2

6

Acu’ 6 ani, tot într-o duminică, m-am trezit amețită bine și cu ochii umflați. Sâmbăta seara făcuserăm o petrecere de pomină, un fel de încălzire pentru nuntă și majoritatea invitaților zăceau încă sub efectul țuicii lui tata. Am petrecut dimineața hlizindu-mă cu prietenele, cu poftă de îmbrăcat rochia de mireasă (așteptam o rochie din aia de pe vremea când îmi făceam singură din cearceafuri!) cu chef de dans și veselie. Și cu un kilogram de feta cu roșii și pâine – din care am ciupit întrega zi.

Amintirile de atunci îmi sunt în ceață cumva – momentul în care m-am văzut îmbrăcată, cel când am coborât din mașină, când l-am văzut pe el, așteptându-mă. Au trecut 6 ani și oricât de clișeistic sună, o simt de parcă ar fi fost ieri. Spun că o simt pentru că nu-mi amintesc decât frânturi de zi și clipe dar simțurile-mi sunt limpezi, limpezi. Stomacul strâns, miros de mare, ușurare, da, fac bine ce fac, voie bună plutind în aer.

Au trecut 6 ani și-s sigură că vor mai trece 6 și alți 6 și încă de 6 ori pe atâta. Fericiți, buni și cu de toate să fie!

Picture 219

4

Una MAI legală ca alta

Au trecut 5 ani jumate, zeci de drumuri înspre Viena sau Timișoara și eu încă tot nu știu cum e cu hârtia de drum pentru Ionuț (pentru că nu ne-a cerut-o nimeni niciodată!). Tată grec, pașaport grecesc, mamă cu alt nume și pașaport de altă culoare – de fiecare dată când ieșim din Grecia doar noi doi, eu și piticul, știu că e nevoie de o țâdulă care să confirme faptul că suntem în legalitate și cu voie de la ta-su. Înainte de drum mă apucă stările de stres pentru că, zice crețul, citesc prea multe și nimeni nu știe cu exactitate ce se întâmplă și de ce-i nevoie. Am zis așadar că anul ăsta nu mă mai încurc și întreb persoane autorizate. „Ai nevoie de o împuternicire făcută de ta-su ori la KEP ori la poliție!” KEP-ul ăla e un birou, habar nu am de are corespondent în limba română sau în birocrația de la noi. Un Centru de Servicii pentru cetățeni. Eliberează acte, împuterniciri, chestii legale. Bun. Lăsăm treaba asta pe ultimele zile înainte de plecare. Merge ta-su la KEP semnează împuternicirea, mi-o aduce.

-Apostila de la Haga o are?

-Ce apostilă? întreabă crețul nedumerit.

-Păi trebuie să fie și apostilată! Mie așa mi s-a spus.

-Habar nu am. Nimeni nu mi-a spus nimic. Până acum am făcut treaba asta?

-Nu. Dar nici nu m-a întrebat nimeni nimic.

-Păi și pentru ce trebuie apostilă?

-N-am idee.

Mă duc totuși la biroul unde se apostilează actele. Am împuternicirea cu mine. O ia domnul, verifică ștampila de pe ea și se uită la mine în timp ce strâmbă din buze.

-Nu se poate. Unde ați făcut împuternicirea?

-La KEP-ul din localitatea X.

-Hm, da, doar că nu e semnată de doamna care trebuie. Eu am aici o listă de oameni care au acreditare. Doar actele semnate de ei pot fi apostilate!

-Păi și de ce nu ne-au spus nimic? Eu acum ce fac?

-Mergeți și faceți altă hârtie care să fie semnată de x, y sau z.

Asta a fost vineri, înainte de ziua de 15 august când în Grecia nici vântul nu bate. Am stat cu emoții tot weekendul. Luni dimineață, la KEP îi spun doamnei problema. Mă privește nedumerită.

-N-am mai auzit așa ceva. Cum adică să fie nevoie de acreditare? Noi toți suntem egali aici! Nu există așa ceva.

Îi dau lista cu numele, din fericire e și al ei pe ea. Îmi dă împuternicirea, o duc la apostilat. Și întreb, așa, ca o blondă toantă ce sunt:

-Din moment ce actul de la KEP e deja semnat și ștampilat de o autoritate, pentru ce mai e nevoie de apostila asta?

-E dovada că e legal.

-Păi nu e deja legal? Fiind ștampilat de o autoritate? Și semnat tot de ei?

-Nu, acum e MAI legal!

În continuare nu pricep cum poate fi un act mai legal decât altul, dar nici că-mi mai pasă. La vamă ne-au făcut semn să trecem fără să arunce nici o privire asupra noastră. Și m-a umflat râsul amintindu-mi de alte episoade și mai dolofane – unde birocrația e MAI birocrație și mai mult de atâta nici că se poate.

2

Noaptea la cort

Ionuț mi-a spus zilele trecute că asta a fost cu siguranță cea mai frumoasă vară. Musafiri peste musafiri, oameni dragi nouă, zile lungi la plajă și mare cu apă turcoaz, castele de nisip, povești până noaptea târziu. Ultimele zile de vacanță pe care le petrecem la Timișoara. Însă, cireașa de pe tort, zice el, a fost excursia cu cortul.

Am avut emoții, recunosc. Pentru că-l știu – cum își adoră programul și ritualurile – mă temeam să nu mă pună să pornesc spre casă în miez de noapte. Pentru că nu mergeam singuri, ci-n gașcă cu alți copii, pentru că n-am mai montat cort pe plajă și nici nu știam la ce să mă aștept. Emoții nefondate – doar vântul ne-a dat de furcă. A vâjâit toată ziua și noaptea parcă a prins și mai mult avânt. Se scutura cortul nostru și odată cu el gândurile mele negre, că ne-a lua vântul pe sus, că se va rupe în miez de noapte, ce-om face? Până la urmă nu s-a întâmplat nimic, Ionuț a sforăit neîntors până dimineața aproape de 8, eu am fost cam nedormită și șifonată dar am avut parte de un răsărit ce a spălat păcatele vijeliei.

Concluzii? Ne-a plăcut dar mai ales, i-a plăcut. Să privească stelele, să se plimbe pe plajă noaptea, să se trezească și să-și ducă joaca de unde a lăsat-o cu o seară înainte. Eu aș mai fi stat o seară și i-am promis că la anul petrecem câteva zile-n șir. Încercăm acum să-l convingem și pe ta-su că e fain și merită să faci măcar o dată pe vară câte una din asta.

Voi ce experiențe cu cortul aveți cu copiii?

IMG_7626

IMG_7655

IMG_7665

IMG_7670

1

Skopelos (mic jurnal de vacanță)

Greu, greu de tot să-mi revin după o vacanță lungă (ce între noi fie vorba încă nu e gata). Am petrecut o săptămână frumoasă, frumoasă pe o insulă nu departe de cea pe care locuim. Așa de bine a fost de am început să fac planuri pentru bătrânețe. O casă pe malul apei și-n spate pădure. Un hamac și o bibliotecă bogată. O barcă și o masă de lemn cu scaune unde să ne strângem seara la povești și depănat amintiri.

Skopelos e una dintre insulele ălea pe care eu m-aș muta chiar mâine. E verde, așa de verde, cu miros de pin și brad amestecat cu sare și mare. Aici ai munte și stânci și la un pas distanță apă turcoaz și la alt pas o pădure sălbatică. Plaje cu nisip fin și auriu, pietre, bolovani, sălbatic dar primitor.

Recunosc. Aveam planuri de locații îndepărtate atunci când m-am pus pe căutat destinații de vacanță. N-a ieșit cum plănuiam – încă o dată mi s-a confirmat că nimereala bate pregăteala. Am ales Skopelos pentru că nu e departe. Și pentru că e verde (de câte ori am spus deja asta?). Când a venit vorba de hotel în primă fază am căutat pe airbnb (e platforma noastră preferată și o aleg de fiecare dată înaintea hotelurilor) Noi știm ce vrem. O cameră mare, sau două, cu bucătărie, piscină afară și de se poate și ceva spațiu verde. Nu mi-e musai să fie lângă mare, de-i liniște cu atât mai bine. Am găsit din prima ce am vrut – Ageri Studios – realitatea bate prezentarea virtuală! Foarte aproape de plaja Stafilos (la care noi n-am ajuns pentru că era cam aglomerată) și de capitala insulei, orașul Skopelos, locația asta a fost exact ce căutam. Și încă o dată pe atât!

Lista de plaje de vizitat e lungă. Noi am nimerit în plin sezon – asta s-ar traduce cu plaje pline, prea pline pentru gustul nostru. Sunt convinsă că de mergeam la final de iunie sau de amânam pentru început de septembrie, am fi luat la pas fiecare plajă goală. Acum ne-am mulțumit cu câte un colț retras. Ca idee, plajele din sud, sud vest și partea de vest sunt printre cele mai cunoscute. Sunt organizate, cu șezlonguri și cafea servită la cerere. Nouă nu ne plac ăstea – dar e drept, suntem cârcotași mai ales că le avem pe toate la îndemână.

Plajele din nord, nord est, la care ajungi pornind din Glossa, sunt sălbatice și frumoase tare. Mi-aș fi petrecut toată vacanța pe una dintre ele, departe de gălăgie și oameni veniți în concedii. Dar din nou, noi suntem pe film din ăsta, liniște și „piei” all inclusive cu ale tale brățări colorate! Ion al meu vrea cățărat, jucat de-a ce vrea el în nisip, ta-su vrea umbră și o carte bună și mă-sa vrea să nu vadă picior de turist.

Am urcat și la biserica din filmul Mamma Mia (între timp l-am văzut!). Ionuț a mers mai ceva ca un motor turat, ta-su mai bine ca mine, eu aproape că am leșinat. Nu, nu neaparat că-s multe scările ci pentru că-i al naibii de sus și al naibii de îngust și abrupt. (mai ales pentru cineva care suferă de rău de înălțime!) Dar acum, șezând pe scaunul meu preferat de acasă, la trei ore distanță de locul ăla, vă spun cu mâna pe inimă că merită.

Insider tips nu am. Adică v-am zis deja ce e de zis. Vreți să vă bucurați de un Skopelos liniștit și fără prea mulți „engleji” (Doamne, mulți au fost! Și teribil de gălăgioși!) mergeți la final de iunie sau în septembrie. De mâncat am mâncat bine cam peste tot – cel mai simpatic loc a fost la Limnonari, o tavernă mică lângă care atârnau șezlonguri și, cireașa de pe tort, care avea lângă bar o mică bibliotecă cu cărți în trei limbi! La fel și la hotelul în care am stat. Puncte multe, multe-n plus!

Insula e plină de albine și viespi (verdele ăla are și părți gri!) dar din fericire am scăpat fără incidente.

În Skopelos e ușor de ajuns. De la Volos sunt ferry-uri care fac traseul în fiecare zi (până la Volos, de la Thessaloniki e nevoie de câteva ore pe drum bun! Autostradă adică.)

IMG_7265

IMG_7288

IMG_7293

IMG_7383

IMG_7386

IMG_7512

IMG_7550O să mai revin și cu alte povești și poze că-s multe… Dacă aveți întrebări, aruncați!