Odiseea încălțărilor

Când vine vorba de pantofi, sunt o femeie obișnuită cu o veșnică problemă: n-am destui. Mi-aș cumpăra câte o pereche în fiecare zi chiar dacă dulapul mi-e deja (prea) plin. Nu-s pretențioasă, nici un stil anume nu am – îmi pot fura ochii o pereche de balerini și cu siguranță în același moment oftez după o pereche cu toc de mă ia amețeala. Hainele merg pe stilul clasic, vreo 20 de tricouri albe, alte 10 negre și gri, pantaloni, fuste, nimic special. Dar pantofii, oh, pantofii.

Anul trecut pe vremea asta, am dat peste o poză cu o pereche de încălțări sport, o minune nu alta. Berry with cream – culoare disponibilă doar în minunata U S of A. Să-i comand, ăsta mi-a fost primul gând. Cică de pe site-ul lor nu livrează în Europa. Să caut pe altele. Am căutat, nu aveau culoarea. De aveau culoarea, nu aveau numărul. Până la urmă prietena mea de peste ocean mi-a spus că-i cumpără și mi-i trimite. Zis și făcut. Comandați în septembrie 2014, trimiși tot atunci. Aștept. O lună. Două. Trei. Prin ianuarie mi-a pierit orice speranță. Fata îi sună pe cei de la poșta de acolo, Berry with Cream size 6.5 plecați în Grecia sunt de negăsit. Mai trece o lună. Mai trec două. Primesc un mesaj în miez de noapte. „Să-ți cumpăr altă pereche? Îi poate aduce bunu cu el, când se întoarce-n România!”

Nu stau pe gânduri, trimit mesaj să cumpere altă pereche. Adorm cu ei în gând. Mă trezesc dimineața cu alt mesaj. Au doar bărbătești. Renunț. Oftez. Uit de ei câteva zile. Mai trece o lună. Minunile mele, berry with cream ajung de unde au plecat. Înapoi la Chicago (îi înțeleg perfect, aș da oricând orașul ăla pe orașul ăsta!). Bucurie nesfârșită! Cum să-i trimită acum ca să ajungă? În sfârșit să ajungă? Vine tata cu ideea de a-i trimite la un prieten de-al lui din alt stat care, la rândul lui să-i trimită-n România. Că doar face treaba asta o dată pe lună, cu pachete multe și e imposibil să se piardă. Zis și făcut. De ajuns, ajung acolo. Până-n România însă… trece o săptămână, mai trece una și încă una. Simt cum se topește speranța. Sun la tata și-s gluma familiei. Papucii ăsteia vin pe jos din America. Ha ha. Ăștia știu să înoate, tu nu. Ha ha. Trebuie să mergi să-i iei singură. Ha ha. În sfârșit, după vreo alte șase săptămâni, primesc vestea. Sunt la Timișoara. Duminică îi împachetează mama să-i trimită cu autocaru-n Grecia. Că face treaba asta cel puțin o dată pe lună, n-au cum să se rătăcească! Și acum așteptați să vă spun că i-a pus și azi au ajuns? Fără peripeții? Ha ha.

Duminică s-a stricat telefonul. Eu aud ce se zice, nimeni nu aude ce zic eu. Crețul spune că ăsta nu-i chiar un lucru rău. Umorul ăsta. Ieri noapte Ionuț mă trezește. Are febră mare. Dimineață caut să organizez să vină cineva să stea cu el până merg eu să iau pachetul de la autocar(ul care merge la Atena, pentru mine oprește undeva pe traseu). Ca niciodată îl sun foarte devreme pe șofer, ca să-i spun unde să ne întâlnim. Și-s liniștită pentru că de obicei de la ora la care vorbim, mai are vreo două până să ajungă.

– Domință, eu mai am 30 de kilometri până acolo unde vreți să ne vedem. Și nu pot să aștept!

Eu am 20 de kilometri până acolo și un copil care arde. Până la urmă cad toate în locul potrivit, soacră-mea, în drum spre treburile ei, trecea prin fața casei. Rămâne de pază eu apăs pedala. APĂS.

Ajung cu un minunt înaintea autocarului. Am reușit. Un an mai târziu și mulți mulți kilometri, îi încalț. Nu, nu-i mai dau jos.

photo

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s