2

Vai de criza mea!

Sâmbăta trecută părea a fi una ca oricare alta. Ne-am trezit, am pregătit micul dejun, am povestit puțin și pe când mă bucuram mai tare de programul care se desfășura conform planului, AU! Durere în spate, undeva în partea stângă. Crește și se extinde și se-mpărștie prin tot trupul. Rămân blocată, Ionuț mă privește speriat. Simt cum mă prăbușesc și vai, doare și cum doare! Încerc să mă așez, nu, nu-i bine, stau în picioare, nu, nici așa nu e bine. Strâng din dinți. O fi vreo criză renală, vine diagnosticul de la mama via Skype. Simt cum mă topesc de durere. Înțeapă și mă-nțeapă și orice aș face, oricum m-aș poziționa, e același lucru. Doare. TARE. Îl sun pe creț, pornește înspre casă, odată cu el vine și doctorul. Consult rapid, injecție care-mi ușurează chinul. Criză renală. Petrec ziua plimbându-mă între sufragerie, dormitor și camera lui Ionuț așteptând ziua de luni. Analize, eco și tot ce mai e nevoie că doar se știe: sunt fricoasă tare.

Luni dimineața sun la asigurări – la cea privată, cu cea de stat decid că n-are sens să-mi bat capul. La cum funcționează toate aici, pentru o ecografie trebuie să-mi fac programare cu vreo două luni înainte. Așa că-mi zic hai să profit de asigurarea privata, din fericire, neutilizată până acum. Vorbesc la telefon cu o doamnă foarte simpatică, îmi spune numele doctorului care colaborează cu ei și mă sfătuiește să sun să fac programare. O ascult cuminte și primesc următorul răspuns:

– Vă pot programa la finalul lunii…

– E târziu, încerc eu s-o scald…

– Cel mai devreme peste 10 zile pot. Nu am locuri la eco. Avem un număr limitat de locuri pentru cei cu asigurare de stat, un număr pentru cei cu asigurare privată… și restul sunt programări pentru oamenii care plătesc consultația la preț normal, fără asigurare.

Pentru o secundă am impresia că n-am înțeles-o bine. Dar e foarte clar. Mă luminează și soacră-mea, ăsta-i sistemul, ce să facem?

Dacă e să plătesc, prefer să dau banii altcuiva, mă gândesc eu. Sun la alt cabinet, îmi fac programare, ajung la timp. Eu. Jumătate de oră mai târziu apare și domnul doctor. Își parchează bolidul în fața cabinetului și apare impunător. La fel de impunătoare e și cureaua Prada ce-i ascundea burta. Îmi face semn să-l urmez. Mă consultă, ia cei 60 de euro pe care îi întind, scrie ceva (am impresia că-i o chitanță) și-mi zâmbește.

– Nu e grav, nimic grav. Bea multe lichide și hai peste o lună. Vreau să te văd și luna viitoare și nu plătești, bine? Vii și gata, fără să plătești consultația.

Ia te uită, l-am judecat greșit pe om. Îmi dă și chitanță, mă cheamă și luna viitoare – PE GRATIS!!! salut frumos și ies. Afară, o băbuță e certată de secretară.

– Cu asigurarea de stat vă programez de-abia în ianuarie. Să îmi dați un număr de telefon!

– N-am, răspunde timid bătrânica.

– Cum să n-ai telefon? o apostrofează doamna. Oftează. Bine, hai mâine să-ți spun când poți veni la consultație! Dar luna viitoare, ai înțeles?

Îmi promit să nu mai judec. Ajung acasă, evident, nici urmă de chitanță. Bine măcar că analizele-s bune. Beau lichide, beau și scot.

Și mă gândesc că de mi-e să trăiesc aici pentru tot restul vieții o să cer Moșului și iepurașului și norocului, în fiecare an, doar sănătate.

 

 

 

 

 

 

Anunțuri
0

Moș cel încurcat

Ăsta e primul decembrie dintr-un șir de 5 pe care-l petrecem în Grecia. De obicei, prima lună de iarnă ne prinde cu bagajele făcute în drum spre Viena sau Timișoara. Anul acesta însă am amânat plecarea – din motive care la ora asta îmi par unul mai stupid ca altul și sărbătoarea lui Nicolae ne-a prins aici. Unde nu se face mare caz de ea – decât dacă te cheamă Nikos sau Nikoleta. Nici vorbă de cadouri în cizmulițe sau alte cele – până la urmă aici și pe Moș Crăciun îl cheamă Sfântul Vasile și aduce darurile în noaptea de An Nou. Dar pentru că Ion al meu a trăit sărbătoarea asta, an de an, acolo unde chiar se ține cont de ea, surpriză. Duminică dimineața, când aude că la Viena, văru-su a căutat în cizme și a găsit ceva, țop și el pe hol.

– Unde-s cizmele mele? întreabă el.

– Care cizme? Că n-ai cizme! (în Grecia copilul meu poartă cizme din ianuarie până-n martie dar și ălea mai mult de moftul lui mă-sa care i le cumpără din țară)

– Le am pe ălea de ploaie. Tot cizme-s și ălea!

– Ioane, cred că anul ăsta a uitat Moș Nicolae de tine. (de fapt pe mine m-a doborât o criza de rinichi înainte să apuc să cumpăr una alta)

Îl văd cum se întristează dar în clipa imediat următoare se luminează la față.

– Mami, poate m-a căutat la buni Maia. Că eu tot acolo eram de fiecare dată!

– Da, și poate-ți aduce ce-i de adus când vine înapoi, în drum spre casă!

Așa că ieri dimineață și-a pregătit cizmele și ce să vezi: la prânz a sunat cineva la ușă. Până să se dezlipească de lângă puzzle-ul pe care-l făcea, i s-au umplut cizmele. Mare bucurie, mare. Hai că până la urmă a găsit drumul și Moș Nicolae…

2

Joaca de-a cum vrem

Altă duminică în casă petrecută-n trei cu tot felul de jocuri. Motiv de răscolit amintiri – știați că au trecut deja doi ani de când povesteam despre cum ne jucăm noi de-a ascunselea pe văzute? Ei bine, mare lucru nu s-a schimbat. Ieri, stăteam tolănită pe saltea, cu perne-n jur și idei plimbându-se prin minte-mi. Ne jucăm … de-a rece cald! Eu ascund ceva și tu cauți. Când ești aproape eu spun cald, dacă te îndepărtezi, spun rece.

Ion mă privește lung dar acceptă provocarea. Ascund eu primul, zice e. Ia o mașinuță, o aruncă după ușă (cu zgomot!) și apoi mă pune să caut. O găsesc imediat – îi spun că n-ar fi rău să le ascundă mai în liniște. Ascund eu din nou, spune el. Merge tiptil și ascunde mașinuța sub o pernă. Acum spune unde-i cald și unde-i rece? mă provoacă el.

– Nu, tu trebuie să spui! răspund eu întrebându-mă ce face.

– Acum nu ne jucăm cum trebuie, ne jucăm cum vrem! Așa că spune cald sau rece, continuă el netulburat.

– Măi Ioane, pentru ce să spun eu rece sau cald când tu ai ascuns-o? Tu știi unde e?! Eu nu știu unde ai pus-o!

– Ba știi că te-am văzut când te uitai. Și acum vreau să mă ajuți s-o găsesc!

– Copile, dar nu pot să te ajut să o găsești din moment ce tu ai ascuns-o!!! Eu trebuie să o găsesc!

– Dar vreau să o găsesc eu!

– Păi ce să găsești dacă nici n-ai pierdut!? Că doar tu ai ascuns-o! exclam eu și mă dau de ceasul morții. Teatrul absurdului la mine-n dormitor.

– Nu-nțelegi nimic. Eu voiam să o căutăm în echipă! Mă duc la tata!

Și așa a dispărut și m-a lăsat mai nedmerită decât eram. V-am lămurit?