0

Dinozaur caută suflet

Copiilor de aici nu li se prea povestește despre moarte. Nici despre lucruri triste. Și mie una nu mi se pare corect să îmbrăcăm viața doar în roz și-n sclipici pentru că-s „prea mici” să înțeleagă. Așa cum Ion știe că bebelușii nu-s aduși de barză știe că vine un moment când toți ne ducem. Unde ne ducem? Asta-i întrebarea la care n-am găsit încă un răspuns care să-l mulțumească. Pentru că revenie la subiect în mod regulat, e clar că nu-i lămurit…
Vă amintiți?

Aventuri în Ouzoland (Miorițaland)

Statu’ acasă multe zile-n șir ne-a amețit complet. După ore-ntregi de decupat, desenat, construit, concursuri de mașini, făcut prăjituri, desene animate, o sută de cărți citite, azi am stat amândoi „degeaba” (descrierea lui Ionuț) și am povestit.
– Mami, ce se întâmplă când murim?
(ca o paranteză aici, Ionuț a început să aducă în discuții subiectul ăsta, cu moartea, în urmă cu vreun an. A luat o pauză și acum l-a reluat. Cel puțin o dată pe zi auzim întrebări legate de moarte și morți și când se întâmplă, cum, exact ce se petrece???)
– Pleacă sufletul din trup și gata. Murim.
– Și trupul ce face fără suflet?
– Nu face nimic, se topește încet-încet până nu mai rămâne nimic din el.
– Și sufletul? Ce face fără trup?
– Plutește. Sufletul e energie, rămâne energie dar în altă formă.
– În ce formă?
Simt că mă pierd în…

Vezi articol original 344 de cuvinte mai mult

Anunțuri
0

Despre obiecte dragi

Și am mai povestit eu și o să povestesc în continuare cui mă ascultă și mă citește despre cât de dragi îmi sunt vechiturile. Mi-am făcut casa muzeu, adun cu drag orice-mi iese-n cale și daca un obiect îmi pică cu tronc fac tot posibilul să-l fac al nostru. E drept, nu prea mai strâng lucruri cu același patos, am început să renunț mai cu ușurință la obiecte și haine, nu mai încarc spațiul cu tot felul de minuni doar pentru că mi-au plăcut. Dar dacă-i ceva ce-mi face cu ochiul și gândul nu-mi dă pace, ei bine, e greu să fac față tentației!

Anul trecut, cam pe vremea asta, drumul spre grădiniță trecea prin fața unui magazin cu mobile și decorațiuni. Un loc simpatic dar cam prea plin de obiecte ce par vechi dar nu-s. Printre ele însă, un covor care mi s-a lipit de suflet. 130 de euro pentru un 1.60x 1.20, nu prea mic dar nici prea mare. Preț de dinainte de începerea iernii, când lumea se pregătea de „întins” covoare prin casă. Îl văd, oftez, parcă prea bine s-ar potrivi cu vechiturile mele de pe hol, vechituri veritabile să ne-nțelegem. Decid să-l țin în minte, dacă tot așa de tare arde și săptămânile care urmează, merg și-l iau. Între timp, m-am luat cu altele, bilete de avion, drumuri, vizite, nu că s-ar fi stins focul. În primăvară covorul tot acolo, la reduceri. 100 de euro. Decid spontan că pot trăi și fără el și cel mai bine ar fi să-mi comand niște cărți de banii ăia.

Septembrie. Se apropie iarna, ne pregătim de întins covoare. Trec pe lângă magazinul cu pricina și-l revăd. Simt cum mă ard palmele, intru, așa, să-l văd mai de-aproape.

– E frumos, spune vânzătoarea. S-au vândut toate, doar ăsta a mai rămas, dar e de decor, după atâta timp de stat în vitrină cine să-l vrea?

Nu termină de zis și în capul meu se aprind beculețele.

– Îmi faceți un preț bun și-l iau eu.

Mă privește cu neîncredere.

– Dar a stat în vitrină atâta timp… e drept, n-a bătut soarele pe el. E doar cu praf.

– La fel ar fi fost și de era la mine-n casă de când am vrut să-l cumpăr, spun eu zâmbindu-i.

Zâmbește și ea.

– Îl pot trimite la curățătorie…

– Și de acolo mi-l vor aduce direct acasă. Cât costă?

– 50 de euro?

Evident, l-am luat și-s în așteptare până-i gata de curățat și de adus acasă. Și ca să-mi fie așteptarea mai ușoară, am zis să-i găsesc și ceva frumos la care să privească în zilele lungi de iarnă. Zis și făcut: am ochit o funie cu bec la capăt. Visez la așa ceva de vreo trei ani și când întrebam de se poate face, mă priveau ca pe-o sărită de pe fix. Între timp au intrat în rând cu moda și am luat și eu una pentru acasă. La preț special pentru că patronul magazinului a fost student în România, la Cluj ca să fie coincidența și mai spectaculoasă și e și el înnebunit după vechituri. Un ceas de stat la povești și din prețul final au zburat vreo 50%. Așa afaceri să tot faci, nu?

2

Fluturaș, fluturașă…

Oh, de aș fi știut eu ce probleme o să-mi creeze personajul preferat a lui Ionuț, nimeni altul decât Fluturaș cel delicat… Când am scris povestea îl aveam în minte pe feciorul meu cel sensibil și romantic și nedumerirea lui privind culorile de băieți și de fetițe. Nu pricepea nici el de ce-i musai să avem culori pe genuri și jucării la fel, așa că, în timp, după multe lecturi era clar că va dezvolta o relație specială cu fluturașul ăsta. Când a venit prietena lui la noi, o fată simpatică foc dar teribil de setată pe categorii exacte de băieți și de fete s-au luat la ceartă pe subiectul fluturașului. Fata-i spunea că e jucărie de fetițe, că e roz, el nu și nu, e jucărie de copiii că așa-s toate. Pur și simplu de copii! Fata-i explica – fluturașii sunt fetițe, Ionuț o ținea pe a lui, fluturașii sunt băieți și cu asta basta! În primă fază n-am dat atenție diferenței de stiluri și nici n-am băgat de seamă articolul care însoțește cuvântul fluturaș în limba greacă. Când am trimis povestea la tradus, așa cum am făcut cu toate până acum! ei bine, surpriză. În limba greacă un fluturaș (în limba română, masculin toată ziua! )e de fapt… o fluturaș. Chestie care dă peste cap toată traducerea. Pentru că-n engleză n-avem probleme din ăstea, în germană-i masculin, în limba română la fel, ne rămâne limba greacă unde era musai să fie altfel. Am încercat artificii – ba am masculinizat numele, că-i poveste și-i a mea și am voie. Am schimbat terminația. Am articulat și masculinizat. Am căutat idei în stânga și-n dreapta. Încă mai caut.

E drept, oricine îl vede pe Fluturaș cel delicat, în primă fază crede că e vorba de o jucărie pentru fetițe. Pentru că-i roz, și-i delicat și-i fluturaș. Ei bine, nu. Pentru că noi, Mame de Poveste (adică eu și Vera) credem cu tărie că nu există jucării pentru fetițe și pentru băieți ci doar jucării pentru copii! Fluturaș cel delicat e un băiețel simpatic și timid care are probleme la grădiniță. Colegii râd de el și-l iau peste picior. Pentru că-i mic și slab și colorat ca … o fetiță. Doamna Buburuză îi este alături și-l încurajează:

“- Numai asta aud. Zbori ca o fată, ai culori de fată, ești subțire ca o fată…
– Nu prea înțeleg… Cum zboară fetele? îl întrerupe doamna Buburuză, în timp ce se ridică în aer. Așa? și face câteva mișcări și rotații de bietul Fluturaș rămâne cu gura căscată. Vezi, toți zburăm la fel, mișcarea e aceeași. Unii mai repede, alții mai încet. Dar zborul e zbor!
Fluturaș dă din cap, semn că înțelege.
–  Și culorile? De fetiță? De băiat? De fluturaș? De bondar sau buburuză? Sunt doar culori! Așa ne-am născut, diferiți și fiecare frumos în felul lui. Am dreptate? continuă doamna Buburuză și mai face o piruetă.”

Povestea-i de succes în textul original, o să fie cu siguranță și-n engleză și-n germană, mai rămâne să-i dăm de capăt în limba greacă (unde-i mare nevoie de povești cu mesaje din ăstea!) Așadar ce fac eu cu UN fluturaș care-i de fapt O fluturaș?

Idei?

fluturas 2

4

Puterea obișnuinței

Pe zi ce trece sunt tot mai convinsă că alea mai ușoare zile din viața cu Ionuț au fost cele de dinainte de începerea grădiniței. N-aveam nici o grijă-n lume – el oricum n-are nici acum, nu mă chinuiau gânduri și eram pașnică mai mereu. Ei bine, de când e-n colectivitate și prin urmare în contact cu tot felul de individe, mie una îmi vine să mă dau cu capul de pereți în fiecare zi. Și tot în fiecare zi visez la Finlade-ndepărtate și sisteme de educație deschise la minte. Obsesia ăstora de aici, nu, nu doar în învățământ ci în general, de a-i „obișnui” și „pregăti” pe copiii cu una alta, se izbește de bunul (meu) simț. De common sens-ul ăla pe care ar trebui să-l avem cu toții de la mama natură, sau mă înșel? Ce-i cu fixația asta continuă de a educa, de a modela, de a construi, de a repara copiii? De ce trebuie să ne setăm pe direcția că trebuie să-i obișnuim cu chestii? De a-i pune neaparat în forme și tipare, să iasă ca niște matrițe, unul după altul și toți la fel?

Până acum vreo patru luni aveam impresia că Ion al meu e model de personaj antisocial. Nu vorbea cu nimeni, nu băga pe nimeni în seama, nu saluta, nu mulțumea, de cele mai multe ori de insista cineva să-l audă vorbind, copilul meu bolborosea niște chestii doar de el înțelese sau, și mai bine, făcea pe surdul. Trebuie să-l duci să facă activități. Să se învețe cu lumea! Să-l despartă la grădi de prietenul lui ca să fie nevoie să socializeze cu alții. Să se-nvețe și cu alții. Muream încet în fiecare zi și după fiecare discuție. Ce să explici și mai ales de câte ori, că asta are de-a face doar cu caracterul și nu cu obișnuința? Ion iese în lume de când are 10 zile – nu se pune problema că n-ar fi obișnuit cu oamenii în jurul lui. Pur și simplu, AȘA E EL. Când a fost pregătit și-a dat drumul singur. Asta s-a întâmplat cu vreo două luni în urmă și de atunci nu s-a mai oprit din socializat. A avut nevoie de mai mult timp decât mine. Decât media copiilor. Și ce dacă?

Trebuie să se învețe cu statu’ liniștit. Că la anul, nu o să mai zburde ca un miel. La anul, e treabă serioasă, să fie obișnuit până atunci că trebuie să stea cuminte. La anul merge la școală! Zbang, zbang, simt cum m-aș face una cu peretele din fața mea.

– Azi la grădi n-am ieșit afară, am pierdut provocarea, îmi explică Ion.

– Păi cum așa?

– Pentru că ne-am mișcat și am vorbit, doamna profesoară a zis că am pierdut așa că stăm în clasă. Dar ea nu știe că eu aștept să stau în clasă de când a început grădinița! Mă săturasem de jucat afară…

Cer o explicație. Cică a fost doar un joc. Dacă stăteau nemișcați și tăcuți și cuminți – vorbim aici despre copiii dintre care cel mai mare are 5 ani și 7 luni! ieșeau afară, la joacă. „E un joc, să-i învățăm să stea cuminți. Să-i obișnuim!” Nu vreau să arunc nici măcar o pietricică în direcția lor. E una dintre cele mai simpatice grădinițe, educatoarele sunt empatice și nu folosesc metode de pedeapsă, ceartă, umilire. Dar nu lipsește nici acolo obsesia asta cu obișnuitul copiilor. Cu dresarea lor.

Crețul încearcă să-mi dezamorseze bomba de sub șezut. Eu am însă una și-n buzunar și-n geantă și mai ales în minte. Încerc să fac pace cu mine. Mi se spune să încerc să mă obișnuiesc…

2

Dor de mic dejun

Ieri mi-am dat întâlnire cu o prietenă born& raised in the USA dar care-și face veacul pe insula noastră. Cică să mergem la un restaurant nou că serversc mic dejun ca la ea acasă, peste ocean. Pentru că duc dorul celei mai importante mese ale zilei servită altundeva decât bucătăria mea, am sărit cu veselie să accept oferta. Evident, restaurantul era închis la ora 9 când am ajuns noi – pentru că grecii n-au cultura micului dejun, ei își iau cafeaua și covrigul și-s liniștiți până la ora prânzului! așa că ne-am retras la o cafenea, oftând după minunile pe care ni le închipuiserăm.

– Au și aici niște gustări… mă încurajează prietena.

Am ales un toast și o brioșă cu mozarella și roșii. Vine chenerița, pe jumătate adormită.

– Vrem asta și asta, comand eu.

– Oh, dar să știți că nu am. Că e prea devreme și nu avem pâine la ora asta. Acum avem doar cafea.

Ne umflă râsul și mie parcă mi se face și mai dor de micul dejun ăla pe care-l puteai lua până după amiaza la 4, mai ales duminica, o pagină întreaga de opțiuni, Naschmarkt, Viena. Ce dor, ce dor. De clătitele cu sirop și omleta pusă-ntr-o farfurie ce nu se mai termina, pâine aburindă și cafea cu mult, mult lapte, Country Kitchen-ul de pe lângă Chicago, nici nu mai zic. Nu mai zici nici de bufetul all you can eat pentru 5 dolari, mic dejun după noapte lungă în Las Vegas. De alte mic dejunuri prin alte urbi europene nu vreau să-mi amintesc pentru că mă roade sufletul și stomacul. Nu că aș fi eu foarte mâncăcioasă, dar prefer un mic dejun zdravăn unei cine după ora 11 noaptea, pe sistem elen. Iar simt că-s în locul nepotrivit. Bine măcar că miroase a mare 🙂

3

Despre cărți

M-am distrat copios zilele ăstea. Pentru mine traiul pe meleaguri elene e inspirație pură: aud și trăiesc tot felul de episoade de care cu siguranță nu aș fi avut parte în zone mai nordice. Și sunt convinsă că viața nu ar fi avut atâta farmec fără astfel de întâmplări.

V-am mai spus eu că am cunoscut o doamnă care căuta niște cărți îmbrăcate în piele gri ca să se asorteze cu nuanțele și stilul sufrageriei. Credeam că-i episod rătăcit, adică știți, ciudați din ăștia mai trăiesc și-n ograda mioritică. Se pare că nu, se pare că-s mai multe decât credeam și nu doar atât, dar conținutul bibliotecii e musai să se potrivească și cu restul culorilor din salon. E un fel de regulă nescrisă pe care o știe toată lumea. Și că asta nu-i noutate sub soare. Îmi spunea soțul că acum vreo 20 de ani, lumea cumpăra volume ale marilor clasici în culoarea dorită. Mamă-sa, soacră-mea adică, o femeie care chiar iubește lectura, a căzut și ea-n păcatul ăsta. Prin urmare are în sufragerie un set de vreo 12 volume în nunanțe de gri, desfăt pentru ochi. La ziua unei prietene zilele trecute, mătușa-sa îi spunea că are o bibliotecă întreagă, cărți una și una, inclusiv autori ruși, din ăia, pe care „trebuie să-i ai în bibliotecă! Și arată și bine, mai ales că tu ai nuanțe de vișiniu, se potrivesc perfect.” De-ar auzi-o Tolstoi…

Eu n-am cărți frumoase. Mi-a atras atenția și o doamnă care mai vine la curățenie din când în când. Și nu doar că nu-s frumoase dar par și vechi și nici măcar nu-s aranjate frumos. Adică sunt puse alandala! Așa că într-o zi a terminat mai repede ce avea de făcut și s-a apucat ea să le scoată rând pe rând, să le șteargă de praf și să le aranjeze pentru a fi frumoase la ochi. Mi-a luat două minute de stat în fotoliu până să-mi dau seama că ceva nu-i în regulă. Prea stăteau toate drept. Când am realizat că-s aranjate pe dimensiuni, să nu spun culori m-a luat cu amețelă. Mi-a luat câteva ore bune să le aduc la ordinea inițială. Ce să fac, nu-s în trend.

Și că tot am adus vorba de cărți, n-am mai povestit de vreme bună despre lecturile mele. Am dat peste niște cărți faine de tot – nu, nu-s arătoase, dar conținutul bate coperta.

  1. Trilogia Cairoului de Naghib Mahfuz (ed. Polirom)
  2. Insula de sub mare de Isabel Allende (ed. Humanitas)
  3. Înapoi în Ghana de Taiye Selasi (ed. Polirom)
  4. Mama de Pearl S. Buck (ed. Polirom)
  5. Miniaturista de Jessie Burton (ed. RAO) – pe care încă n-am terminat-o!

FullSizeRender

7

Din nou, despre lucruri sfinte

Am început dimineața și săptămâna pe un ton pașnic. Ionuț fericit că merge la grădiniță, eu fericită că am timp să-mi fac treburile, să scriu textele ce mă așteaptă de zile bune, să pun la punct tot felul de chestiuni organizatorice și poate, spre final, înainte de a-l culege de la grădiniță, să apuc să fac ordine-n casă. Și pe când eram eu mai zen ca niciodată, mă vede vecina de peste drum că strâng haine de pe balcon și întind altele.

– Ieri a fost duminică. Și azi e sărbătoare mare, mergem la biserică.

– Frumos, răspund eu și-mi văd de treabă.

– Duminica nu se lucrează… insistă ea.

– Oh, eu n-am probleme din ăstea. Am haine murdare, le pun la spălat. Așa de simplu.

– Dar e sărbătoare.

– Ok. O zi frumoasă vă doresc.

Încerc să nu mă las enervată de astfel de dialoguri dar ăsta e cel mai nevinovat dintre ele. De ce nu-l duc pe Ionuț la împărtășanie, de ce nu-l învăț să se roage, de ce nu respect sărbătorile sfinte, de ce nu postim, de ce nu îl aduc pe copil pe drumul cel drept?

Trăiesc într-o țară în care oamenii pot da lecții de habotnicie românilor noștri. Eu una încerc să mă țin departe de tot ce înseamnă conflict pe subiecte religioase, pentru că până la urmă fiecare știe mai bine ce se petrece-n suflet. Dar am mari probleme și reacționez de fiecare dată când cineva încearcă să intre cu bocancii-n mintea mea și să mă convingă de adevăruri absolute. Am o mare problemă cu obiceiul de sfințire al noului an școlar. Cu plimbatul crucii pentru pupat, printre copii. Cu rugăciunea de dimineața de la grădiniță sau școală. Cu obligația de a-ți boteza copiii pentru că altfel riști să-i supui la cine știe ce necazuri venite din partea educatorilor sau profesorilor care nu pot să accepte că tu vrei altceva.

N-am nici o problemă cu o oră, două, trei în care copiilor să li se explice pe înțelesul lor ce înseamnă religia și ce înseamnă toleranța față de credința altora. Nu am nici o supărare când vine vorba de deschidere și idei proaspete pentru minți curate. Simt însă cum crește furia-n mine când povești despre iad și despre caznele păcătoșilor, povești din biblie sunt prezentate ca adevăruri mai presus decât orice îndoială. Să fi întrebat tu, educator al copilului meu, de unde apar alunițele de pe piele și să dai răspunsul halucinant „Dumnezeu ți le-a pus acolo!” e peste puterea mea de înțelegere. Să-l cerți pentru că a suflat în lumânările de la biserică și să-i spui că-l pedepsește Doamne, Doamne dacă face prostii și-l duce departe, mi se pare total lipsit de orice urmă de rațiune.

Am ales, sau m-a ales, viața-n Grecia. Sfinți și moaște și biserici la tot colțul. Superstiții de ev mediu, credință obsedantă, obiceiuri care se bat cap în cap. E păcat de ieși din casă cu prucul înainte de 40 de zile, nu-i păcat însă de faci nunta și botezul în aceași zi, e păcat să speli duminica dar nu pățești nimic dacă stai la bârfe de dimineața până seara. E păcat să nu te împărtășești dar poți arunca bolovani înspre cei care nu îți împărătășesc gândurile și crezul. Atâta fățărnicie, atâta risipă de vorbe și energie.

Când Ionuț ne-a întrebat care-i faza cu biserica, de ce merg toți acolo, ce se întâmplă, ce fac i-am explicat pe înțelesul lui. Unii cred în Dumnezeu, alții cred în Allah, alții în Budha, alți oameni sunt pur și simplu fericiți fără să creadă în ceva anume. Am reînceput să discutăm subiectul (fără să aștept să mă întrebe el) pentru că-i mai bine să fim pregătiți decât luați prin surprindere.

Voi cum faceți cu astfel de teme sensibile?

P.S. Am citit și asta de dimineață și parcă prea la fix s-a nimerit.