Doamna cea mov din gânduri negre

Am dat zilele trecute peste articolul despre învățătoarea de la Cluj și s-au trezit amintiri. Urâte. Triste. Din altă lume. M-am tot codit cu scrisul, parcă aș fi dar parcă nu. De ce să-mi încarc zilele de primăvara cu gânduri vechi și pe care le-am dosit bine, bine de tot? Azi am dat peste tot felul de texte faine ale unor oameni revoltați din cale afară de cele întâmplate și parcă s-au mai ridicat pânzele și-n barca mea. Până am ajuns să citesc și comentarii, vai, ce comentarii triste ale unor oameni și mai triști. Așa se educă copiii, lasă că știe profesoara ce-i de făcut, să scoată oameni din ei, copiii din ziua de azi niște răsfățați, dacă nu le este frică nu învață.  Mi s-a făcut pielea de gâină gândindu-mă că unii dintre aceștia au și ei la rândul lor copii.

Oameni buni, un profesor violent în limbaj și atitudine nu doar că nu educă, ci lasă răni. Te poate face să urăști din tot sufletul materia pe care o predă, să nu vrei să mai auzi niciodată de ea. Știu ce spun. Am avut parte de un astfel de exemplar patru ani de zile. Anii de gimnaziu. Negri.

Ea era o doamnă bine. Obsedată de culoarea mov – de la părul tapat în vârful capului până la încălțări. Mov în toate nuanțele lui.  Figură acră veșnic pe tocuri. Intra în clasă și ne rugam, cum ne rugam să fie-n toane bune. V-a fost vreodată frică, teamă, cu adevărat? O teamă din aia ca o tensiune? Pe care o simți cum te taie? Când știi că din cauza ei nu ai destul aer în pipept și-l ții, ții de el și nu respiri, nu miști? Nu clipești. Nu respiri. Nu clipești. Trântea catalogul pe masă, uneori se juca. Vai cum se juca. Privesc acum în urmă și oricât încerc să-mi țin gândurile curate (ce a fost, a fost, se zice) mi-e greu. Pentru că atunci aveam 10, hai 11 ani, acum am 34 și pricep exact ce făcea. Îi simt frustrarea și răutatea. Își plimba mâinile pe fiecare pagină a catalogului, zâmbea viclean. Uneori ne ținea așa, în suspans minute bune după care ZBANG, îi trântea coperta și începea o lecție nouă. Răsuflam ușurați ca niște prăpădiți în banca acuzării, răsuflam ușurați pentru că ni s-a amânat sentința. Alteori, oh, alteori, de câte ori, trântea coperta, ne lăsa secunda de aer după care striga trei, patru, cinci nume. La ascultat. În fața clasei, ca un pluton. Uitam și cum mă cheamă. Te întreba de toate, simțea că știi, împingea ștacheta. Tu, pui de om, aveai deja în mintea ei o etichetă. Erai cretin, habarnist, idiot, prost, scoteai doar cretinisme și aberații. Nu, să nu îndrăznești să știi, să schimbi ștampila pe care ți-a dat-o. Pentru că degeaba, ea știa mai bine, marea profesoară mare, la școală de prestigiu din Timișoara. Ești prost și așa rămâi.

Mă trimiteau ai mei disperați la profesori de peste tot. Se mirau oamenii – dar fata știe! Știe matematică, știe geometrie, are minte bună, care-i problema? Problema era amenințarea cu corigența-n fiecare trimestru. Făceam ore de matematică-n particular aproape zi de zi. Și-n vacanțe. Cât de proastă-s oare? Cât de mic mi-e creierul de nu intră, nu intră nimic și nu fac nimic și nu-s în stare de nimic. Nu ești bună de nimic. Nu o să faci niciodată nimic. Sunteți proști. Cretini. Habarniști. Lovea cu vorbele și ocările. Isterii. Te simțeai mic, mic de tot. Fir de praf. Avea gașca de preferați – au trecut mai bine de 20 de ani și încă mă întreb, ce trebuia să ai ca să te numeri printre preferați? Ce ne lipsea, nouă, celorlalți?

Umilințe. Să avem carnetul de elev la noi. Semnat. Cine nu-l avea fugea mâncând pământul după el. Dar până la urmă, cine îndrăznea să nu-l aibă? Unghii tăiate? Păr prins? Bluză SCOASĂ din pantaloni? Glumești? Palme peste cap și umilințe, alte umilințe. Vorbe urâte, schingiuri ale sufletului. Cum să te lase inima să vorbești așa unor copii? Câtă frustrare să zacă-n tine să-ți arunci mizeria peste niște puștani. Cât de invincibil să te crezi?

Am trecut peste zilele ălea. Am avut raze de lumină în toată umbra asta. Profesori care și-au câștigat respectul. Pe care îi voi ține mereu în minte și-n suflet, acolo, lângă toate gândurile bune. Să-i însoțească. Oameni care au știut să ne facă să-i iubim. Care ne respectau și pe care încă-i respect. Pe care vreau să-i revăd. Pe care mă bucur să-i recunosc pe stradă.

În ceea ce o privește pe doamna mov, marea, mare profesoară la un liceul de prestigiu din Timișoara? După atâția ani, mă gândesc – poate nu știa ce face. Sper, cumva, în adâncul sufletului că femeia aia nu știa ce face. Nu realiza monstruozitățile pe care ni le-a pus în cârcă în cei patru ani. Sper că uita să-și ia medicamentele. Că era de fapt bolnavă și nu, nu conștientiza câtă răutate a răspândit. Dacă totuși mă înșel, și dacă ea chiar trăiește cu impresia că a fost un profesor model, un fel de domnul Trandafir pe tocuri, nu-i doresc nimic decât priviri și tăcere și ochi fără sclipire când trece pe stradă și-i recunoscută.

Anunțuri

Un gând despre &8222;Doamna cea mov din gânduri negre&8221;

  1. Sa-mi fi agresat copilul meu asa si ministerul sa fie asa de miserupist cum e in cazul profesoarei asteia…pai m-as fi convertit in stalker si as fi terorizat-o pana ar fi demisionat.
    E trist ce se intampla dar mai trist e ca parintilor (unora) li se pare normala atitudinea. Si alor mei li se parea atunci catah normal. Pe sora-mea o teroriza cate o frustrata. Pe mine mai greu ca mie mi se rupea…

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s