1

Una din zilele ĂLEA…

… e azi. M-am trezit cu gâtul strâmb și dureros, după o noapte pe care am petrecut-o plimbându-mă din dormitor în camera lui Ionuț. A avut de pe la 10 până pe la 3 stări febrile, un 37.6 ce se dădea urcat doar la 37.9 și apoi înapoi. Cu Ionuț care a refuzat să doarmă cu mine pentru că m-a auzit spunând că nu-i „febră adevărată” și el își lasă cuibul doar dacă-i febră adevărată. Dimineața nu s-a dat trezit decât în ultimul moment, alergătură până la pediatru (pentru că treaba de azi noapte se repetă de două nopți). Ionuț fără chef de cooperare – nici nu-i de condamnat, eu încercând să înțeleg ce vrea omul ăla de la mine, ce trebuie să fac să-i fie bine copilului, cu durere de cap din clipa în care am ieșit din casă. Pe drum plâns, ba vrea plăcintă, ba mașină, ba nici el nu știe ce vrea. Ajung acasă și încep să caut o (porcărie de) mască pentru inhalații (oare așa i se spune chestiei ăleia în limba noastră?). O mai folosisem anul trecut și trebuia să fie la locul ei. Ei bine, nu era.

Acum să ne înțelegem. La noi în casă nimic nu-i pus la întâmplare. Toate își au categoria și-mpărțeala și rostul. Mă trezești în toiul nopții să mă-ntrebi unde-i hârtia albă pentru imprimantă sau unde-s bateriile AAA îți dau indicații scurte și precise. Cutia albă, raftul doi. Bine, nici nu trebuie să întrebi pentru că oricum toate-s etichetate. În dulapuri găsești tot în clipa în care le deschizi. Fiecare colțișor din casa asta are rolul lui. Și-l știe fiecare. Așa că momentul în care crețul a sugerat că poate n-am căutat bine, a declanșat mare supărare.

– Nu se poate să nu fi căutat bine din moment ce chestia aia are doar un loc unde putea fi!

Nu a mai zis nimic dar mi-am călcat pe inimă și am răscolit întreaga casă. Nici urmă. Am cumpărat altul între timp și Ionuț nu pricepe nici în ruptul capului de ce sunt în continuare cu bombănitul după mine. Că doar avem una nouă! Dacă-mi seamană (și privindu-i lego-urile cred că-mi seamănă) o să înțeleagă în câțiva ani.

Chestia asta mi-a dat și restul zilei peste cap. Mai că n-am dat foc la bucătărie (uneori mă mai rătăcesc p-acolo), am amețiti niște e-mail-uri și comenzi, m-am împiedicat și am rupt un scaun. Nu, e clar, una din zilele ĂLEA e azi. Mai 5 ore și e gata!

Anunțuri
0

Scârboşenii

Pentru ca duminica am teriminat-o cu un Ionuț cu febră din nou (și tuse de mi se rupe sufletul auzindu-l!) lunea, la fel, de azi am început tratamentul. Asta înseamnă alte cel puțin trei zile acasă. Noi doi. E mai mereu pe la picioarele mele, fără chef de joacă, doar cu chef de brațe. Așa că până-mi vin gândurile bune înapoi, am căutat printre vechituri. Ce făceam noi anul trecut pe vremea asta?

Aventuri în Ouzoland (Miorițaland)

Săptămâna trecută am încheiat-o cu poveste veselă (la ora la care s-a întâmplat, numa’ veselă nu părea). Dea, sor-mea şi David, al ei pitic, veniţi în vizită, au prins o zi cu soare după 8 fără (da, şi în Grecia se mai întâmplă din ăstea). Am decis urgent să-i scoatem la plimbare, în semn de rămas bun. Ionuţ vesel nevoie mare, călare pe bicicleta fără pedale („mami, dau mai repede din picioare decât din pedale!”), David împingând căruciorul pentru Daisy (împrumutat de la Ionuţ), mare, vreme cu parfum de primăvară, nimic, dar nimic nu lipsea din peisaj. Ne-am aşezat la o cafenea, copiii şi-au găsit de joacă-n pace (nu apreciezi astfel de lucruri mărunte, ca şezutul în linişte până n-ai copii, serios!) poveşti, hi hi hi şi hu hu hu, toate-s perfecte. Nu chiar. Sună telefonul. Mă pune naiba şi răspund (acu’ sincer să fiu nu ştiu cum s-o numesc…

Vezi articol original 532 de cuvinte mai mult

2

Răsfăț de nevoie

Ieri seară am simțit că mă doare gâtul. La-nceput parcă doar m-a gâdilat, după un ceas nici putere să vorbesc n-am mai avut. Fiecare-nghițitură era un chin. Când s-a instalat și durerea de cap, m-am dus la culcare. M-am chinuit ceasuri bune să adorm. Ba-mi era frig, ba cald, mă doare capul, mă doare gâtul, Ion tușește (cred că de la el m-am lipit și eu, că doar a fost trei zile cu febră). Dimineața vine mai repede, și-a găsit și ziua, nu am putere să mă ridic. Se ridică crețul și le face pe toate. Inclusiv cea mai bună supă cremă de legume cu pui. Băieții intră pe rând să vadă de vor ceva. Parcă mi-e mai bine, gâtul nu mă mai doare deloc (rețeta cu varză a bunicii de la Cluj!) sunt doar puțin toropită. Cică să stau sub plapumă și să-mi revin că ei se descurcă. Bine-mi cade răsfățul ăsta…. 

  

4

Ca-ntre bărbați

Miercuri a fost zi de sărbătoare și prin urmare, liberă. Bucurie mare pe capul nostru – după o săptămână în care l-am văzut pe creț doar seara târziu (și de cele mai multe ori, doar eu) o zi lungă și întreagă în trei era definiția fericirii. A început cu dreptul – Ionuț s-a jucat liniștit și de capul lui până pe la 8, timp suficient cât să-mi beau apa cu lămâie-n liniște. Apoi l-a trezit pe ta-su, mic dejun pe fugă și mai mult nu, hai mai repede să facem nushcelego. Eu îi las, mă așez pe fotoliul preferat, să-mi tihnească un capitol și pe când ședeam eu și mulțumeam în minte pentru așa un început frumos, încep să aud voci ridicate.

– De ce construiesc singur? Hai să facem împreună! se răstește crețul (luat ca din oala, direct dintre așternuturi, fără cafeaua intermediară)

– Dar te descurci de minune, îi răspunde Ion (care-i clar, pornit cu gând să-l chinuie pe ta-su văzut așa de puțin zile bune!)

– Eu nu mai fac nimic singur, mormăie răsfățatul cel mare și aruncă piesele de colo.

– Dar eu vreaaaaauuuu, ești un urât! Și un și un și un (nu am echivalentul vorbelor în limba română, da-s grele, credeți-mă!)

– Unde ai învâțat așa prostii? La grădiniță?

(eu deja-s pe jumătate ridicată din fotoliu și cu ochii dați peste cap. Mă întreb ce urmează…)

– Nu te mai las să mergi la grădinița aia dacă așa prostii înveți!

(bravo, crețule, i-ai dat mingea la fileu! Nuuuu pot să cred, cum să spui așa ceva? Gânduri mi se-nvălmășesc în minte și mai că nu dau buzna peste ei)

– Ești un …și un …și o să te lovesc și o să te fac praf și bucățele să te mănânce porumbeii! continuă Ion și crețu (zic eu, după tonul vocii lui) e gata de atac.

– Să nu îndrăznești să-mi vorbești așa! Eu sunt tatăl tău!(minunat crețule, te descurci de minune! urlu eu în minte-mi)

– Ba da! Eu vorbesc așa cum vreau eu să vorbesc pentru că și eu sunt Ionuț! țipă și Ion din toți rărunchii.

Ta-su iese val vârtej din cameră, Ion continuă cu ocările în spate, eu sunt deja pe pereți. Doaaaamneee, da-i așa de simplu, nu pricepe??? Copilul e mort de dorul lui, îi vrea atenția și cel mai ușor mod de a o căpăta e prin a apăsa niște butoane. Unul de fapt. Ia-l în brațe și vorbește-i. Ai răbdare cu el. Dau să spun ceva dar tac, tac, tac. Trec minute bune, Ion ia o carte din bibliotecă și merge ca un pisoi la cel cu care se războise mai înainte.

– Îmi citești?

Se duc amândoi în cameră și citesc, își spun una alta, habar n-am ce, important e că e liniște. Citesc vreo zece minute. Apoi unul merge să-și bea cafeaua, altul construiește singur ce era de construit. Trece jumătate de oră de liniște.

La masa de prânz, atmosfera foarte relaxată. Aparent.

– Duci afară pe balcon macaroanele mele? Să se răcească?

– Ai uitat să-mi spui cuvântul magic. Vreau să-mi vorbești politicos! Așa că, aștept. Cuvântul magic! spune crețul pe un ton răstit și de copil răsfățat și pe mine mai că nu mă bufnește râsul (Cuvântul magic??? Ce naiba a pățit azi!?)

Ion tace. Îl mai întreabă o dată, evident, fără nici o adăugire, de unde cuvânt magic?

– Eu vreau să vorbești politicos, să spui te rog, că ăsta e cuvântul magic altfel eu nu mai fac nimic pentru tine. Blablablalalala (ține un discurs de vreo 3 minute din care eu aud primele cuvinte și mi-e e clar, nu-l mai las fără cafea dimineața!)

Ion se uită la el, se uită la mine, oftează și-i răspunde resemnat:

– Bine. Mi le duc singur pe balcon.

Bum. Eu am terminat de mâncat și mi-am luat tălpășița. Nu înainte de a-mi întreba soțul, foarte politicos dacă are nevoie de ajutor. A zis nu, că se descurcă și dusă am fost. I-am găsit trei ceasuri mai târziu dormind îmbrățișați.

– Mami, am stat de vorbă ca bărbații, spune Ion de îndată ce mă simte lângă el. Și acum suntem bine, continuă el și-i sclipesc ochii.

Râd. Mi-a luat patru ani să pot pleca de lângă ei fără să deschid gura și să le dau sfaturi. Patru ani să-mi dau seama că e treaba crețului cum își rezolvă conflictele cu Ion și că eu sunt acolo, lângă ei, cu un sfat, două, o carte, doar dacă mi-o cer. Altfel nu, nu mă bag. Până la urmă e relația lor și fiecare cum își așterne așa doarme, nu?

Și da, Ionuț spune și te rog și mulțumesc și bună ziua. Răspunde înapoi – vai, mor după expresia asta! pentru că de aia are gură. E respectuos cu tine dacă tu ești cu el. Te simte războinic, răspunde cu aceași monedă. Te răstești la el, se răstește. Ce semeni, aia culegi.

2

Popi și gânduri

Mi-am tot promis că-mi țin gura și mâna departe de tastatură când vine de cele sfinte. Pentru că până la urmă nu-i treaba mea să judec și nici nu ar trebui să-mi pese de ce face fiecare. Și ce crede fiecare. Dar îmi vine tare greu – mai ales când aud povești desprinse parcă din istoria evului mediu. Înghit și tac – uneori, doar uneor mai scap câte un comentariu, mai trece vreme și iar dau cu bățu-n baltă. Lăsând acum ironia la o parte, sunt sigură că orice om cu scaun la cap și minte acolo unde trebuie s-ar fi crucit auzind recomandări de genul –  du-l pe Ion la popă și sfințit că prea-i agitat, nu-ți spun numele copilului până la botez pentru că se întâmplă nuștiuceminune, homosexualii vor arde-n iad, dacă copilul nu-i cuminte, amintește-i că-l vede Doamne Doamne și îl pedepsește. Am nimerit într-o țară unde-s toți unul mai credincios și mai creștin ca altul, dar nici de locurile de unde am plecat și oamenii de acolo (și ale lor luminate idei) nu mi-e rușine. Sau ba.

O sun ieri pe bunică-mea, femeie la aproape 90 de ani. Asculta slujba de la biserică la radio. După politețuri îmi amintește că-i zi în care nu trebuie să facem nimic, e mare sărbătoare și apoi îmi spune despre predica făcută de popă.

– A zis și de avionul care a căzut!

– Cine?

– Părintele. În predică!

– Da? întreb eu ușor distrată. Ce a zis?

– Păi a zis, oare câți din oamenii ăia ce au fost în avion și-au făcut semnul crucii înainte de călătorie? Probabil că nici unul! Așa a zis.

– Hjahjrb tnrjykhtbsvtfecsjkr6cswtygf?@#:@$O##ț5rt4?????????????????????????????????????????

Îmi revin cu greu.

– Cum să spună așa ceva??? Ce treabă are semnul crucii cu niște oameni ce-au murit??? De-și făceau, nu mai mureau???

– Păi te ajută să-ți faci. Să zici o rugăciune înainte de drum, așa ar trebui să facă toți.

Aleg să-mi țin gura, până la urmă femeia e în vârstă. Mă frământă însă tare, tare de tot gândul că un preot ar putea scoate astfel de aberații, fără pic de rațiune. Pe când mă miram eu mai tare, așa, în sinea mea, văd pe facebook și povestea de ieri din Parlament. Cu mira-s-ar mirul de ei. Unu scoate biblia la înaintare, altul se lasă sfințit și scapă ca prin urechile acului. Cu siguranță-i lucru sfânt la mijloc!

Mie superstițiile ăstea și poveștile de gen, îmi provoacă rău fizic. Scârbă. Una-i să crezi, să te rogi, să simți ce doar tu simți, alta-i să combini cratițele și să dai în povești de doi bani. Că nu te poți îmbolnăvi în biserică, că noi, ortodocșii avem calea cea dreaptă – restu’-s oricum păcătoși și nealeși, că de port apă sfințită-n geantă și beau și dimineața câte o gură nu mă îmbolnăvesc (dacă ați rămas cu gura căscată la asta din urmă, stați liniștiți, nu sunteți singuri!), că de-i copilul agitat mă rog (nu de el, ci de divinitate!) și se liniștește.

Stau și mă întreb, nu ar fi oare lumea asta mai bună dacă am căuta binele și iubirea și tot ce ține de cel de sus (sau de peste tot) indiferent de numele lui în noi? Și am uita de prostiile ăstea sau le-am pune la o parte și le-am scoate doar când avem poftă de râs?

0

Băieții sunt băieți

Ion s-a trezit azi cu noaptea-n cap. Pe la 6 l-am auzit, pe la 7 am ajuns la el și era deja cu povestea-n gură și cu chef, mare chef de împărtășit.

– Mami, când o să găsesc o fetiță care-mi place muuuuulllttt de tot și o să avem bebeluși o să avem și un jeep. Și fetița și bebelușii vor sta în spate și eu cu Mixali, prietenul meu în față. Dar mami, când o să mergem undeva și o să te văd să știi că mă opresc să te salut și să-ți dau și o îmbrățișare!

Mă umflă râsul, n-am apucat nici măcar să-mi beau apa caldă cu lămâie (ăsta-i alt pitic de al meu, am renunțat și la ceaiul de dimineața, cafea oricum nu mai beau de aproape 2 ani!) și încă n-am nici voce.

– Și mami, stai să-ți zic. Cu fetița aia care o să-mi placă mie mult, o să avem măcar trei bebeluși.

– Aha. Sper să fie deșteaptă și să citească mult și să se uite la filme faine (nu, nu mă pot abține!)

– Bine mami. Dar unde găsesc eu așa o fetiță? Și să fie cu păr lung și galben! Și apoi, mami, o să o iau și pe ea și pe Mixali și pe bebelușii noștri și vom locui aici. Tu cu tati trebuie să vă mutați.

– Unde să mă mut?

– Găsiți voi, o casă mai mică. Ca să nu te obosești când faci curat și ești bătrână. Că atunci când eu o să am bebeluși, tu o să fi bătrână. Oare o să mai crești sau te oprești?

– Cred că m-am oprit deja…

– Și eu cu Mixali și cu fetița care o să-mi placă mult, o să fim toți fericiți, continuă Ion al meu și-i tare vesel, așa de vesel de parcă nu i-aș strica entuziasmul.

Dar nu reușesc să mă abțin.

– Ioane, Mixali ăla al tău nu prea are ce căuta în poveste. Adică tot prieteni o să fiți dar tu cu fetița o să aveți o familie… și Mixali o să aibă alta…

– Nu, mami, nu se poate. Eu cu Mixali rămânem prieteni! Și o să fim toți împreună.

– Păi poate fetiței nu o să-i placă… și o să vrea să fie doar cu tine…

– Atunci, mami, găsesc altă fetiță care să-mi placă mult de tot și care să-l vrea și pe Mixali.

O las baltă. Mai am cel puțin 20 de ani înainte până să mă îngrijoreze astfel de discuții. Așa-i?

2

Planuri, planuri și degeaba

Săptămâna trecută cam pe vremea asta, așteptam cu mare nerăbdare weekendul. Ziua de duminică. Să-mi las băieții să se regăsească și să petreacă o zi în doi și eu, eu să-mi iau tălpășița la Atena, pentru o zi cu fete, prânz și cafea-n oraș plus, teatru la ceas de seară. Toate erau pregătite. Și nu, nu doar eu așteptam cu nerăbdare (până la urmă și băieții mei apreciază o zi în care pot să facă doar ce vor ei fără să le umblu pe la spate și să le pun pe toate la loc!)

Sâmbătă dimineața mă trezesc sunete ciudate din baie. Crețul se simte rău. Tare rău. E alb ca varul și de-abia se ține pe picioare. Îl iau pe Ionuț și plecăm de acasă. La plimbare, prin oraș, pe la tot felul de plaje din jur. Vremea ține cu noi. Soacră-mea, biata, numai ce a trecut de două săptămâni de joaca de-a infirmiera cu socrul, îmi spune (cu juma’ de gură) să mergem la ei, dacă vreau. O refuz politicos, de cinci ani de când suntem trei, de unul se îmbolnăvește – și se manifestă cu vărsături, urmăm toți pe rând. Prefer să stau acasă și să aștept să se declanșeze. Ajungem sâmbătă pe seară – Ionuț e rupt de oboseală, eu nu-s departe. Trece noaptea fără incidente. Crețul se simte și el mai bine duminică, dar nu destul de bine încât să-i las singuri și să mă duc așa cum a fost planul. Anulez ieșirea. Nu. Doar o amân. Eu cu Ion petrecem o altă dimineață afară și apoi, o după amiaza în care strâng și curăț curățenia soțului. Că patru mâini sunt mai sigure decât două. Trece și ziua de dumincă – aia așteptată întreaga săptămână. Suntem bine toți, am scăpat. Și eu nu mai fac planuri – aștept doar duminica viitoare pentru o ieșire… spontană!