Despre obiecte dragi

Și am mai povestit eu și o să povestesc în continuare cui mă ascultă și mă citește despre cât de dragi îmi sunt vechiturile. Mi-am făcut casa muzeu, adun cu drag orice-mi iese-n cale și daca un obiect îmi pică cu tronc fac tot posibilul să-l fac al nostru. E drept, nu prea mai strâng lucruri cu același patos, am început să renunț mai cu ușurință la obiecte și haine, nu mai încarc spațiul cu tot felul de minuni doar pentru că mi-au plăcut. Dar dacă-i ceva ce-mi face cu ochiul și gândul nu-mi dă pace, ei bine, e greu să fac față tentației!

Anul trecut, cam pe vremea asta, drumul spre grădiniță trecea prin fața unui magazin cu mobile și decorațiuni. Un loc simpatic dar cam prea plin de obiecte ce par vechi dar nu-s. Printre ele însă, un covor care mi s-a lipit de suflet. 130 de euro pentru un 1.60x 1.20, nu prea mic dar nici prea mare. Preț de dinainte de începerea iernii, când lumea se pregătea de „întins” covoare prin casă. Îl văd, oftez, parcă prea bine s-ar potrivi cu vechiturile mele de pe hol, vechituri veritabile să ne-nțelegem. Decid să-l țin în minte, dacă tot așa de tare arde și săptămânile care urmează, merg și-l iau. Între timp, m-am luat cu altele, bilete de avion, drumuri, vizite, nu că s-ar fi stins focul. În primăvară covorul tot acolo, la reduceri. 100 de euro. Decid spontan că pot trăi și fără el și cel mai bine ar fi să-mi comand niște cărți de banii ăia.

Septembrie. Se apropie iarna, ne pregătim de întins covoare. Trec pe lângă magazinul cu pricina și-l revăd. Simt cum mă ard palmele, intru, așa, să-l văd mai de-aproape.

– E frumos, spune vânzătoarea. S-au vândut toate, doar ăsta a mai rămas, dar e de decor, după atâta timp de stat în vitrină cine să-l vrea?

Nu termină de zis și în capul meu se aprind beculețele.

– Îmi faceți un preț bun și-l iau eu.

Mă privește cu neîncredere.

– Dar a stat în vitrină atâta timp… e drept, n-a bătut soarele pe el. E doar cu praf.

– La fel ar fi fost și de era la mine-n casă de când am vrut să-l cumpăr, spun eu zâmbindu-i.

Zâmbește și ea.

– Îl pot trimite la curățătorie…

– Și de acolo mi-l vor aduce direct acasă. Cât costă?

– 50 de euro?

Evident, l-am luat și-s în așteptare până-i gata de curățat și de adus acasă. Și ca să-mi fie așteptarea mai ușoară, am zis să-i găsesc și ceva frumos la care să privească în zilele lungi de iarnă. Zis și făcut: am ochit o funie cu bec la capăt. Visez la așa ceva de vreo trei ani și când întrebam de se poate face, mă priveau ca pe-o sărită de pe fix. Între timp au intrat în rând cu moda și am luat și eu una pentru acasă. La preț special pentru că patronul magazinului a fost student în România, la Cluj ca să fie coincidența și mai spectaculoasă și e și el înnebunit după vechituri. Un ceas de stat la povești și din prețul final au zburat vreo 50%. Așa afaceri să tot faci, nu?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s