg să-mi beau ceaiul în liniște. Pe la 8 se trezește și ta-su.

– Unde-i Ion?
– Doarme!
Liniște-n casă, ne simțim ca-n filme.
Pe la 9 eu l-aș cam trezi.
– Lasă-l să doarmă, ce are? E liniște și-i fain! insista ta-su.
– Dacă până la 20:30 nu doarme, vă distrați împreună, ok? (aia-i ora de somn de fiecare seară și Ion, care de obicei la 7 dimineața e treaz și-n acțiune, cade secerat în pat fără nici o problemă. E testat!)
– Bine, zice ta-su care habar nu are în ce s-a băgat.

Ion s-a trezit pe la 10 fără 10 și ia ghiciți cine sare acum ca nebunul prin casă fără urmă de poftă de somn? Ați ghicit. Ion. Că ta-su e oricum praf (după ce toată după amiaza „l-a alergat ca să-l obosească )

Eu mi-am făcut un ceai, m-am tolănit în fotoliu și mă distrez de minune. Le dau încă un ceas, două de veselie nebună – cel puțin în partea lui Ionuț.

1

Joaca-i în program

Au mai rămas 17 zile până la ziua lui Ionuț pe care o aștept așa cum aștept în fiecare an ziua mea și zilele tuturor dragilor din viața mea! (cine știe, știe!) Și cum îmi place să organizez tacticos fiecare eveniment – fie că-i vorba de o ieșire la iarbă verde, o excursie sau o cină cu prietenii, am scos lista și am început să bifăm (da, vorbesc la plural pentru că se pare că și fecioru-mi adora listele 🙂

El s-a gândit pe cine vrea să aibă alături de el și eu am făcut rost de cele necesare pentru lucrul la invitațiile personalizate. Am petrecut vreo trei zile bâzâind pe Pinterest – să-și aleagă o idee de tort și gata. Până vineri ne mai lipsea doar locația. Și aici a început distracția.

Orășelul nostru de la malul mării, are printre altele și două locuri de joacă închise. Indoor playgrounds cum le zice. Unul mai urât ca altul. Eu una habar n-am ce-i în mintea celor de pornesc astfel de afaceri, dar cu siguranță nimeni nu se gândește la aspectul estetic. Culori de simți că te lovește cu măciuca-n cap, una mai fistichie ca alta, niște scaune de parcă ești în sală de așteptare la gară (sau la spital), muzica dată tare, tare de tot (presupun că vor să acopere vocile copiilor), gresie rece și niște jucării din ălea umflate și pompate ce miros a cauciuc.
Anul trecut, având în minte ziua lui Ionuț de acu’ doi ani când șapte pitici mai că nu mi-au dărâmat casa, mi-am călcat pe simțul estetic și am ales o astfel de locație. Copiii s-au distrat – ei s-ar distra și-n câmp de-i lași liberi! noi, ăștia mari am plecat cu teribile dureri de cap.
Anul ăsta, am aflat de un loc nou. Cică-i net superior celorlalte două, e frumos, organizat, mic, discret, dichisit. Și trebuie să recunosc: e. O versiune mai bună a celorlalte două, dar departe, departe de cum ar trebui să fie – și asta-i părerea mea (și a celor din cercul meu apropiat, că nu degeaba sunt! În cerc, adică!)
Șefa, e o doamnă de vârsta mea, pare deschisă la minte. Îmi povestește despre loc, despre ce e și mai ales ce nu e („un loc obșnuit de joacă!”) ce programe fac în timpul săptămânii („Facem și asta și asta și din aia și din cealalta! Îi aduceți la noi și cu siguranță nu se vor plictisi!”)
Întorc discuția spre ce mă frământă pe mine, moment în care doamna scoate dintr-o mapă groasă, serios, groasă! un sul. Nu exagerez. Un sul pe care-l desfășoară. Și încă unul. Și începe să-mi povestească – programul de ziua lui Ionuț poate începe de la ora 11 sau de la ora 17. Durează trei ore. Au una sau două fete (educatoare de profesie) care se vor ocupa de copii. Programele variază – îmi poate da să studiez acasă (clar!). În principiu părinții vor multe – copii care desenează, care dansează, care învață un cântec două trei (când???). Cineva care să le citească, să le dirijeze jocul.
– Doamnă dragă, dar nu se pot juca fără să fie dirijați?
– Ei, păi v-am spus că ăsta nu e chiar loc de joacă! E mai mult de atât! Program special gândit pentru copiii de vârsta asta. Părinții adoră ce pregătim noi pentru cei mici!
Capul stă să-mi pleznească.
– Aveți și jucării și… probabil copiii de la ziua băiețelului meu vor mai interesați de ele decât de cântece noi.
– Păi la final au voie la joacă. Dar programul, programul e special! Puteți alege tema petrecerii, cu pirați, prințese, eroi…Se vor distra de minune!

Da, sunt convinsă de asta. Mai ales Ionuț care și la grădință are zile în care nu vrea să urmeze programul – educatoarea mi-a zis că nu-i motiv de stres, are timp o viață-ntreagă de program! Dacă și la ziua lui trebuie să-i pun program în cârcă… și să plătesc pentru asta. Gândul ăsta mă întristează teribil.
Până la urmă îi spun doamnei, cu părere de rău (chiar mi-a părut rău, femeia era plină de entuziasm!) că nu-i ceea ce caut eu. M-a privit lung.
– Dar asta vor toți!
– Nu chiar toți…

Am ales până la urmă un loc de joacă dintr-un satuleț de lângă noi. E mic. Simpatic. Și
nu au program. Și pot alege eu muzica. E colorat rău, e drept. Și cu gresie urâtă și scaune incomode. Dar e pe malul mării. Și copiii-s liberi. Până la urmă, asta-i tot ce contează.

0

Dușul de sâmbăta asta

Azi a fost prima dată când am simțit pe pielea mea că al meu Ionuț a crescut. Are aproape cinci ani și pentru mine, în continuare, e un mititel. Un copilaș. Hai să nu mă mai ascund după degete, un bebeluș.
Am pornit de cu dimineață prin oraș să rezolv una alta și între timp m-a căutat o mămică dragă, prietenă bună. Băieții noștri-s nedespărțiți încă de când erau în scutece și-s și colegi de grupă la grădiniță. Cică-l vrea tare de tot pe Ionuț. La joacă. Am hotărât să-mi beau ceaiul împreună cu ea în timp ce piticii-și satisfac pofta de chiuit împreună. Am băut un ceai, încă unul. Vreau să pornesc mai departe, am încă niște chestiuni de rezolvat.
– Ioane, vreau să plecăm.
Ionuț ridică o privire disperată. Prietenul lui la fel. Mama lui mă privește râzând și-mi propune să-l las pe Ion la joacă până-mi termin treaba. O privesc cu neîncredere. Așa ceva nu s-a mai întâmplat. Ionuț de-abia rămâne cu bunică-sa și asta după multe exerciții.
– Du-te mami la treaba ta, eu rămân să mă joc. Te aștept aici până termini!
Mă blochez. Dau din umeri (că sufletul mi-e răscolit și nu știu ce altceva să fac!), îi spun bine, zâmbesc și mă duc.
Revin după vreun ceas, prietena mea și-a făcut treaba prin casă, eu treaba p-afară, copiii mă privesc foarte serioși.
– Data viitoare să ai mai multe de făcut și să stai mai mult, bine?
Contrar a ceea ce-mi închipuiam eu, serios, pe cuvât de mamă, mă simt teribil de ușurată. Știți voi câte filme îmi făcusem eu în cap, gândindu-mă la un moment ca ăsta?
Și până la urmă, dușul rece a fost chiar plăcut.

4

Sistemu’ sistemului

Am avut câteva zile în care m-am ciocnit de tot felul de întâmplări care au întărit convingerile mele privind sistemul de învățământ din Grecia. Sunt aici din 2008 și am avut timp suficient, zic eu, să-mi formez o părere. Din păcate-i una proastă. Chiar foarte proastă. E drept, nu am foarte multe opțiuni când vine vorba de a compara curtea de aici cu cea a vecinului -poate doar cu România și cu Austria unde am apucat să trăiesc mai pe mult și mai pe-ndelete. Dar să nu uităm, vremurile mele acolo au fost lipsite de copii și interes pentru ei.
Ionuț merge la o grădiniță privată. Am mai povestit eu cu alte ocazii peripețiile noastre și mi-am strigat în gura mare ori de câte ori am fost întrebată dezamăgirile privind modul în care copiii de aici sunt băgați în sistem. Fiecare părinte își măsoară calitățile în funcție de performanțele odraslei. Știe trei limbi, joacă fotbal, dansează, știe să citească și să scrie la trei- patru ani? Îți faci bine treaba, bulină roșie și notă cu plus. Nu le faci program care să-i țină ocupați toată ziua? Nu face NIMIC înafară de ce face la grădiniță? Rușine. Ai picat testul. Nu neg, de fapt, nu doar că nu neg, sunt convinsă că toți părinții aceștia își iubesc enorm copiii și vor să le ofere ce-i mai bun. Dar oare, ce credem noi, părinții, că-i mai bun pentru ei, e văzut la fel de cei în cauză?

Oh, și poveștile horror continuă de îndată ce odoarele încep școala. Care școala și clasa I sunt văzute ca niște babe cloanțe. De vrei să bagi în sperieți o mamă spune-i zâmbind pe sub mustăți (da, sunt rea, dar aici chiar se poartă! Mustața nu sperieții!) „Stai să vezi când începe școala! Gata cu distracția!” Primele clase, hai, treacă meargă, faci teme cu ei de când ajung acasă până după amiaza. Și apoi engleză sau franceză. Sport. Dans. Program liber? Ce-i ăla? Dar de prin a IIIa, chiar că-i gata viața lor. After school, unde învață bieții de ei tot ce n-au învățat dimineață la școală. Nu, corectez, unde le este predată materia ce n-a fost predată dimineața la școală. În Grecia e dezvoltat până la refuz sistemul ăsta de școlarizare particulară de după amiază. Colțul și farmacia. Colțul și școala (așa numitele „φροντηστηρια”). Și se mai miră toți că puștani de 10-12 ani sunt plictisiți de viață…

Părinții înjură sistemul, plâng de mila copiilor, suferă financiar pentru ei. Și atunci, normal ar fi să încerce să amâne, pe cât se poate, chinul ăsta. Nu? Ei bine, nu.

Habar nu am care-i sistemul în țară când vine vorba de mersul la școala, vârsta etc. dar aici, toți copiii născuți în același an, din ianuarie până-n decembrie, merg împreună în aceași clasă. Adică în anul pre pregătitor (unde-i Ionuț acum) cei treizeci de copii au vârste între 5 ani (cei născuți în ianuarie 2010) și 4 ani și 3 luni (cei născuți în decembrie 2010). La anul, toți ăștia merg în anul pregătitor și peste doi ani, la școală, clasa 1. Adică într-o clasă de, să zicem 20 de copii, vor fi copii de 6 ani jumătate (Ionuț) și copii care nici nu au împlinit 6 până începe anul școlar. Pe mine gândul ăsta, sincer, mă cutremură. Și atunci, pornesc discuții. Prietenul cel mai bun al lui Ionuț a împlinit cinci ani în decembrie. Anul ăsta, în septembrie, merge în clasa 1 și mama lui, o femeie extraordinară dealtfel, e speriată ca de bombe.
Educatoarea i-a recomandat să-l mai țină un an la clasa de grădiniță și de aici, o întreagă poveste.
– Om bun, nu-i vorba că-i prost copilul (evident, la asta a dus-o mintea prima dată!) E pur și simplu mic! De ce să se chinuie?
– Dar el vrea să meargă! L-am întrebat și vrea să meargă la școala! îmi explică ea.
Îmi amintesc de o prietenă dragă care-mi spunea – „Copiii știu ce vor dar nu știu de ce au nevoie”, o citez dar fără prea mare succes.
– Dacă educatoarea ți-a zis că ar fi bine să-l mai ții un an acasă, de ce să nu o asculți? Are experiență, ai încredere în ea…
– A zis că sigur face față, dar va trebui să muncească mai mult ca restul…
– Păi tocmai asta-ți spun și eu! Lasă-l să fie copil încă un an… De ce să-l chinui?
– Toți colegii lui merg la școala, dacă-l las un an ce o sa creadă? Că-i ceva în neregulă cu el?

Nu, nu-i nimic în neregulă cu el. Ceva-i putred în mintea celui care a gândit un astfel de sistem. Și e drept, nu mă pot pune-n locul ei pentru că al meu copil o să aibă șase ani jumate în prima zi la școală. Nu cinci.

Altă prietenă, alt copil în aceași situație. Ea l-ar ține încă un an, la altă grădiniță, ca să nu se simtă copilul prost. Mai ales că-i și cel mai înalt din clasa lui. Ea l-ar ține, soțul însă nici nu vrea să audă.
– O să creadă lumea că-i prost! Copilul meu să rămână încă un an la grădiniță? N-are nimic, o să muncească mai mult. Nici nu vreau să aud.
Duc lupta asta surdă – dar gălăgioasă tare, de luni bune. Degeaba-i vorbește educatoarea, degeaba îi explică nevasta. Nu. Eticheta e mai lipicioasă decât ar trebui.

O mămică de gemeni din clasa lui Ionuț îmi povestea cum copiii, care împlinesc cinci ani în luna mai, sunt foarte diferiți. Băiețelul e cu mult înaintea surorii lui – care în plus, are niște mici probleme de vorbire. Să o țină pe fetiță încă un an la grădiniță? Dar SUNT GEMENI! Ce o să facă în clipa în care cei doi vor înțelege că unul e cu un an înaintea celuilalt? Mai are un an și ceva timp de gândire, dar cred că decizia-i luată. Și nu, nu în favoarea fetiței.

Și poveștile pot continua. Părinții se încăpățânează – soluția-i simplă: copiii vor munci mai mult decât ceilalți, puțin mai mari. Oricum, între șase ani și șapte luni și șase ani fără trei luni nu-i mare diferență, doar câteva zeci de zile. Și apoi, scuza mea preferată – așa am fost și noi și suntem bine! Nu, nu sunteți bine. Și nu vor fi nici ei bine. Dar cine are poftă s-audă?