1

TREBUIE să…

M-am trezit fără chef azi – probabil că presiunea de zilele trecute și-a spus cuvântul. Am rămas în minte cu vorbe ce m-au enervat la culme și m-au scos din starea mea de veselie datorată primăverii (și primelor zile la plajă). Trebuie, trebuie, de ce nu faci așa, pentru că trebuie? Și mi-am amintit de textul ăsta, de anul trecut însă cât se poate de actual…

Aventuri în Ouzoland (Miorițaland)

M-am săturat până peste poate de domnia lui „TREBUIE”. Copilul trebuie să asculte, să mănânce ce-i spunem noi și când îi spunem noi, să se poarte frumos, să se supună, să se îmbrace cum îi spunem, să nu aibă prea multe păreri, să stea cuminte, să stea frumos. Copilul trebuie.
Revoltată până sus, sus de tot în dimineața asta și cu fum gros ce-mi iese din nări. Fum negru de supărare. Copilul trebuie.
Nu știu care-i povestea cu ce „trebuie să” un copil din România pentru că de fiecare dată când ajung acasă mă înconjor de oameni faini și buni care simt ca mine. Habar nu am care-i situația printre restul oamenilor. O fi mai bună ca aici, o fi mai rea, n-o fi deloc. Aștept să-mi spuneți voi. Dar în partea asta din josul globului, unde-s io acum, pufăi de cel puțin trei ori pe zi. Pentru că aici…

Vezi articol original 652 de cuvinte mai mult

0

Semn bun

Bine-mi cade când îl aud pe Ionuț dând voce și sens ideilor noastre de creștere. Nu-i ținem teorii ci pur și simplu ne purtăm cu el așa cum vrem să se poarte cu alții. Îl vrem independent și sigur pe el, liber în gândire și plin de încredere. Vrem un om care să poată să spună nu și care să fie în stare să-și facă limitele clare. Fără manipulări, păcăleli. Ne dorim mult, mult de tot să creștem un om întreg – la suflet și la minte.

După o după amiază afară, în drum spre casă, Ionuț îmi comunică programul din seara asta.

– O să văd un desen animat, încă nu știu exact ce, dar vreau să fie în greacă.

– Hm…

– Oh, știu că nu-ți place să vezi desenele animate în greacă. (face o pauză) Dar azi așa vreau să le văd. (altă pauză) Și știi, pentru că eu am ales dvd-ul meu, mie trebuie să-mi placă. (pauză lungă) Mami, dacă nu ai de lucru, poți să stai cu mine și să-ți pui căști. Ca să nu auzi! continuă Ionuț al meu senin și serios ca un om mare.

Mă pufnește râsul. Și râd, râd până nu mai am aer. Ionuț se oprește din pedalat și mă privește teribil de serios.

– Nu pricep ce-i așa de distractiv. Eu vorbeam foarte serios!

Îmi revin și-mi vine să-i mușc obrajii roși și moi de atâta drag, dar mă abțin. Și bine fac, altfel cine știe ce-mi auzeau urechile…

0

Moartea vine când e gata lucru’…

Am impresia că lui Ionuț îi vin și-i revin unele întrebări cu regularitate. Și cu siguranță în momentele cele mai (ne)potrivite – de obicei când mă-sa-i moartă de oboseală. Până azi credeam că a uitat de subiectul morții. A trecut ceva vreme de la ultima conversație și, e drept, eu una tot în ceață-s cu răspunsul. Azi, după ce am petrecut o după amiază jucând prinsa cu el și prietenul lui, doi băieți de 5 ani și plini de energie, tema adusă-n discuție era exact ce-mi lipsea.

– Mami, ce se întâmplă când murim?

– Uff…

– Și tu știi când o să mori? Nu mori încă, nu-i așa?

– Nu, Ioane, stai liniștit. Nu murim încă.

– Dar mami, așa-i că nu poți să mori dacă lucrezi ceva important? Cum să mori dacă ai treaba? Se poate? Nu se poate!

Încerc să-i spun că se poate, dar nu mă ascultă și oricum nici prea multă putere n-am. Îl las în pace, convins că dacă ai multă treabă și de lucru nu se poate să mori până nu termini. Să stăm ocupați, zic!

2

Ce-am avut și ce-am pierdut

M-am trezit cu textul ăsta-n minte. Trezit e mult spus pentru că am petrecut o noapte albă în care mi s-au plimbat gândurile-n cap ca pe bulevard într-o seară de vară.Am stat și m-am gândit oare mie, mie ce altceva îmi lipsește de pe vremuri? De pe vremurile de dinainte de copil? Habar nu am ce mi-a venit cu asta mai ales că amintindu-mi-le o să mă simt ca vulpea și ai ei struguri acri…

Ionuț a venit ieri de la grădiniță moleșit și fără putere și până seară starea asta s-a lăsat cu febră mare și vărsături. Acum sunt și eu în expectativă, parcă nu mi-e chiar bine și mă umflă râsul gândindu-mă la cât de mult mă bucuram eu de câte o zi din asta de boală și la cum ma panichez acum la astfel de gânduri. La lista aia, cu lipsurile, ăsta-i unul dintre primele lucruri pe care le-aș adăuga eu acolo. Îmi lipsește să pot boli în pace. De fiecare dată când am vreun simptom – cât de mic, gândul că s-ar putea să mă îmbolnăvesc și să-l îmbolnăvesc mă face să-mi ies din minți. Și dacă totuși, Ionuțul meu ce va face? Cine-l are în grijă? Așa că beau apă caldă cu lămâie, mi s-a acrit de ghimbir și sucuri de portocale, mănânc verde și fructe și toate de sezon și proaspete. Apă multă. Sport. Dacă vreun episod din ăsta urât evoluează, cea mai sigură cale să scap de el e să-l apuce pe Ion. În clipa în care piticul are febră sau altele, eu mă vindec instantaneu. Ultima dată când nu mi-a fost bine, s-a nimerit într-o duminică, cu ta-su acasă, de zici că și gripele își fac programare în cazul meu.

Cui mai duc dorul? Zilelor ălora în care nu-mi păsa ce am de mâncare în casă – că om încropi ceva din ce se găsește-n frigider. Și statului fără nici un gând. Singurătății. Doamne, ce-mi plăceau zilele lungi în care nu aveam de făcut nimic și nimeni la care să mă gândesc – oare a mâncat? Oare-l mai doare burta? Săptămânile trecute, eu și fetele, am dat startul unei noi etape în viața de mămici de băieți fără frați sau surori. Îi luăm la noi sau îi dăm cu rândul. În funcție de chestiile pe care le avem de făcut. Azi vine la noi prietenul lui Ion pentru ca mama lui să-și termine nu știu ce proiect. Mâine merge Ion la ei și tot așa. Am stat deja de vreo trei ori cu casa goală și liniștea m-a apăsat așa de tare de n-am putut face nimic. Cică-i chestie de obișnuință, mă rog, reobișnuință. Și totuși, nu-i ca atunci când eram singură și-n casă și-n minte.

Mi-e dor de mor de chestiile spontane. Hai crețule în mașină și la drum. Vedem noi unde mergem și unde ajungem. Ne uităm la un film și am poftă de ieșit la ora 11 la o înghețată târzie. Noi doi pe malul mării. Mergeam. Am chef de lenevit duminica asta, în pat până după amiază. Ei, ce vremuri (și de ce n-am făcut mai des din ăstea?). E drept și acum putem face, dar uneori e nevoie de atâta organizare și oricum nu-i la fel. Nu-i ca atunci când eram singuri și-n casă și-n minte.

Or mai fi și altele cărora le duc dorul și care niciodată nu vor mai fi așa cum au fost atunci dar până la urmă nici noi nu mai suntem la fel.

Voi, mămici și tătici, cum stați la capitolul ăsta?

0

Băieței, ouțe și pârțuri (de veselie)

Azi Ionuț a avut chef de companie. „Mami, facem tot ce vrei tu dar să fie și prietenul meu cu noi”. Pentru că de vineri sunt tot împreună, o zi la el acasă, o zi la noi au prins gust și bine fac. Așa că m-am înțeles cu mamă-sa, om fain și prietenă bună și le-am promis de dimineață că-i duc pe amândoi la bunica lui Ionuț în curte. Zis și făcut.

Au sărit și-au chiuit un ceas bun pe covorul de pietricele așternut proaspăt de soacră-mea. S-au jucat de-a purcelușii care-și construiesc o casă din lemne zdravene.

photo 1

Apoi au dat cu ochii de un excavator parcat pe un drum de pe lângă curtea bunicii și a fost musai, musai să-l vadă de aproape.

photo 2

S-au cățărat pe o fântână- navă spațială și au urmărit găinile ucigașe. Apoi au dat peste o biată țestoasă inofensivă și au atacat-o din toate părțile.

photo 3

Cei doi războinici s-au liniștit doar când le-am promis că le caut un vapor și li-l dau să se joace. „Nu vrem un vapor, vrem o corabie. Și să faci valuri!” Evident, m-am conformat.

photo 4

S-au balansat aproape un ceas până au decis să scape de corabie și să o cufunde sub o mare de nisip și pietre. Au petrecut încă un ceas concentrați la găleți.

photo 5

Pe final, plictiseala i-a doborât. „Haideți să desenați!” îi îndeamnă soacră-mea. Vezi de treabă. Și-au luat picioarele-n spinare și dă-i să fugă. Fără nici un scop anume, doar alergat și tăvălit prin iarbă.

În mașină, în drum spre casă încep să povestească una alta.

– Cine a făcut un pârț? întreaba Ion al meu.

– Hă hă hă, răspunde prietenul lui. Nu eu. Că a fost un pârț mic. Eu fac doar pârțuri mari.

– Hă hă hă, ba eu fac! sare Ion de colo.

Râd ei bine. Încep să-și arunce nume-n stânga și-n dreapta și spun tot felul de scârboșenii. Și râd amândoi de mi se scutură mașina. Încerc să țin pasul cu ei dar mi-e greu în două limbi fără nici o pauză așa că renunț. Sare Ionuț cu o întrebare:

– Mami, la ce-s bune ouțele noastre!?

Stau puțin să mă gândesc la ce se referă.

– Care? Ălea de găină?

– Hahaha, mami, nu, ouțele de băieți.

Prietenul lui e nedumerit, „ce tot spuneți acolo?” (eu cu Ionuț vorbim doar românește, indiferent de cine-i cu noi și apoi traducem pe rând ce am spus)

– Ioane, habar nu am. Serios. Am învățat la școală dar nu mai știu exact și nu vreau să-ți spun prostii.

– Poftim? Ați învățat la școală la ce-s bune ouțele?

– Da. Când eram eu la școală-n România, am învățat toate ăstea…

Ionuț râde, râde și când în sfârșit se oprește îi traduce prietenului lui discuția noastră.

– În România, acolo unde-i bunica mea, te învață la școală ce să faci cu ouțele.

Și râd amândoi, râd și mai trag câte un pârț. Veselie mare cu băieții ăștia…

1

Sâcâiala-i moarte sigură

După mai bine de șapte ani aici, am tras o concluzie. Grecii ăștia se plictisesc tare repede. Se umflă entuziasmu’ în ei de stă să explodeze, îi ține câteva zile, hai săptămâni, după care, ca niște balonașe îi vezi cum revin la vechi obiceiuri și se pitesc și tac chitic. Mie una nu prea-mi plac generalizările, că-ntre noi fie vorba nu toate româncele-s curve și nici toți bărbații porci. Mai găsești și greci harnici așa cum și majoritatea românilor își țin mâinile doar în buzunarele lor nu numai în ale altora. Dar chestia asta cu entuziasmul și cocoșeala (adica umflatu-n pene) și datul din aripi cu avânt pentru ca doar câteva zile mai târziu să dai cu botul de asfalt și cu elanul de toți pereții, ei bine, chestia asta atinge alt nivel în țara asta frumoasă de pe mal de mări. Exemplul de sub nasul meu e chiar crețul. Băiat bun – cel mai bun, că doar l-am mai lăudat și cu alte ocazii. Are un stil ce mie-mi dă palpitații. Intră-n el gândul fain și pofta de schimbare-n bine. Ține regim, se lasă de fumat, schimbă programul ca să petreacă mai mult timp acasă, se apucă de alergat. Toate-s bune până încep să pâlpâie luminițele semn că-s gata bateriile și-ncepe plictiseala. De regim nu scapă nici de vrea. Că eu una nu-s maestră-n bucătărie și nici nu voi fi vreodată. Cu fumatul, m-am lăsat eu de spus ceva mai repede decât el de țigară. El spune că nu mai e fumător „în adevăratul sens al cuvântului” dar între noi fie vorba, habar nu am ce înseamnă asta. Simt miros doar din când în când, mai ales după o zi de lucru iar când suntem împreună, chiar deloc. Ăsta o fi sensul? Programul de la magazin l-a schimbat și văd că se ține de el. Până și de alergat s-a ținut până zilele trecute. Când s-a trezit la 6 și la 7 s-a urcat la loc în pat. I-am dat pace vreo două zile. Cică era frig. Sau bătea vântul. După alte trei a început să mă enerveze situația dar am tăcut din nou. Ei bine, ieri de dimineață după ce s-a trezit de unul singur la 6 și la 7 s-a culcat la loc, n-am mai rezistat.

– Auzi, dar până și Ion are mai multă ambiție ca tine.

Îl simt cum se foiește-n pat. Dau să tac, dar nu pot.

– Mă deeeezzzaaammăăăgești. (pauză de suspans) Rău de tot.

Sare din pat ca ars, comentează ceva, se simte miros de țandără sărită și arsă. Iese val vârtej din cameră, trântește ceva, se îmbracă și pleacă. Pentru o secundă am impresia că l-am enervat așa de tare încât s-a dus să-și verse năduful pe stadion. Evident, se dovedește că nu-l cunosc deloc pentru că crețul cel nervos a plecat la lucru. Și le-a lăsat pe toate împrăștiate-n urmă. Să tac sau să-i mai trag una? Așa, că știu unde să apăs de-i musai. Mai ales pe tastatură.

„Nu încetezi să mă uimești. În sensul nașpa, evident”

Trimit. Aștept. Evident, mă ignoră că doar nu-i nebun să intre-n gura nevestei nebune. Pe la prânz mă înmoi și trimit unu de împăcare – presărat cu griji (sincere, nu degeaba m-am măritat cu el). Seara ne revedem și-l umflă râsul. Lovești la ambiție? Și la butonul ăla siropos cu dezamăgire? Și mai dai și una din aia de fată rea? Râd și eu. Că doar știam că nu funcționează.

– Păi și dacă ăstea nu funcționează, să te sâcâi adică, atunci, ce funcționează?

– Să nu mă sâcâi, asta funcționează. Și să-mi pregătești tu echipamentul de cu seară.

Așa ușor să fie oare?

0

Semn de primăvară

Am mai povestit eu despre momente cheie și cu alte ocazii. Despre întâmplări, locuri și momente potrivite. Despre cât de bine-mi cad astfel de întâmplări și cum îmi luminează sufletul și-mi înseninează ziua.

Marți am dus bunicii la aeroport. Trist moment, ăsta al despărțirii. Trecem prin el de trei, patru ori pe an și niciodată nu-i mai ușor, poate chiar din contră. Pe drumul întoarcerii, Ikea îmi face cu ochiul, aș merge și nu prea. Ionuț mă convinge că nu are rost să intrăm – „Mai ales că, mami, avem de toate. Și tot timpul cumpărăm câte ceva când mergem chiar dacă nu ne trebuie nimic!” Înțelept copil am.

Ajungem acasă, dăm o tură pe la supermarket și visez doar să stau tihnită undeva la soare. E cald, e primvară-n Grecia, se simte ca un fel de început de vară la Timișoara. Primim mesaj pe telefon că a ajuns la magazin o jucărie comandată de „iepuraș”. Ne pornim – eu cam fără chef, Ionuț cu el turat la maxim. Vreau să mergem repede și apoi să-mi cadă bine un suc rece pe o terasă, undeva pe lângă mare.

În magazin dau peste o față cunoscută, ne bucurăm amândouă. Promitem să ne revedem. Și sigur o s-o facem pentru că eu realizez că am plecat în grabă fără portofel și ea se oferă să mă salveze de un drum până acasă. Mi se umple sufletul de recunoștință. Serios. O chestie mică, mică de tot dar vitală. Mai ales când nu-ți mai simți spatele, picioarele și nici putere n-ai. Putere să-i explici lui Ion de ce trebuie plătit un cadou de la iepuraș. Răsuflu ușurată, pornim înapoi, uit de suc și de dorință de stat la malul apei. Dăm peste alți prieteni. Ion vrea să ne oprim la joacă, eu aș sta, dar cum așa, ei bine, se rezolvă. Că-s oameni faini, dragi și normal că dau o mână de ajutor. Știu că mi-am găsit un nou acasă.

Momentele ăstea mă fac să uit de tot ce nu merge. De tot ce-mi displace. De mormăieli și distanțe și doruri. Sunt clipe și zile pline de soare – chiar de nu-i pe cer, e acolo unde trebuie. La noi în suflet.

Să aveți și voi o primăvară la fel de frumoasă ca începutul primăverii mele.