0

Text fără pretenții

Nu-s în stare să scriu gânduri coerente. Sunt tristă și cu sufletul plin. De gânduri, remușcări, emoție. Sunt de 8 ani de când în Grecia și cred că ăsta-i primul în care m-am simțit aici cu adevărat acasă. Pentru că eu sunt o certăreață, caut nod în papură-n toate, mi-e greu să schimb obiceiuri și să mă adaptez în locuri unde-s toate, nu neaparat noi, ci departe de felul meu de a fi și a gândi. Sunt cârcotașă. Au trecut 7 ani în care i-am luat peste picior pe toți cei de aici, ăsta a fost și primul motiv pentru care am pornit blogul. Că-s fățarnici, bisericoși, bigoți, cu gură mare, lăudăroși, neserioși. Stereotipuri? Câte vrei. Femei gălăgioase, sfătoase, cele mai bune mame din lume. Inventatorii mersului pe jos și al găurii-n macaroană. Oh, ce-am mai râs și ce m-am căinat că am ajuns între ei. De bună voie, nu mă-nțelegeți greșit. Că am dat peste un grec ce mi-a picat cu tronc, am închis ochii la ce-i în jur. Și i-am miștocărit. Și mă gândeam că nu-mi plac, n-are ce-mi place. Sunt leneși, nu așa spun toți? Sunt prefăcuți, delăsători, largi la pungă și mândri, mândri nevoie mare. Am închis ochii și i-am lăsat să-mi fie în minte așa, împărțiți în cutiuțe cu defecte. De ce să-mi bat capul?

De trei zile ceva s-a schimbat. I-am văzut atacați de alții, vorbiți de rău și de urât, umiliți și jigniți. Și mi-am oprit gândurile, ălea pe care le știam deja și pe care vi le-am deschis și vouă, mai sus. Am realizat că greșesc. Că-s gălăgioși, oh, n-aveți idee cât de gălăgioși sunt, că întârzie mai mereu, că-s sfătoși și cu nasu-n toate dar în același timp sunt cei mai deschiși oameni printre care mi-a fost dat să trăiesc. Nu te lasă la greu. Vorbesc despre unul despre altul, au mereu, dar mereu ceva de comentat dar când ai necazuri, sar cu toții-n ajutor. Sunt prietenoși, oameni veseli care-și pun sufletul în fața ta. Leneși? Or fi și printre ei, așa cum sunt și printre ai noștri, dar nu-s toți. Așa cum nu-s nici toate româncele frumoase (ei bine, poate majoritatea sunt) și cu siguranță nu-s toate femei ușoare.

Îi văd loviți și atacați din toate părțile. Și nu mă doare atât când citesc vorbe de la popoarele mai din nord – printre care, între noi fie vorba, se găsesc mulți alături de ei, nu, mă doare când îi aud pe ai mei cu gură mare și cuvinte grele. Bine că ați încurcat-o, leneșilor. Să văd acum cum ieșiți din rahat, șmecheri greci cu figuri în cap și buzunare pline. De unde atâta răutate pentru necazul altuia? Poate-i așa cum se zice, sunt datori vânduți și-ncearcă să-și scape pielea. În România avem un prim ministru (a venit din Turcia?) care-i bun de pușcărie și se ascunde ca un șoarece. Jumătate de Parlament au făcut din țara noastră tarlaua lor dar noi suntem buni de aruncat pietre în ograda vecinului.

În Grecia zilele ăstea situația-i tensionată. Nu, nu e neaparat ceea ce vedeți la televizor (cine știe, știe!) dar oamenii sunt speriați și au de ce. Bombardați cu idei din toate părțile, opinii, fiecare-i specialist în politică, finanțe, economie, ajungi să nu mai știi ce să crezi. Ba că de votezi „nu” ne dau ăștia afară din Europa, din euro, vine drahma, sfârșitul lumii. Ba că de votezi „da”, vin alte măsuri mai aspre ca cele din anii trecuți. Dar stai, că de votezi „nu”, de fapt nu te vor scoate din Uniune dar bani tot nu vor fi. De votezi „da”, există o nouă șansă, nou împrumut, alte condiții. E greu, teribil de greu să filtrezi atâta informație. Și nu te ajută nimeni mai ales că nivelul presei libere (de profesionalism) e desprins dintr-un roman absurd.

Eu una nu am drept de vot aici. Poate e mai bine așa cu toate că-s convinsă că un NU în plus face diferența. Mă trezesc de câteva zile și privesc în jur, trăiesc alături de oamenii ăștia de 8 ani, i-am văzut cu bunele și cu relele. Și știu că mai jos de atâta e doar iadul.

P.S. Întrebări și răspunsuri. Cu toate că-s convinsă că voi ăștia ce (mă) citiți nu mai aveți nevoie și de alte vorbe.

0

Pauză de telefon

A fost de ajuns o săptămână fără telefonul meu deștept ca să-mi dau seama că-s dependentă de el. Că e prelungirea mâinii și ochilor. Că așa cum văd paiul din ochii altora (fumători mai ales) îmi scapă privirii parul din ochii mei.

L-am dus la reparat. Nu-l mai țineau bateriile – și nici nu mă mir. L-am înlocuit de nevoie cu un Nokia din ăla de pe vremuri (adică de acum vreo 4 ani, să nu exagerez) care se ține bine și multe zile. Fără internet și cu butoane. Prima zi a trecut cum a trecut. Eram acasă oricum, computerul nu ia pauză până seara. A doua zi, la plajă ochii mei fotografiau și filtrau. Instagram-uri virtuale. Simțeam cum mă pișcă buricele degetelor și m-am surprins căutându-mi telefonul când am auzit un sunet familiar. Nu. Nu era al meu. În jur, toți făceau poze. Și cred că pentru prima dată în ultimii ani am văzut ce mă înconjoară și am păstrat imaginea doar pentru mine și sufletul meu. Ionuț face niște mișcări, se cațără pe niște stânci. Iuuu, ce poză faină ar ieși. Dar nu iese și mă trezesc bucurându-mă doar eu de ea.

Mergem la Ikea. Nu mai știu ce vreau să cumpăr că doar lista era salvată… în telefon. Ion se urcă în cărucior, își încrucișează picioarele și desenează cu un creionaș din ăla mic de lemn, pe o hârtie găsită-n geantă. Inventează hărți și povestește despre dinozauri, despre varu-su, despre căluți de mare și despre Dumnezeu. „Pe el îl cheamă altfel în altă limbă așa cum pe mine mă cheamă Ionuț în românește și Ioannis în grecește?”Offf, ce video ar fi ieșit. Mă surprind visând la asta în loc să-mi deschid mintea și să mă bucur de ce-mi aud urechile. În loc văd doar video& share. Doar la asta-mi stă capul. Trec 6 ore fără să-mi verific mesajele și neliniștea-mi dă târcoale. Dacă cineva o să vrea ceva exact acum când nu pot eu să-i răspund? Dacă? Mergem la prânz – eu și piticul. Își alege exemplar meniul, mănâncă, povestește, râde. Și-a așezat șapca invers (Nu o dau jos, mami, că poate o uit aici!) și-mi spune tot felul. Îi spun și eu. Primele gânduri, evident, se duc la pozele m i n u n a t e pe care le-aș fi făcut. Și poate mi-aș fi verificat și inbox-ul. Ionuț povestește și povestește, povestesc și eu cu el și dintr-o dată uit. Uit de telefonu cel deștept, de pozele pe care le-aș fi putut face, de mesajele care sigur mă așteaptă. Uit de filtre, de facebook, de instagram, de gmail și wordpress. Uit de toate și stau de povești cu Ionuț al meu, ne bucurăm de mâncare și unul de altul. Așa, dintr-o dată, uit. Îmi amintesc a doua zi când ridic telefonul reparat. Și-l aduc acasă, și-l pun într-o cutie și-l scot abia două zile mai târziu. Cred că m-am vindecat. Sau cel puțin, sunt pe cale să o fac.

0

Politețuri de 1 Martie

Tocmai am citit asta: http://www.printesaurbana.ro/2015/06/masturbarea-la-copii.html#comment-111801 și acum că tot e la modă scandalul din România cu educația sexuală-n școli și poveștile despre abstinență mi-am amintit și eu aventuri de-ale noastre…

Povești la ceas de seară cu Ionuț. Eu una sunt pe cale să-mi torn ceva de băut, ceea ce vă doresc și vouă. Lucram de zor la o corabie din lego și fecioru-mi povestește una alta. Printre altele, mă privește lung și-mi spune:

– Mami, toate fetițele au o doamnă găurică.

Mă blochez cu mâna pe un cub. Înghit în sec și tac.

– Ăsta-i semn că ești fetiță, dacă ai o doamnă găurică.

Fac tot felul de calcule-n cap, să nu sar direct la concluzii. Că am mai pățit-o.

– Aham. Păi ce-i doamna găurică asta?

– Ei, știi tu, pe unde… faceți voi, fetițele… știi tu.

E clar, ne gândim și pomenim același lucru.

– Noi băieții nu avem o doamnă găurică. Avem un domn puțulică. Care se numește penis. Tu știai?

– Știam.

Mă gândesc să împing puțin discuția, acum că tot s-a pornit.

– Și…

Vezi articol original 47 de cuvinte mai mult

0

Poftă mare

E tare, tare greu să scriu despre mâncare atunci când sunt cu burta plină. Cuvintele se-mpiedică și parcă nu-mi găsesc vorbele pentru a lăuda ce am lăudat așa cum se cuvine.

Nu sunt o mâncăcioasă. Nu-mi place să gătesc – întreg procesul de a pregăti, găti, curăța, spăla mă plictisește teribil! și de mâncat mănânc doar când îmi amintesc. De cele mai multe ori când începe să mă doară stomacul. Știu, știu, rușine mare pe numele meu și cartea mea de sfaturi bune legate de alimentație pentru copii.

Când am venit în Grecia am privit reticentă toate minunile pe care le pregătește lumea la ora mesei. Aici procesul de a sta împreună și a împărți bucatele e unul dintre cele mai importante. Sudează familia și relațiile. Pentru una ca mine care mănâncă doar ca să nu leșine, ăsta a fost primul șoc cultural. Mâncare, mâncare și iar mâncare. Mă bombardau din toate părție cu chestii care de care mai minunate și parcă-ncet încet am început să apreciez ce se întâmplă aici. Acum spun cu mâna pe inimă oricui vrea să mă asculte – gusturi și arome ca aici am mai întâlnit doar la Istanbul. Toate-s bune. Legume, fructe, carne. Combinații. Mirodenii. Mâncarea-i bună. Știu să fac diferența cu ușurință între carne cu gust și sosuri ce te ung la suflet, legume bune și brânzeturi delicate. Și toate trebuie să fie îmbrăcate-n ulei de măsline că altfel n-are farmec. Vin în țară des și de fiecare dată dau în mania bombănitului. Nici măcar pâinea nu-mi mai place. Așa-i de te înveți cu lucuri cu gust.

În restaurante cu specific pescăresc am pășit prima dată, cu rușine recunosc, în anul în care am venit aici. 2007. Pește mai mâncasem și eu, ca tot omul și doar la asta se rezuma experiența mea cu astfel de locații. Când am ajuns la prima cină am mâncat salată și cartofi prăjiți. Că nu doar că nu-s mâncăcioasă, dar nici să gust nu-mi place. Nu deschid gura să probez arome, sunt mai îndărătnică decât un copil în prag de diversificare. Mai încolo însă, după ce papilele mi s-au obișnuit cu alte arome de bucătărie și după vreo alți doi ani aici, m-am trezit curioasă. Da, eu. Noroc am avut și o prietenă mare fană a mâncărurilor ăstora și treptat am intrat în altă lume. Unde gusturile au altă textură și plăcerea de a mânca capătă alt sens.

Acum merg cu drag la ouzerii. Băutura ce se asortează la ăstea mese (adică ouzo) nu mi-e deloc pe plac, însă un pahar de vin alb face să cadă bine minunile pe care le comandăm de fiecare dată. Să știți una și bună. Când e vorba de ales restaurantul ghidați-vă să fie plin. Nu de turiști ci de localnici. Nu-i musai să fie pe malul mării (adică dacă e nu înseamnă că are mâncare mai bună decât unul de pe vreo străduță din oraș). În Xalkida unde-s eu, de departe cea mai gustoasă mâncare se găsește în buricul târgului unde nici mirosul de mare nu ajunge.

Apoi, de la soțul cel grec sfat, evitați pe cât se poate ouzeriile care-s îmbârligate și cu meniu de tavernă. Adică pește și surate alături de porc și pui. Lăsați-le să fie separate și fiecare să lucreze acolo unde se pricepe mai bine. Aș mai adăuga de la mine citire una cu „lucrul amestecat miroase a…” dar mă abțin. Pentru că vorbim de mâncare.

Un restaurant bun, bun de tot nu-i musai să fie și scump. E drept, dacă vrei bucăți proaspete, plătești mai bine decât pentru cele înghețate. Și peștele proaspăt costă. Eu am avut poftă de pește, l-a scos din găleata cu care tocmai parca barca-n port și am plătit 90 de euro pe el. Un gust de vis, recunosc. Dar piperat nevoie mare.

Acum când vine vorba de ce comandați, priviți și-n jur. Grecii comandă farfurii multe cu câte un pic din fiecare. Salată-n mijloc (vara nu trece zi fără o Χωριάτικη, cu feta sau salată de legume fierte) apoi altă salată de crab (unsă pe pâine prăjită și stropită cu ulei și asortată cu oregano).

feta

Neaparat să pui acolo, lângă ele nișe vinete pane atinse cu lămâie și cartofi prăjiți, cei mai buni dacă-s curățați și tăiați acolo și nu aiureli din pungi congelate.

photo 2

Cheamă la masă și o porție de γυαλιστερές (adică scoici cu sos de lămâie) și un σαγανάκι κόκκινο (creveți cu sos de roșii și brânză) că mie ăla alb nu-mi place (e testat!).

photo 4

Calamari sau caracatiță prăjită (cu cea fiartă nu-s prea prietenă) sau creveți pane pudrați cu brânză și maioneză.

creveti

Unii-s prieteni și cu sardelele, mie nu prea-mi plac, dar asortate la cele spuse sunt și ele cu siguranță. Acum pune pe comandă și o sticlă, două de ouzo (nu din alea mici!) sau tsipouro (un fel de țuică de aici care, spre deosebire de ouzo nu te mahmurește). De nu-ți place, o carafă de vin alb, rece.

La final, tot ce se poate să te îmbie cu desert – fie el fructe sau iaurt cu marmeladă. Îndrăznește dacă mai poți.

Notă: Toate sfaturile ăstea sunt parte a experiențelor mele. Nu mă dau rotundă și cu diplomă-n mâncărurile de p-aici, sau de oriunde. Pur și simplu scriu din suflet și cu suflet. Trimit gânduri pe tastatură și mă adresez vouă ca și cum mi-ați fi cei mai buni prieteni. Vă spun ce-mi place mie și ăsta nu-i lucru puțin. Dar să fim înțeleși, nu-i musai să vă placă ăstea recomandări și nici să fiți de acord cu fiecare cuvânt pus aici.

7

Casă de nebuni (da-mi place)

De luni am casa plină. Sor-mea cu ai ei băieți. Vacanța pentru toți, inclusiv pentru Ion care a scăpat de serbarea de la grădiniță cu ocazia vizitei. Mare bucurie mare. Casa-i întoarsă, lego-uri și nisip. Picioare goale și nici un colț necercetat. În primă fază am stat după ei, să strâng și să pun tot la loc. În spate, tupilată, nițel rușinată că nu-i las în voie. Între timp mi-am dat seama că fixația asta o voi plăti cu nebunie așa că m-am liniștit. Îmi demonstrez că pot să trăiesc bine, bine de tot cu perne aruncate pe jos și mașinuțe-n toată casa. Cu haine de pat, tricouri, șosete mici, mici de tot și suluri de hârtie igienică ce-s drumuri. Cu traiste pregătite de plajă, încă pline de nisipul de la plaja de ieri. Serios acum, nebunia asta-i terapeutică. Cred că am nevoie de ea de câteva ori pe an.

Printre picături mi-am ordonat prioritățile. Să nu rămânem flămânzi și fără haine curate. Să apuc să scriu un text, două pe zi. Să mă laud cu Mame de Poveste-n lumea-ntreagă. Să pregătesc serialul ce va urma pentru voi toți care vă porniți în Grecia în vara asta. Cu insider tips și alte minuni. Da, am de gând să dau tot afară din casă! Primu’ gând și primul text va fi despre mâncare, cum altfel.


Până atunci, respir, inspir și nu bag lego-urile la loc. Nici măcar unul!

3

O secundă, două, trei

Privesc în urmă la ora care a trecut și parcă mi-e tot mai clar că fiecare secundă face diferența. Și e importantă. Fiecare mișcare pe care o facem, să fim în locul potrivit, la momentul potrivit, sau chiar nepotrivit, fiecare pas micuț contează. Încă tremur, îmi tremură mâinile pe tastatură, picioarele mi-s amorțite și stomacul mi se strânge de parcă-i cineva acolo și-l chinuie.

Am ieșit cu Ionuț la plimbare. Azi a tras chiulul de la grădi, pe motiv de indigestie de ieri și am decis să nu stăm în casă ci să mergem să cumpărăm un cadou pentru văru-su. Vine duminică. Și cum umblam noi prin oraș, în drum spre casă, cu veșnica discuție:

– Vreau să fug!

– Nu, vreau să mă ții de mână!

– Dar fug doar până acolo!

– Nu.

îmi sar mie-n ochi într-o vitrină, niște cărți în engleză. Intru și mă iau la discuții cu vânzătoarea, îi explic de ce nu vreau să dau 18 euro pe ediție cartonată și prefer varianta copertă moale (asta-i expresia lui Ion!) care costa doar 9. Plecăm de acolo cu gândul la niște titluri – eu ale mele, copilul ale lui când, brusc, în fața noastră, o mașină iese de pe-o străduță și ambalează motorul trecând cu viteză. Cu foarte mare viteză. Prea mare viteză pentru zona în care se afla. Vorbim aici de o străduță mică, cu sens unic, trotuare de-o parte și de alta, lume multă. Se aude motorul ambalat în doar câteva secunde. Și apoi se aude un scrâșnet de roți și un BANG din ăla, ca din filme. În cinci pași ajungem acolo. Patru mașini sunt făcute praf și imbecilul cu poftă de figuri iese din mașină nervos.

Ne văd pe noi ieri trecând pe acolo, și alaltăieri. Și-n fiecare zi. Ne văd pe noi trecând azi, câteva minute mai devreme. Îmi rememorez ultimele minute. Dacă n-aș fi văzut cărțile ălea în vitrină. Dacă Ionuț nu se oprea să bea apă. Dacă liftul venea la timp. Dacă nu se făcea roșu și nu am fi așteptat minute-n plus. Le văd și ne văd pe noi așa, ca-ntr-un film dat înapoi cu repejorul. Dacă treceam pe acolo, fix pe acolo, tocmai atunci când nebunul și-a găsit pistă?

Știu, ăstea nu-s chestii de gândit prea mult. Ci doar de mulțumit în gând. Că am văzut cărțile în vitrină. Că a băut copilul apă. Că liftul a întârziat. Și totuși, genunchii încă-mi tremură.

0

Ce-i mai bun ca înghețata?

L-am dus ieri pe Ionuț la bunici, la joacă-n curte. Pe drum ne dăm seama, ca tonții, că am uitat ghiozdanul cu haine de schimb. Pentru că eu una nu ies din casă fără să bag măcar un chilot și un tricou în geantă, așa, pe sistem de Stan Pățitul, m-am panicat. Copilul mă liniștește.

– Lasă mami, că încerc să nu mă murdăresc prea tare!

– Păi și dacă vrei să faci baie-n piscină? (tocmai ce-i cumpărasem o piscină nouă de plastic, așteptată întreaga iarnă!) Faci fără costum?

– Nici gând! Fac în chiloți! Și după ce mă satur de bălăceală îi pun la uscat și iau pe mine pantalonii scurți.

Casc ochii și gura. Pentru că știu năravurile lui Ion. Și fixațiile. Se pare că totuși au fost doar o fază pentru că fiu-miu e foarte relaxat.

Ajungem, îl las acolo, merg să-l iau după câteva ore. Ionuț e ca nou.

– Ai adus haine cu tine?

– Am adus, răspund eu.

– Ce bine, că aveam o poftă nebună de noroiul ăsta! Să mă tăvălesc în el.

Privesc groapa plină cu noroi și simt cum îmi dispare toată energia (câștigată după câteva ceasuri fără copil). Văd deja cum o să arate, vai, trebuie să-l scot hainele, să-l spăl, să-i dau altele, apoi du-te acasă cu el și fa-i iar baie și alte haine și ceeeee n-aaaaammmm nici un cheeeffff de toată treaba asta! Dar noroiu-i bun! O fi, dar nu azi. Nu am chef, miorlăi eu la mine-n cap și mă lupt cu Alexandra cea relaxată. Ion mă privește zâmbind și cu piciorul cu sandală cu tot aproape băgat în apa aia maro. Bleah. Nu, nu rezist și deschid gura.

– Auzi, intră dacă vrei… DAR… dacă intri eu nu mai opresc la cofetărie să luăm înghețată…

– Păi am zis că mergem, spune cu puțin regret în glas.

– Am zis, știu. Doar că eu nu am nici un chef să te spăl, să te bag în mașină, alte sandale n-ai așa că o să fi desculț, mai bine nu mergem. Dar dacă nu te bagi, ești curat așa că putem merge.

Se uită la mine. Se uită la baltă. La mine. La baltă. Și sare în ea. Are gura până la urechi, noroi și pe sprâncene.

– Mi-a fost mai poftă de noroi decât de înghețată!

Îl iubesc pentru că-i așa (chiar dacă mi-a venit să-l scot fără urechi de-acolo)