2

10 discuții între-un 5 și-o 34

Râd și-s veselă tare, așa, ca-ntr-o duminică cu o oră-n plus. Am avut musafiri și pe când să mă tolănesc în fotoliu și să mă bucur de cartea mea, am dat peste textul ăsta. Și l-am citit de câteva ori și mi-am dat seama că am și eu topul meu. Că deh, sunt sociabilă și-mi place la nebunie să vorbesc și să dialoghez (și să vorbesc singură!) și de când îl am pe Ionuț viața mea e un dezmăț verbal nu alta. Nu credeam vreodată că o să ajung să argumentez chestii în dialoguri desprinse parcă din piesele lui Ionesco. Ei bine, viața-i plină de surprize mai ales de ai un puștan care ne ține companie (și care-i vorbăreț ca mă-sa!)

1.E dimineață pentru că mi-e foame

Discuția pe care o avem aproape în fiecare weekend, aia cu e lumină afară ori ba. Da’ la fiecare final de săptămână, inevitabil, la 6, hai 6 juma se aude vocea și vorba: Mami?! La început nu răspund, dar și-a dat seama că de insistă n-am unde mă ascunde.

– Hai mami, că știu că v-am trezit. E lumină.

– Nu-i! (că doar am lăsat jaluzelele jos, jos de tot și-s strânse și nu intră rază de lumină! Chiar așa, raze de lumină la ora 6???)

– Hai mami, că văd! E lumină deja! E dimineață!

– Nu-i!

– Dar mie mi-e foame! Asta înseamnă că e dimineață!

Sâmbăta mă urnesc, duminica se urnește ta-su.

2. Bluza/ pantalonii/ chilotii/ sostele sunt puse invers

Îl văd că-și scoate haine din dulap, le aruncă pe jos și apoi se așează lângă ele și începe să se îmbrace. Își pune bluza. Nu pot să tac, serios, nu pot.

– Ai pus-o invers.

– Ba nu. E bine!

– E cu desenul în spate. Are un desen pe partea din față și la tine e în spate.

Se uită la bluză, așa, peste umăr.

– Nu, așa e modelul. În spate!

– Măi copile, unde-i eticheta? Dacă eticheta nu e ÎN SPATE înseamnă că ai pus bluza invers.

– Dar de ce trebuie să fie eticheta în spate? Pe mine nu mă deranjează dacă e în față!

Știți momentul ăla când vezi peretele-n față și-ți vine să-ți lipești grațios capul de el? Cu putere? Și de multe ori? Cam așa mă simt eu în momentele ăstea în care nici o șansă să înving cu argumente de om mare. Așa că s-a dus la grădi cu bluza invers, cu pantalonii. Doar cu chiloții mi-a dat dreptate, cică-l zgâriau.

3. Fulgii și pita cu unt se mănâncă la micul dejun. Hai și la cină.

– Mami, fulgii și pita cu unt se măncâncă atunci când ți-e foame!

– Dar ai mâncare! MÂNCARE. Supă și cartofi și mai știu eu ce, oftez eu la ora mesei de prânz.

– Da, poți să o mănânci tu pe toată dacă vrei. Eu azi vreau fulgi și pită cu unt.

4. Capacul de la toaletă și hârtia igienică

Mereu am știut că viața cu doi băieți va fi o adevărată piatră de încercare pentru OCD-ista din mine, dar ce se petrece uneori bate orice imaginație. Capacul ăla, mama lui de capac, e veșnic ridicat. Și dacă nu-i, e ud.

– Păi mami, dacă tot zici să-l pun jos, de ce să-l mai ridic?

– Pentru CĂ UZI TOT ÎN JUR.

– Păi mami, se udă și dacă e ridicat, doar că nu se vede!

– Atunci tare, tare aș vrea să ștergi. Dacă uzi, ștergi!

O oră mai târziu capacul e șters și capătul rolei de hârtie e în coșul de gunoi de lângă. Ca un drum de mașinuțe.

– Ioane, de ce n-ai rupt hârtia? Și ai pus-o așa?

Mă privește foarte serios.

– Că n-am vrut.

Tace și el, tac și eu. Mai e loc de zis ceva?

5. Spălatul pe mâini DUPĂ mersul la toaletă

Veșnic. Placă stricată.

– Ioaneeee, te-ai spălat pe mâini?

– Nu.

– De ce nu te-ai spălat??? Ai fost la toaletă?

– Da!

– Și nu te-ai spălat?

– Nu.

– Dar știi că trebuie să te speli!

– Dar n-am atins nimic!

– Nu se poate să nu atingi nimic!

– Oh, ba se poate!

Da, se poate.

6. Ce înseamnă vreau să te joci singur și să mă lași jumătate de oră să mă odihnesc

Sunt zile care par să nu se mai termine. E urât afară, nu avem prieteni disponibili pe care să-i chemăm în vizită, eu vreau să stau o jumătate de oră cu o carte bună, Ion vrea de-ale lui. Mă pun pe pat, citesc câteva minute, apare.

– Ne jucăm puțin?

– Vreau să citesc puțin și apoi sunt doar a ta.

Dispare. Se joacă vreo cinci minute singur după care începe să-și mute jucăriile în camera în care-s eu.

– Ioane, ce faci?

– Mă joc.

– Păi am zis că vreau să citesc puțin…

– Citește. Eu mă joc.

Zdrang și zbang. Mai trec vreo 10 minute, se urcă-n pat. Și sare.

– Ioane, ce faci???

– Sar.

– Dar eu vreau să citesc?

– Păi tu citește, eu doar sar!

7. Ce înseamnă mami, fac pe mine!!!

Asta-i preferata mea. Dacă-s în mașină, bag viteză, nu văd semne, nu văd alte mașini, repede, repede să nu se țină copilul prea mult. Opresc mașina, sar, îl scot din scaun, fugim, doar ca el să se oprească în mijlocul nebuniei și să exclame, nevinovat și inocent, MAAAAMIIII, uită un melc!!! Sau un avion. Sau o muscă. Sau o mașină roșie așa cum vrea el când e mare. Acu vreo trei zile, în drum spre casă de la grădi, viteză, viteză, că Ion vrea la toaletă. De cum am intrat în casă, eu îmi ștergeam apele ce mă treceau, Ionuț cel delicat a descoperit că știe să lege șireturi în timp ce se descălța.

– Ce faci? Păi n-ai zis că vrei să faci????

– Ce? întreabă el concentrat pe șireturile lui.

– Ai zis că faci pe tine!? Am fugit până acasă?! Du-te!

– Stai să-ți arăt cum se leagă șiretul!

8. Cuvintele urâte pe care nu le folosim!

Are Ion o fază de ceva vreme – se exprimă foarte colorat și pestriț mai ales când e nervos. Paleta vorbelor în limba română e destul de limitată (eu mă exprim așa doar la volan) în limba lui ta-su însă e destul de bogată. Evident, diminețile petrecute la grădi într-o grupă în care majoritari sunt băieții își au rolul lor. Și pentru că Ionuț nu face diferența între destinatarii mesajelor – fie ei prieteni pe care se înfurie sau alții, gen vecinul care-i ia mașina și i-o ascunde „în joacă” sau pediatrul care-l amenință cu trasul de urechi, am cam intrat în pământ de câteva ori. Asta a cerut, evident, discuție la ceas de seară.

– Măi Ioane, tare aș vrea să nu mai spui vorbele ălea pe care le spui… Să găsești altceva când ești nervos…

– De ce, mami?

– Pentru că cei care le aud de la tine, nu se simt bine auzindu-le. Se întristează sau devin și ei furioși…

– Păi și cui pot spune cuvintele ăstea?

– Hmmm… ce-ar fi să nu le spui nimănui?

– Dar mami, dacă nu pot să le spun nimănui, atunci de ce mai există?

9. Despre bebeluși și alte minuni

Lui Ionuț îi plac mult bebelușii. Mereu i-au atras atenția și nu de puține ori m-am dus și l-am cules de pe la cărucioare străine. Avem discuții despre burți, bebeluși, despre el pe vremea când era-n burtă, aproape zilnic.

– Mami, oare nu putem găsi și noi pe cineva care se ocupă cu asta?

– Cu ce, mai Ioane?

– Cineva care se pricepe!

– La ce?

– La făcut bebeluși!

– !?@?!@

– Să ne facă și nouă unul.

– Cine?

– Cine se pricepe!

– Păi nu se poate așa. Că nu așa funcționează! Doar ți-am explicat cum funcționează făcutul de bebeluși…

– Nu funcționează așa cum ai zis, că noi tot nu avem unul. Așa că trebuie să găsim pe cineva care se pricepe!

– O să găsești tu o fetiță care se pricepe, stai liniștit! mă pufnește râsul.

– Mami, o să-ți umplem casa de bebeluși!

10. Strânsul jucăriilor/ ordinea/ haosul

Asta-i veche dar se repetă la intervale regulate. Așa, ca să-mi amintească Ion al meu cine-i șeful în camera lui…

– Ioane!!! Vreau să strângi jucăriile înainte să mergi la culcare… Tare aș vrea treaba asta…

Liniște.

– Ioane, serios. Vreau să strângi jucăriile! Seara, după ce termini și înainte de culcare!

Liniște.

– Băi, da tu auzi ce zic eu?

– Sigur că te aud.

– Și???

– Și ce?

– Păi am zis să strângi jucăriile înainte de culcare……….

– Aha.

– Le strângi? Ai nevoie de ajutor?

– Nu.

– Nu ce? Nu ai nevoie de ajutor?

– Nu. Nu le strâng.

1

Gânduri de bună dimineața

Ne-am trezit de dimineață, unul cu chef de vorbă și de zis și doi morocănoși. Îl auzim cum coboară din pat și-l simțim în dormitor.

– L-am adus și pe bebelușul meu cu mine (bebelușul e o broască țestoasă de care nu se mai desparte de vreo două săptămâni. Ba e bebeluș, ba are șase ani și merge la școală, ba e independentă, ba are nevoie de el). A plâns toată noaptea, cred că s-a speriat de ploaia de afară, continuă Ion în timp ce urcă-n pat.

– Când eu o să merg la ședință, așa cum ați mers voi aseară, o să-l las pe bebeluș cu tine, mami. O să te fac bunică. Și o să vii la noi acasă să stai cu bebelușul până vin eu. Și să-l ții în brațe dacă plânge.

– M-ai făcut deja bunică, ce fain să te trezești așa de dimineață…

– Și tati, o să fie bunicul și vine și el să te ajute să ai grijă de bebeluș. Și când vin eu acasă puteți pleca în treaba voastră.

– Nu rămânem la voi?

– Nu. Mergeți acasă la voi. Asta o să fie casa mea atunci, voi să vă găsiți altă casă până atunci.

– Am înțeles. Auzi, am cunoscut-o ieri, la ședință, pe mama fetiței de care-mi spuneai…

– Da? Dar nu ne mai interesează. Pentru că prietenul meu a găsit deja o altă fetiță care ne vrea pe amândoi! Nu vreau să mă despart niciodată de prietenul!

– Și fetiță la ce vă trebuie? Dacă oricum îl ai pe prietenul tău? întreabă ta-su de pe sub pătură.

– Păi cum la ce, măi tati? Cine ne face bebeluși? Doar fetițele pot să facă bebeluși!

Bună dimineața și vouă!

0

Tril de dimineață-n limba lui Eminescu

A dat trezirea la 6. L-am auzit cum se foiește și se sucește. Evident, după un timp, mă strigă. Așa, timid, cu niște tonuri sub nivelul normal.
– Mami?!
– Da, Ioane.
– Te-ai trezit?

– Acum da.

– Ce zi e azi?

– Vineri!

– Și avem grădi?

– Da.

Stă pe gânduri. Se aud pași, se face lumină-n cameră și odată cu ea se umple patul. Se cuibărește lângă mine.

– Te-am trezit?

– M-ai cam trezit.

Bag capul sub pernă.

– Te înveselesc?

– Cum?

– Îți spun un cântec de la grădi?

Mă trezesc brusc. E prima dată când îmi face o astfel de ofertă. Râd cu toată gura.

– Un cântec de la grădi???? DAAAAAA!!! Vai, nu pot să cred, nu mi-ai mai spus niciodată nici un cântec! Știi ce fericită sunt?

Mă privește serios. Apoi zâmbește, așa, timid, mă topesc de tot când îi văd mutrișoara.

– Foarte bine. Dar să știi că nici într-un caz nu ți-l spun în greacă. Nu, nu. În greacă îl spun doar altora, adică lui tati, lui γιαγιά (bunica din partea lui ta-su)… lor adică. Ție ți-l traduc! Și ți-l cânt așa, tradus!

3

Sfaturile noastre toate…

Zilele trecute, pe mine și prietena mea de suflet ne-au prins poftele de povești și amintiri. De pe vremea când țâncii noștri erau țânci și nu băieți ca acum, de pe vremea când încă gângureau și se lipeau de noi și miroseau a bebeluși. În timp ce ei, acum băieți în toată firea, își vedeau de jocurile nebune, ne-am pus noi la ceas de dezgropat una și alta și motive de chițăială. Care-au fost cele mai cele sfaturi primite cât am fost cu burțile la gură și mai apoi, cu bebeluși în scutece? Că aici unde trăim noi, fiecare colț și babă are câte un sfat de dat, toți sunt experți în parenting și fiecare, evident, știe ce-i mai bine pentru tine dar mai ales pentru copilul tău. Și din vorbe-n vorbe, ne-am dat seama că topul ne seamănă, așa că le-am unit și eu vi le spun și vouă. Că-s prea simpatice să rămână între patru urechi și se știe, mie-mi place să dau tot din casă.

  • Nu vorbiți cu Ionuț în două limbi că-l amețiți și n-o să mai vorbească nici una!

Ăsta-i sfatul pe care l-am auzit cel mai des și din toate părțile. Pentru că eu am vorbit de la început în limba română și crețul i-a vorbit în greacă iar noi între noi, în engleză, lumea ne privea contrariată. Încă o mai fac – dar cel mai neprețuit moment e cel în care Ionuț deschide gura și vorbește frumos în amândouă limbile, fără să confunde sau să se încurce. De are-un gând prima dată îl auzim într-o limbă, apoi inevitabil în cealaltă. A început să vorbească fluent în jurul vârstei de doi ani și de-atunci n-a mai tăcut. Acum e teribil de interesat de engleză (ca să pricep și eu ce ziceți, măi mami!) și germană (ca să poate povesti cu văru-su de la Viena fără să-i înțeleagă bunu Tinu, care, bietul parcă nu avea deja destule probleme!) Așa că ăsta cu limbile a fost un sfat de care n-am ținut cont și nici nu recomand nimănui să țină. Evident, vine la pachet cu o concluzie demnă de enciclopedie: copilu-i agitat și nu stă locului – din cauza că l-am amețit.

  • Fă repede încă un copil, să scapi și după aia poți să slăbești

Ăsta sfat mi-a ajuns la urechi când Ionuț nu avea decât vreo două sau trei luni. Prietenei mele, mai repede, încă nu ieșise din maternitate, vorba vine, nu se dezmeticise și au sărit toți cu sfatul. Repede, repede, oricum ești rotundă ca o minge, mai fă unul și, acum urmează partea mea preferată – „ai scăpat!”. Evident, n-am ținut cont (nici eu, nici ea) și n-am băgat de seamă și între noi fie vorba acum e prea târziu. Că eu una-s deja la kilogramele din 2007. Revenind la ton serios, nu pricep ce-i cu graba asta și nici cu nevoia de a face ce-i de făcut ca să scapi. Am mai povestit și altă dată cum vedem noi lucrurile și parcă suntem tot mai convinși că de va fi să fim patru și nu trei, vom fi pentru că ne e dor de un bebeluș (încă nu e cazul!) și pentru că ne dorim să mai creștem un copil. Nu pentru a-i oferi companie lui Ionuț, nici pentru a nu-l lăsa singur pentru că „de a scăpa” nu mai poate fi vorba.

  • Nu-l ține în brațe/ nu-l pupa prea mult (că-i băiat!?)/ nu-l lăsa să plângă (că-i băiat?!)

De departe, ăstea sunt preferatele noastre. Există o limită foarte clar delimitată între ce au voie să facă/ să faci cu băieții și fetele, da, chiar și tu, mama lor. E musai, musai să te asiguri că nu vor fi niște mămoși plângăcioși. După ce am studiat ce se-ntâmplă-n jur timp de cinci ani, de când sunt mamă, îmi dau seama și-s tot mai convinsă că exact interdicțiile ăstea dau naștere unor băieți mămoși și plângăcioși. Și care mai târziu se transformă în bărbați pe care nu, nu vrei să ți-i aducă acasă fiica-ta. Dar bine, asta e doar părerea mea. Mamă de băiat care-mi stă în brațe (mie sau la ta-su!) care e pupat și vai, cât de pupat e și care plânge când e de plâns. Pur și simplu.

  • Nu-i lua temperatura rectal că s-ar putea să-i placă și o să aibă probleme mai încolo…

Sfat șoptit la ureche. Care nu și-a mai auzit concluzia pentru că am izbucnit în râs nebun. E gând serios și auzit din două surse. Nu mai am ce comenta.

Mai sunt multe, auzite zi de zi, superstiții una mai stupidă ca alta, dar deja le selectez și nu le mai dau cale liberă în minte. Nu mai bag de seamă toate minunile care-mi trec pe la urechi. Râd când le aud și mă grăbesc să le uit că-i păcat de locul ocupat la mine-n cap.

Voi, voi ce sfaturi minunate ați primit?

1

Cine-o fost primul? Oul sau găina?

Râd de cu bună dimineață. Râd când îmi amintesc de ce-am povestit cu soțul cel grec aseară și cireașa de pe tort, râd de cele cititie azi aici. Hohotesc de una singură amintindu-mi despre cât de mândrii-s grecii că doar de la ei au pornit toate și cât de mândrii suntem și noi, românii, că nu degeaba simt că am căzut din lac în puț și ori acolo ori aici, doar temperatura și marea ce-i aproape-s în plus (sau minus).

Crețul meu e convins că nu-i țară mai mândră-n toate ca Elada lui, eu pufnesc și-i amintesc de cei ce o populează. De gunoaiele aruncate care încotro, de comoditate, de nesimțire. El pufnește și-mi spune că de nu erau ei, grecii, vai de capul nostru, al resturilor de europeni, ar fi fost. Că doar ei au stat și au gândit și ni le-au dat pe toate pe tavă. Și echilibrul și democrația. Și acum, acum ce faceți? întreb eu cu jumătate de gură. Păi tot noi să facem, sare el de colo? Mai faceți și voi! Și așa continuă discuția și râdem, dar parcă nu-i râsul meu că le cam știu năravurile, nu degeaba-s de șapte ani buni aici.

Apoi îmi sar în ochi povești despre daci și centrul energetic al lumii care-i unde altundeva decât în Bucegi, habar n-aveam de treaba asta, păcat că nu m-am concentrat mai tare când am ajuns p-acolo și râd de una singură. Că până la urmă nici de bolile despre care povestea simpatica doamna Tivadar nu-s doar ale românilor și pe ălea tot grecii le-au inventat. Au inventat invenția cum s-ar zice.

Deochiul? Păi ăștia de aici nu numai că au trecut de faza cu sfoara roșie la mână și stins de cărbuni. Te dezleagă de deochi prin telefon. Te doare capul? Nu-ți merge bine? Sun-o pe mama sau bunica, aia mai înțeleaptă din familie și în câteva minute ești ca nou.

– Dar ce fac?

– Ei, zic ele ceva!

– Și funcționează?

– Păi nu mă mai doare nimic!

Mă bufnește râsul dar toți cei din jur mă privesc mai serioși ca niciodată. F U N C Ț I O N E A Z Ă garantat! Trebuie doar să crezi! îmi șoptește o prietenă bună. Păi și dacă nu crezi? Sau n-ai auzit niciodată de astfel de povești și posibilități? Atunci iei ceva de durere de cap și aștepți să-ți treacă, vine completarea crețului care-i mai necredincios ca Toma când vine vorba de superstiții din ăstea. Și mă mir, că doar e grec.

Apoi mai sunt și bolile ălea multe care toate au drept cauza curentul. Și vântul. Închidem geamuri, stăm toți la căldurică, doamne feri să uiți vreo ușă deschisă. Dacă bate vântul, stăm în casă nu scoatem nici nasul și mai ales copilul. Acoperiți din cap până-n picioare, șosetele-s musai că altfel răcești. Așa că dacă nu te doare capul de la deochi, cu siguranță ai dormit cu geamul deschis. Și ușa. Și te-a tras curentul.

Despre făcut baie-n mare dimineața nu mai spun, că asta-i cu siguranță inventată aici. Se spune că dimineața apa-i rece și nu-i bine să mergi cu copiii la baie că, evident, vor răci. Așa că du-i la plajă dupa ora 11, când e cald afară. Cancer de piele? Nu se prinde de ei, că au pielea pregătită pentru soare, că-s născuți aici.

Să mai spun și despre boala cu nervii? Toți suferă de stres și cu siguranță de obsesia aia pe care o au și românii, aia când crezi că toți au ceva împotriva ta. E ridicată la rang de sport național. Toți ne vor răul pentru că noi am fost primii-n toate. Ei și dacii.

Până la urmă mai contează care-or fost primii? Ultimii, ăia de râd la urmă, sunt cu siguranță mai importanți 🙂

2

Prea mult sau prea puțin?

La grădinița unde merge Ionuț, copiii nu primesc de mâncare. Fiecare vine de acasă cu gustarea (pe care o servesc împreună la ora 11) și cu masa de prânz (pe care o au cu ei copiii care rămân până după amiaza). Pentru că noi avem obicei înfipt bine în rutina familiei: micul dejun pe cât posibil, toți împreună, Ionuț pleacă de acasă mereu cu burta plină ca să zic așa. Cereale cu lapte sau câte o felie de pâine integrală cu unt și miere – uneori chiar de amândouă! Eu cu un toast și ceai negru, crețul la fel. Pentru gustare îi pregătesc ori iaurt simplu cu un covrig (din care mușcă de trei, hai patru ori!), un fruct, câte un biscuite, uneori toast și ou și bucățele de legume (castraveți, să nu credeți că mă laud, că altceva oricum nu mănâncă). Masa de prânz, din nou, e la loc de cinste în programul nostru.

Azi, când l-am luat de la grădi, în drum spre casă avea chef de vorbă.

– Mami, a zis doamna X că eu am puțină mâncare la mine! Că-mi pui puțină și m-a întrebat dacă mă ții la diet.

– La ce să te țin?

– La diet. Așa a zis. Că de aia am mâncare puțină cu mine, că-s la diet.

Acum pentru cei ce nu-l știți pe Ionuț, vă spun eu. La cinci ani și 7 luni are în jur de 1,10 (minion, aș zice) și 16 kilograme (pe care se încăpățânează să nu le depășească de vreun an). Adică numai de „diet” nu poate fi vorba.

– Am înțeles. Și doamna asta (care lucrează la grădiniță și are și ea un băiețel coleg cu Ionuț) ce mâncare îi pune copilașului ei? întreb și simt cum mă oftic teribil.

– Oh, foarte multe. Croissant cu cioco și clătite. A avut și chec și odată și popcorn! Și toast cu ciocolată. Adică pâine din aia din care tu nu cumperi. Cu ciocolată. Și iaurt cu biluțe de ciocolată. Și biscuiți.

– Și ai vrut și tu la grădiniță să ai la fel? I-ai cerut și atunci a zis doamna că nu ai destulă mâncare? încep eu să-mi fac tot felul de gânduri.

– Nu, mami. Că și eu am avut azi un biscuite. Că prea mulți nu-i bine să mâncăm că-s cu zahăr și ne distrugem dinții (Doamne, ăsta-i copilul meu care vorbește???) Așa că l-am mâncat cu banana. Care-i fruct. Și atunci a zis că e prea puțină mâncare.

Dau din cap și parcă supărarea-i dusă. Nu-mi pasă. Nu-mi mai pasă de ce zic alții când vine vorba de ce și cât mănâncă Ionuț. Nu-mi mai pasă de ideile bunicilor de aici care sunt convinse că doar un copil gras e un copil sănătos. Nu, chiar nu-mi pasă. Să nu vă închipuiți că al meu copil nu știe ce-s ălea dulciuri sau câte un dezmăț plin de zahăr. Și noi facem prăjituri și checuri și clătite. Budinci și avem uneori și câte un ou de ciocolată. Dar cu siguranță nu-s pentru gustarea de la ora 11. Și nici zi de zi. Aici e voie orice dacă ești copil, mai ales dacă ești copil pentru că… ești copil! Și copiii și dacă se îngrașă, cresc. Lasă-l să fie ca o minge de baschet acum că se înalță! Așa că-i liber la tot felul de prostii pe motiv că-s copii și poftesc. Și oricum, cresc.

Eu una încerc să țin balanța-n casă. Pentru că am un creț care veșnic a avut probleme de greutate (atunci când era ca Ionuț îl hrăneau vecinele că era mic și slab și pricăjit) și pentru că eu una știu că-s dependentă de zahăr (am realizat treaba asta după o cura de 30 de zile sugar free) ne străduim pe cât posibil să ne bucurăm de toate cu măsură. Voi cum faceți?

2

Minciuni nevinovate

Am avut un eveniment weekend-ul ăsta, ieșire-n lume cu pantofi cu toc și rochie și păr lăsat să fluture. Ne-am nimerit la aceași masă mai mulți cunoscuți și printre altele am ajuns și la discuții despre ai noștri copii.

– Noi ne-am spus fetelor că suntem la un simpozion! povestește cineva. Așa le zicem de fiecare dată când ieșim seara-n oraș. Le-am zis că e o chestie plictisitoare unde cineva vorbește și noi stăm și ascultăm. Dar trebuie să fim îmbrăcați frumos. Așa că au rămas cu bunica fără nici o problemă! HA HA HA!

– Noi le-am spus copiilor că mergem la doctor! De fiecare dată când ieșim seara-n oraș le spunem că mergem la doctor! Am surprins-o pe fetiță spunându-i fratelui ei, gata, hai la culcare pentru că eu trebuie să merg la doctor, rămâi cu Ana, dădaca! HA HA HA!

– Noi când am plecat în vacanță două săptămâni, fără ei, le-am spus că mergem la lucru și trebuie să stăm și să și dormim acolo! HA HA HA

Au făcut turul mesei, cu povești și minciuni care de care mai … nevinovate.

– Voi ce i-ați spus în seara asta? ne întreabă și ochii-s pe noi.

– Că mergem la o nuntă…

– Și când ați mers la Roma? Sau la Berlin? Fără el??

– Că mergem la Roma. Și la Berlin.

– Păi și n-a plâns? N-a fost supărat?

– N-a sărit în sus de fericire dar a fost ok. Știa unde suntem, câte zile stăm, cu cine rămâne…

– Și când ieșiți seara-n oraș? Ce-i spuneți?

– Că ieșim în oraș!

Ne privesc cu neîncredere. Și noi pe ei la fel. Mie una mi se pare deplasat să-mi mint copilul în halul ăsta. Ei probabil simt la fel sinceritatea noastră.

– Adică atunci când fiica-ta o să aibă 13 ani și o să-ți spună că merge cu o prietenă în oraș când ea de fapt merge acasă la iubitul ei … și tu afli… o să o cerți pentru că te-a mințit! încearcă crețul să dezghețe atmosfera.

– Evident! Pedepsită! În casă până la 30 de ani, râde tatăl unei fetițe dar am impresia că parcă nu mai e râsul lui…