1

Limbi străine și dureri de cap

Uneori mă simt așa de obosită, înconjurată fiind de atâtea limbi și doar una a mea. Sunt zile în care fac slalom printre ele. Mă trezesc cu gânduri românești, crețu-mi cere ceva-n greacă, îi răspund în engleză și până la zece se poate să mă sune și prietena mea de la Marea Nordului să-mi povestească una alta în limba ei.

Mereu mi-a plăcut să-i înțeleg pe toți și am tot visat să ajung măcar la nivelul fanei adică la șase. Se știe ea cine-i, fana asta. Că așa-s eu, cu gura mare și chef de vorbă. Între timp m-am liniștit, cred că-i suficient cât știu, mai bine să-ncerc să nu uit. Sau să îmbunătățesc pentru că mi-am dat seama că printre greci fiind, am cam început să se șteargă și ce știam. Am impresia că vorbesc și limba maternă ca o grecoaică,  de engleză nu mai zic, cine mă aude crede că-s de aici din totdeauna. Germana s-a ruginit nițel – chiar de mă lupt să o țin trează și alertă cu tot felul de cărți și discuții la cafele cu o prietenă de p-aici, plecată de acolo.

Am zile când spre final sunt așa de frântă de vorbesc exact cum nu-mi place. Trei vorbe într-o limbă, alte trei în alta, articole din una sau din alta de nici eu nu mai știu ce vreau să zic. Singurul cu care n-am probleme din ăstea-i Ion, numai cu el stăm pe un traseu lingvistic și nu ne dăm schimbați. Limba română din prima zi și, zic eu acum, pentru totdeauna.

Când l-am cunoscut pe creț singurul mod de comunicare a fost în engleză. Nu știam o boabă de greacă dar n-a durat mult până să mă fac înțeleasă și să-i înțeleg. În total, vreo șase luni și alte șase mai apoi să cizelez ce era de cizelat. Încă învăț și probabil că o voi face toată viața.

Engleză am învățat de mică. Să fi avut cinci, șase ani. Am ajuns să gândesc în engleză și să-mi fie ca o a doua piele. Între timp însă simt că greaca i-a luat locul și mi-e ciudă, teribil de ciudă.

Germana mi-a plăcut în liceu. Până atunci nici să fi auzit de ea. Am avut noroc de o Profesoară cum rar ți-e dat să întâlnești. M-a făcut să iubesc fiecare literă, fiecare cuvânt. Încă o port în suflet. Și pe dânsa și limba.

Voi, plecați prin țări străine, cum faceți să le țineți vii pe toate? Să nu vă îmbăgățiți cu una și s-o uitați pe alta? Există vreun secret?

0

Dragi vechituri

Mi s-a trezit nostalgia. Am primit azi un pachet mare și gras de cărți vechi (www.betterworldbooks.com e sursa mea de încredere) și mi-am amintit cât de mult îmi plac lucrurile ăstea. Am pus deja pe lista de dorințe o bancă din lemn de care aveau bunicii în fața porții, la țară, un cuier cu picior și ramuri și câteva rame de poze. Voi aveți pasiuni din ăstea?

Cine mă cunoaște bine, știe cât sunt de fascinată de vechituri. Cât de mult îmi place să le descopăr și să le aduc acasă. Între noi fie vorba, pentru mine nu-i bucurie mai mare decât să mă plimb prin magazine cu tot felul de obiecte prăfuite care-și caută stăpâni noi. Am ochiul format deja, când intru în vreo casă unde mă întâmpină miros de naftalină, ridic antenele și nu o dată am dat peste obiecte frumoase de mi-a săltat inima de bucurie nu alta. Socrii mei cei greci s-au obișnuit cu „excentritățile” mele, soțul e pe aceași minte și pe cârcotași nu-i prea bag în seamă. Pentru că în Grecia vechiturile de care vorbesc eu, nu prea sunt la modă și nici nu prea cred că vor fi în curând, în ciuda crizei care le-a mai domolit ieșirile.
Eu nu vorbesc aici de piese clasice și scumpe, mobile noi de…

Vezi articol original 513 cuvinte mai mult

0

Leitmotivul vieții mele

A fost o noapte lungă. Cea mai lungă. Pe la ora patru simțeam că a mai fost ora patru de vreo trei ori înainte și eram sigură, convinsă chiar, că timpul se repetă. Sau stă pe loc. Ionuț s-a chinut cu febră ce nu sălta de 37.9, hai un 38 pe la un moment dat. Nu-i dau nimic până la 38 cu 6, așa că am așteptat. L-am tot verificat, dormea, se trezea, ofta în somn. Eu cu el. Nici gând să vrea să doarmă cu mine, oferta lui, singura ofertă „Hai tu la mine-n pat dacă vrei, eu nu plec!” M-am plimbat cât m-am plimbat și pe când să adorm, mă strigă. „Îmi vine să scuip!” Nu știe să scuipe dar știu ce vrea să zică. Adoarme într-un final, cad și eu dar somnul nu se lasă adus. Pe la 5, sunt doborâtă doar ca să mă trezească pe la 6 crețul care scapă naibaștiecemamaluideamețit în bucătărie. Eu de mă trezesc, greu adorm la loc. Și de-s obosită, nici atâta. Se face 7, apoi 8. La 9 face ochi și Ion, mergem la doctor, nu-i motiv de îngrijorare, viroză, e ca nou în câteva zile. Visez toată dimineața la somnul de prânz. Ion își mută toate pernele și toți prietenii în dormitor. Eu scot telefonul din priză. Fac întuneric. Aduce și un teanc de cărți. Citesc până-mi cade capul și mi se usucă gura.

– Gata! Vreau să dorm!

– Mami, să-ți spun ceva? Eu nu mai vreau. Dar tu dormi liniștită, că eu te las în pace!

Trec minute bune, simt că vine somnul când îl aud lângă mine. Nu, nu pe domnul moș Ene ci pe dușmanul lui cel de moarte, Ion. Fecioru-mi.

– Trebuie să merg la toaletă și am nevoie de puțin ajutor.

Îl ajut.

– Acum du-te și dormi că fac liniște.

Mă uit la ceas. 13:11. Adorm. Deschid ochii. 13:40.

– Mami, am construit o corabie și s-a întâmplat un accident. Ce pantaloni curați să iau?

– Ia ce vrei!

– Bine! Dormi acum!

Mai dorm pe naiba. A sărit. S-a dus. Ia somnul de unde nu-i. Mă ridic și îmi fac de lucru. Trec minute bune, îl strig pe Ion. Nici un răspuns. Merg să-l caut. Și-l găsesc.

photo1

0

Odiseea încălțărilor

Când vine vorba de pantofi, sunt o femeie obișnuită cu o veșnică problemă: n-am destui. Mi-aș cumpăra câte o pereche în fiecare zi chiar dacă dulapul mi-e deja (prea) plin. Nu-s pretențioasă, nici un stil anume nu am – îmi pot fura ochii o pereche de balerini și cu siguranță în același moment oftez după o pereche cu toc de mă ia amețeala. Hainele merg pe stilul clasic, vreo 20 de tricouri albe, alte 10 negre și gri, pantaloni, fuste, nimic special. Dar pantofii, oh, pantofii.

Anul trecut pe vremea asta, am dat peste o poză cu o pereche de încălțări sport, o minune nu alta. Berry with cream – culoare disponibilă doar în minunata U S of A. Să-i comand, ăsta mi-a fost primul gând. Cică de pe site-ul lor nu livrează în Europa. Să caut pe altele. Am căutat, nu aveau culoarea. De aveau culoarea, nu aveau numărul. Până la urmă prietena mea de peste ocean mi-a spus că-i cumpără și mi-i trimite. Zis și făcut. Comandați în septembrie 2014, trimiși tot atunci. Aștept. O lună. Două. Trei. Prin ianuarie mi-a pierit orice speranță. Fata îi sună pe cei de la poșta de acolo, Berry with Cream size 6.5 plecați în Grecia sunt de negăsit. Mai trece o lună. Mai trec două. Primesc un mesaj în miez de noapte. „Să-ți cumpăr altă pereche? Îi poate aduce bunu cu el, când se întoarce-n România!”

Nu stau pe gânduri, trimit mesaj să cumpere altă pereche. Adorm cu ei în gând. Mă trezesc dimineața cu alt mesaj. Au doar bărbătești. Renunț. Oftez. Uit de ei câteva zile. Mai trece o lună. Minunile mele, berry with cream ajung de unde au plecat. Înapoi la Chicago (îi înțeleg perfect, aș da oricând orașul ăla pe orașul ăsta!). Bucurie nesfârșită! Cum să-i trimită acum ca să ajungă? În sfârșit să ajungă? Vine tata cu ideea de a-i trimite la un prieten de-al lui din alt stat care, la rândul lui să-i trimită-n România. Că doar face treaba asta o dată pe lună, cu pachete multe și e imposibil să se piardă. Zis și făcut. De ajuns, ajung acolo. Până-n România însă… trece o săptămână, mai trece una și încă una. Simt cum se topește speranța. Sun la tata și-s gluma familiei. Papucii ăsteia vin pe jos din America. Ha ha. Ăștia știu să înoate, tu nu. Ha ha. Trebuie să mergi să-i iei singură. Ha ha. În sfârșit, după vreo alte șase săptămâni, primesc vestea. Sunt la Timișoara. Duminică îi împachetează mama să-i trimită cu autocaru-n Grecia. Că face treaba asta cel puțin o dată pe lună, n-au cum să se rătăcească! Și acum așteptați să vă spun că i-a pus și azi au ajuns? Fără peripeții? Ha ha.

Duminică s-a stricat telefonul. Eu aud ce se zice, nimeni nu aude ce zic eu. Crețul spune că ăsta nu-i chiar un lucru rău. Umorul ăsta. Ieri noapte Ionuț mă trezește. Are febră mare. Dimineață caut să organizez să vină cineva să stea cu el până merg eu să iau pachetul de la autocar(ul care merge la Atena, pentru mine oprește undeva pe traseu). Ca niciodată îl sun foarte devreme pe șofer, ca să-i spun unde să ne întâlnim. Și-s liniștită pentru că de obicei de la ora la care vorbim, mai are vreo două până să ajungă.

– Domință, eu mai am 30 de kilometri până acolo unde vreți să ne vedem. Și nu pot să aștept!

Eu am 20 de kilometri până acolo și un copil care arde. Până la urmă cad toate în locul potrivit, soacră-mea, în drum spre treburile ei, trecea prin fața casei. Rămâne de pază eu apăs pedala. APĂS.

Ajung cu un minunt înaintea autocarului. Am reușit. Un an mai târziu și mulți mulți kilometri, îi încalț. Nu, nu-i mai dau jos.

photo

3

Dor

După șapte ani de Grecia, doi-trei înainte prin alte părți, dar tot departe de țară, m-a lovit un gând. Mie cel mai mult și cel mai mult, dintre toate și peste toate, îmi lipsesc prietenii mei. Am și aici – ca de fapt peste tot pe unde am ajuns, oameni pe care-i iubesc și care-mi plac și cu care petrec timp și bucăți din viață dar mi-e dor, teribil de dor de prietenii mei. De stat la povești, pe limba noastră. Cu amintiri de când și cum, cu propoziții începute și finalizate în hohote de râs, pentru că știm finalul și da, chiar e de chițăit, cu gânduri cărora nu-i musai să le dau voce pentru că oricum sunt la fel și le știu și ei, le știu și eu.

M-a apucat nostalgia asta zilele trecute și parcă-i tot mai acut gândul. De prietenii pe care mi i-am făcut aici mă leagă întâmplări din ultimii ani, nu avem un trecut comun și nu doar asta, dar sunt altfel. Oh, iubesc diversitatea și mi se pare absolut minunat să o pot experimenta în toată splendoarea ei, doar că uneori mi-e dor de tihna cunoscutului. Ies cu fetele de aici care se știu de pe vremea din care mă știu eu cu fetele de la Cluj și le aud poveștile și trăirile și mă lovește invidia, că nu am fost parte a celor povestite și, mai ales, că acelea ce au fost parte a poveștii mele, sunt departe. Mi-e dor, serios. O fi vara asta care bate la ușă și care-mi amintește de fiecare altă vară pe care așteptam să o petrec la Cluj? O fi vârsta? Distanța? Vreo fază nouă care acum iese la suprafață cu mai mult curaj? Habar nu am. Oricât de apropiată mă simt de unul, două suflete de aici, nu-i la fel. Nu-s la fel. Ieșim în gașcă, mergem la plajă, la cafea, bem și râdem și copiii noștri-și fac amintiri împreună iar eu simt, așa, o adiere cu miros de nu aparțin și nu mă regăsesc.

Și zic din nou, o fi vara care-mi trezește gânduri din ăstea? O fi vârsta? Sau distanța? Sau io-s o ciudata care de fapt are probleme cu adaptarea?

Voi, cei care sunteți departe cum… sunteți? Cum simțiti?

IMG_4747

0

Altă vară, tot n-am somn

Sunt trează de la ora 5. Dureros de devreme, mai ales că aseară ne-am întins cu poveștia via skype întru sărbătorirea Constantinului din viața noastră. Prieteni dragi și de departe, ore faine ce nu le-aș fi dat duse. Le regret instantaneu însă, când, în întunericul beznă din dormitor, se aude vocea din camera de lângă.

– Unde-i rața? Unde-i rățușca mea? Maaaaaaaaaaaaaammmmmmmmmmmmmiiiiiiiiiii, nu găsesc rățușca.

Îmi amintesc așa, ca prin vis, că ieri am intrat într-un magazin ce avea în vitrină vreo 50 de rățuște minuscule. Ionuț a zâmbit și a chicotit către vânzătoare până a primit una. E clar, fata aia mă urăște. Mă ridic cu greu, crețul sforăie, n-a auzit nimic (cum se poate ca unul să audă fiecare scârțâit și altul să nu se trezească nici măcar cu alarma lângă ureche???). Bâjbâi prin întuneric, calc o movilă de LEGO. Sfinții-mi dansează prin gură. Printre dinți.

– Mami, mami dragă, a dispărut rățușca!

– Ioane, n-a dispărut nicăieri că n-are picioare și nici nu-i vie! E de plastic!

Aș aprinde lumina dar e clar că de o aprind nu mai doarme nici unul dintre noi, așa că prefer să pipăi patul în căutare. O găsesc. Mama ei de rață mică. Alți sfiniți și vorbe porcoase. În gând, nici măcar printre dinți, că burețelu-i prea aproape.

– Mulțumesc, mami, mi-ai salvat rățușca.

– La culcare acum, latru eu cu juma’ de gură și dau să plec. Ajung aproape de pat când îl aud.

– Maaaaaammmiiiiiiiii!!!!!!!!

Nu vreți să știți la ce nivel de gânduri am ajuns.

– A ieșit șoseta și mami, sunt rănit, nu pot să o pun singur (n.b. ieri după amiază și-a zdrelit piciorul și are o rană frumușică și, pare-se, nițel dureroasă)

Îi pun șoseta și dau să plec. Nu, nu aud bine.

– Câte ore mai sunt până te trezești? Că mie nu mai mi-e somn… Pot să aprind lumina și mă joc liniștit?

Eu n-am mai dormit, n-a mai dormit nici el. Acum număr orele până diseară și anii până se mută la casa lui.

P.S. Asta cu somnul (și mai ales lipsa lui) e o temă ce se repetă și nu se mai gată.

5

Excesul de pungi de plastic poate dăuna sănătății (mele)…

Și au mai trecut patru ani de atunci și nimic, dar nimic nu s-a schimbat. Eu merg în continuare la cumpărături cu sacoșa și căruțul (așa ca babele, că altfel mă dor „șelele”) și ce-mi bagă vânzătoarele în plasă cu dreapta, scot eu cu stânga. „Sunt gratis, doamnă, sunt gratis!” îmi explică de fiecare dată și tot de atâtea ori îmi dau ochii peste cap a lehamite. La un supermarket de proveniență germană – nu-i dau numele, plasele se plătesc. Că-s nemți și-s zgârciți, se aude vorba-n târg. Cum adică să mă pună să plătesc plasele? Dar ce, umblu cu ele după mine? Poftim logică – și nu, nu neaparat de la cei mai în vârstă sau mai neșcoliți.
Mă întristez teribil să văd atâta gunoi și degeaba și atâta risipă și bătaie de joc… P-acolo pe unde sunteți voi, cum e?

În urmă cu vreo patru ani, înainte de primul meu contact cu Grecia, un prieten neamț (și la propriu și la figurat) îmi spunea cum că albastrul de pe steagul Greciei ar fi de fapt simbolul tuturor pungilor de plastic aruncate pe plajele albe… Că e prima țară pe care o vizitează și unde a văzut atâtea plase de supermarket (și nu numai) care pe unde. Credeam că exagerează. De aproape 3 ani trăiesc aici și o spun cu mâna pe inimă, omul avea dreptate. E o risipă grosolană de plase. Pungi de plastic. Mici, mari, mijlocii. Peste tot unde întorci capul și întinzi mâna, cineva îți dă o pungă. Pentru orice nimic, primești o plasă. La supermarket, dacă vrei să cumperi o sticlă de lapte și un pachet de gumă, ți le împachetează în plase diferite. La aprozar (ce-mi place mie cuvântul ăsta, cu miros de Cluj…) o plasă…

Vezi articol original 337 de cuvinte mai mult