2

Diferențe (căldura e de vină!)

În urmă cu vreo trei luni mă sună un prieten și-mi propune să devin parte a unei echipe care vrea să organizeze un eveniment la noi în oraș. Nu am stat pe gânduri, am acceptat imediat urmând să mă văd cu organizatorii și să aflu și alte detalii. Între timp, soțul a început să mă ia peste picior, pare-se echipa e formată din foști colegi de liceu de-ai lui, un fel de spuma spumelor, Beverly Hills-ul în versiune elenă. Răutăciosule, îl atac eu și sunt și mai convinsă că vreau să văd despre ce-i vorba.

Prima întâlnire mă lămurește – e un eveniment (nu intru în detalii cu nume și alte mărunțișuri că oricum sunt irelevante pentru ce vreau să vă povestesc eu aici) la care vom invita tot felul de personalități, să ne vorbească, să ne lumineze, să ne facă ziua de mai mai frumoasă. Da, data a fost fixata la mijloc de mai și până la ora la care am intrat și eu în echipă nu era pregătit mare lucru. Se discuta la greu, așa cum le șade bine grecilor.

Primele întâlniri au fost așa cum fusesem avertizată că vor fi. Haos, frate, haos. Toată lumea avea ceva de zis, fiecare are o idee, o personalitate pe care vrea să o vadă de aproape. Întâlniri pornite după nouă seara, terminate după miezul nopții fără nici un fel de concluzie. De buget nu mai zic. Ce e ăla?

Pe la final de noiembrie, se mobilizează echipa – până la următoarea întâlnire avem fiecare două propuneri, două nume și votăm. Trebuie să trimitem invitații și n-avem cui. Vin propunerile, le centralizăm, cum facem să votăm? Pregătim tot felul de variante, mai trece o întâlnire fără să fi votat electronic, că ăsta era planul. Renunțăm la el, decidem să votăm pe hârtie. Le centralizăm, ceva nu iese, așa că mai pierdem o întâlnire votând unul câte unul. Până la urmă ne iese lista – despre buget încă nici o vorbă, oricum am pierdut firmele mari pentru că ălea se organizează din decembrie și e deja ianuarie! Începem să trimitem invitațiile – una câte una, e final de ianuarie și avem doar câțiva invitați care a răspuns. Ba. Pentru că pare-se e risc să ne trezim fără invitați și prin urmare fără eveniment, apelăm la o ultimă soluție. Fiecare sună pe cine cunoaște, nu mai ținem cont de nici o listă (da, lista aia pe care o pregătiserăm trei luni). Lucurile încep să se lege și n-aveți voi idee cât e de distractiv.

Crețul încearcă să-mi explice pe îndelete că nici măcar nu e de râs, pur și simplu, așa e. Tot procesul ăsta e parte a culturii elene, așa lucrează ei. Nouă ni se pare că ei pierd vremea când colo, se pierd în discuții. Fiecare are ceva de zis. Pregătesc un plan și-n ultima clipa, renunță la el și se apucă de ceva complet diferit. Și asta nu e doar la nivelul nostru, al muritorilor, nu. Jocurile Olimplice din 2004 sunt un exemplu de cum lucrează nația asta. Până în iunie s-a tot discutat și planificat pentru ca doar cu o lună înainte de începere – când au intrat în panică și pe bună dreptate! au făcut tot ce era de făcut în ritm nebun și ce părea imposibil. Așa suntem, ăștia suntem. Buni la discuții, buni la toate și specialiști în a lăsa totul pe ultima clipă. Să vezi atunci mobilizare, concluzionează grecul meu (care între noi fie vorba nu-i grec deloc dacă ăsta e criteriul!)

Eu, oricât aș încerca să empatizez și să-i înțeleg, nu pot. Nu pot nici în ruptul capului. Dar de data asta, în loc să mă enervez și să comentez, râd și aștept să văd cum o vom scoate la capăt. Că-s simpatici, serios. Și întânirile sunt un deliciu, n-aș lipsi nici în ruptul capului. Restul sunt doar detalii. Nu-i așa?

 

1

Frigul lor nu-i ca al nostru

Aici iarna sigur nu-i ca vara. Mai rar mi-a fost să dat așa mulți oameni speriați de frig și vreme rea – care între noi fie vorba ține maxim două luni și nici în ălea două, nu în fiecare zi. De săptămâna trecută se anunțau dezastre, frig și vânt și ninsori și vai de capul nostru. Cică de vineri. Vineri a fost bine. Ba nu, de sâmbătă. Sâmbăta a venit cu nori dar tot bine a fost. Nu, nu, duminică vine sigur! Duminica am stat în jachetă subțire, peste 15 grade la soare. A venit de luni. Frig și vânt și grade prea puține, vreo trei la număr. Am stat cuminți în casă și ne-am bucurat de griul de afară. Ieri, frig dar soare. Cu dinți ce-i drept, dar fără pic de adiere. Merg după Ion la grădi, mă așteptam să-i văd în curte. Oare de ce nu mă-nvăț minte? Întreb așa, discret – Dar azi, azi nu i-ați scos puțin la aer curat? Doamne ferește îmi răspunde educatoarea care-i tânără doar la fizic. E teribil de frig. Dacă se îmbolnăvesc? Vreau să-i spun că-s șanse mai mari să o pățească la 30 de gradele din sala de clasă unde duduie caloriferele și-s toți claie peste grămadă dar mă opresc la timp. Ceva tot am învățat. Îmi iau copilul care n-are stare și pe bună dreptate. Ajungem acasă, ne tragem sufletul, mâncăm, el desenează jumătate de caiet, eu scriu câteva rânduri și ne pornim după pufuleți. Din ăia românești. Oprim și-n parc și apoi în altul, mirosim marea și ne bucurăm de ea și de pustiul de pe străzi. Obrajii-s îmbujorați, termometrul arată 6 grade (se simt vreo două) dar compensează soarele orbitor. Două ceasuri afară, zbeguială și plimbare, Ion cade doborât la ora opt. Și eu puțin după.

8

Cărțile lui Ionuț (în limba lui ta-su)

Biblioteca lui Ionuț e plină. De cărțile în limba română pe care i le cumpăr eu de fiecare dată când ajung în țară, de cele în limba engleză trimise de nașă-sa și prieteni dragi de peste tot, de cărți în limba germană cumpărate tot de mine și de cărți în limba greacă. Pe majoritatea eu le-am cumpărat, restul sunt primite cadou sau și le-a ales chiar singur de pe rafturile librăriei. Între noi fie vorba, prefer să-i citesc volume în limba română dar uneori are poftă de câte o carte din ăstea enumerate mai jos și atunci faci un efort și i le citesc – traduse, a se-nțelege. Pentru că multe mămici care-mi împart soarta (de a trăi în Grecia) mi-au scris și m-au rugat să le recomand și cărți în limba greacă, iată aici o parte din preferințe.

În topul nostru, pe primul loc, de departe sunt aventurile lui Tik și Tela – desenate și povestite de Axel Scheffler. E o serie de cinci, una mai simpatică decât alta. Textul e scurt, ilustrațiile sunt grozave și Ionuț al meu știe să vi le spună vorbă cu vorbă!

Urmează seria cu iepurașul Tom. Sunt multe volume, nu ne-au placut toate – unul dintre ele povestește despre pedeapsa pe care o primește Tom când face nu știu ce copilărie, așa că exemplarul ăla ne lipsește, dar sunt trei care ne plac mult. Ăsta pozat aici e unul dintre volumele cu povești simpatice, mai există una cu Tom care se rătăcește într-un magazin (explică foarte clar ce trebuie să facă un copil dacă se întâmplă așa ceva!) și încă una cu Tom care merge la piscină.

Poveștile ursulețului Marko istorisite de Amy Hest sunt așa de simpatice de eu nu mă mai satur să le citesc!  Asta e prima dintr-un set de trei, toate minunate!

Topotip e un alt personaj drag noua.  Avem întreaga colecție de povești – vi le recomandăm pe toate!

Oh, despre Oliver Jeffers aș putea să povestesc ore-ntregi. Îl ador pur și simplu! Avem cărți de-ale lui în toate cele patru limbi despre care vă spuneam mai sus și asta, ei bine, asta e preferata familiei 🙂

Ultimele cărți ajunsă-n colecția lui Ionuț  sunt amândouă semnată de Julia Donaldson (cu ilustrații de Axel Scheffler). Cei doi ne-au cucerit deja cu Gruffalo și Puiul de Gruffalo (amândouă în limba română la editura Cartea Copiilor).
  

Asta-i preferata mea. Povestea unui iepuraș care după o ceartă zdravănă cu mama, fuge de acasă doar ca să revină mai târziu și să concluzioneze: nicăieri nu-i ca acasă 🙂

Altă serie simpatică și plină de învățăminte care ne place mult de tot:

O carte peste care am dat la un târg de vechituri și pe care a pus Ionuț mâna. I-a placut așa de mult încât timp de săptămâni bune a fost pe lista de lecturi de fiecare seară!

Asta-i preferata lui ta-su. E lungă cât o zi de post, sau mă rog, cât să nu-ți mai simți gâtul după citit. Eu nu am citit-o (recunosc aici – fug de tot ce-i text lung în limba greacă. Poate v-oi explica motivele altă dată…) dar mi s-a spus că e tare frumoasă!

O carte care ne-a fost recomandată de la grădiniță. Simpatică foc și declanșatoare de povești ce nu se mai termină. Din ălea care încep cu DE CE? preferatele mele 🙂

Autorul ăsta, Triviza, e faimos. Are niște povești una și una, pline de fantezie. Ionuț nu se mai satură să le asculte și sunt sigură că și crețul care i le citește simte la fel 🙂

Și ajungem la cărțile cărților, poveștile broscuței. Sunt scrise de un domn de origine nordică (doar știți cât de mult îmi place mie tot ce vine de acolo) și au mesaje de suflet. Atât de frumos povestite și ilustrate de i le-aș citi lui Ionuț toată ziua!

Vi le recomand pe TOATE!
  
  

 

0

Planuri de vacanța (altora)

Sunt de opt ani în Grecia și parcă pe zi ce trece sunt tot mai convinsă că au dreptate localnicii când spun că aici s-a inventat statul la discuții. Oamenii ăștia au un talent când vine vorba de a despica firu-n zece și de a dezbate orice chestiune timp îndelungat de parcă nu-i mână nici o grijă-n lumea asta și timpul de aici izvorăște. De la bătrâneii care stau de dimineața devreme la cafenea până la cei de vârsta mea, dialogul e prezent peste tot. Fiecare suflet are ceva de zis, de adăugat, de comentat. Despre orice și din nimic se pornesc furtuni și dialoguri aprinse – cu greu se domolesc! Pe lângă faptul că-s gălăgioși și parcă mai mereu băgați în priză e bine de știut că ei așa sunt indiferent de tema de discuție. Până și un dialog inofensiv – vremea? le poate provoca pasiuni nebănuite. Atmosfera asta de veșnică agitație și gălăgie mi se părea chiar simpatică. Între timp am revenit la ale mele și mă obosește teribil – dar e drept, e delicios de observat.

Zilele trecute mi-a cerut Ioana un sfat privind vacanța de vară. Idei de insule frumoase, nu foarte departe de Atena, știți și voi, e ianuarie, dar mai bine să faci planuri din timp decât să le lași pe ultima clipă! Și pe cine să întrebi mai cu încredere decât pe cei care-s de-ai locului. Oameni care au bătut insulele-n lung și-n lat și care știu ce vorbesc. Musafirii mei de duminică, toți unul și unul, cu vacanțele-n suflet și a lor țară tot acolo. Am aruncat întrebarea undeva pe la 12, la ceas de cafea și plăcințele cu brânză.

– Întrebare: insulă faină, aproape de Atena – adică să nu fie nevoie de ore-ntregi de mers cu ferry-ul. Cazare undeva lângă o plajă cu nisip. Să nu fie aglomerată.

– Andros, zice unul.

– Lasă, mă, Andros. Kytnos e mai faină. Sau Kea.

– Nici gând, băieți, nici gând. Hydra is the best.

– În Hydra nu ai voie cu mașină, nu știi?

– Păi și care-i problema?

– Doi copii mici! Bagaje, chestii…

– Spetes! zice prietena mea. E aproape, e frumoasă, verde…

– Și al naibii de scumpă, sare altul de colo. Acolo au vile toți plictisiții din Atena!

– Eu am zis Skopelos, mă bag și eu în seamă…

– E departe. E mult de mers cu mașina (*adică vreo două ore, dar mă rog, distanțele și timpul se măsoară altfel aici!)

– Dar e verde!

-Dar de ce aproape de Atena? Sunt o mulțime (*accentuat) de insule fantastice. Ikaria! Sau Folegandros! Koufonisia!

– Pentru că au și doi copii mici! Nu poți merge la naiba-n praznic dacă ai și copii mici cu tine, sar eu, mamă responsabilă. Și bagaje multe și una și alta!

– Atunci Samos! sare de colo cel născut și crescut în Samos. Sunt zboruri zilnice!

– Găsim hotel cu plaja lângă?

– Cum să nu?

Evident, discuțiile menționate aici sunt varianta prescurtată rău de tot. Pentru că până la urmă nici nisipul de lângă hotel nu e chiar nisip, e cu pietricele – dar sunt multe plaje cu nisip! Da, dar nu lângă hotel!

– Creta, spune soțul.

De aici a pornit un alt dialog despre vacanțele lor în Creta. Unii spun că au fost cele mai frumoase, alții că e de mers doar cu cortul sau în zone mai retrase. Eu le-am zis că parcă nici Evia nu e așa de rea și mi-am atras priviri urâcioase.

– Evident că nu e rea! Toate-s minunate, până la urmă și în Xalkida ai marea la doi pași…

Am încheiat dialogul undeva la 6 după amiaza, fără nici o concluzie bătută-n cuie.  Doar cu aia care spune că oriunde ai merge în Grecia n-are cum să nu-ți placă! Duminica asta urmează partea a doua de discuții…

2

Un loz și-un Ion

… decis și răzuit acum 8 ani și 8 luni. Mă plimbam cu  crețul prin Viena unde venise cu un scop: să mă cunoască mai bine, cică-i căzusem cu tronc. Că doar v-am mai povestit despre asta. Și am luat orașul la pas, mână-n mână, zâmbet lângă zâmbet. Fluturi în stomac și emoții, Doamne, ce emoții. Căutam de zor o piață, pentru că eu, așa cum sunt acum, mai rău eram atunci. Îmi făcusem liste cu locuri de văzut, planuri, puncte cheie. Nu era să las la voia întâmplării nimic. Și-mi intrase mie-n cap piața ceea, mică și frumoasă și intram ba pe o străduță, ba pe alta, bombăneam în sinea mea, omul dădea semne de oboseală și parcă nu mai era chiar așa de zâmbitor. L-am tras după mine cât l-am tras până când omul a spus stop. S-a oprit, m-am oprit și eu. Ne-am așezat pe o bordură cât să ne tragem sufletul, m-as și dus mai departe dar m-a țintuit cu o mână și o mângâiere. Peste drum de noi, un Trafik – un chioșc ca multe altele, e plină Viena de ele. El a intrat să ia o sticlă de apă, eu l-am așteptat cuminte afară. A ieșit cu apa și un loz. Râdea. Știți ce zâmbet frumos are băiatul ăsta cu părul creț?

– Dacă-i câștigător… începe el, ne căsătorim!

– Astăzi? îl întreb eu râzând. Plutesc.

– Nu, cândva. Dar ne căsătorim.

– Bine, îi spun eu și mă lipesc de mâna lui.

Mergem puțin împiedicați și împleticiți de fericire. Scotocesc după o monedă și răzuim lozul.


– Acum că știm, copii câți vrem? întreabă el și mă întreb și eu.

– Un băiat… răspund eu. Simțeam de atunci fără să știu că bine simt.

– Dacă e băiat… continuă el, vreau tare mult să-i dăm numele tatălui meu.

(Ăsta-i un obicei foarte răspândit în Grecia, neamuri întregi poartă același nume. Cred că-i singurul obicei, singura bucată de tradiție la care ține crețul cel vesel)

Mă umflă râsul. Băiatul meu are numele dat, promis de când eram de-o șchioapă, nu poate fi altfel. Ionuț trebuie să fie, altfel nu-i. Îi explic și mă-nțelege.

– Ce vreau eu e același nume, rostit altfel: Ioannis, mă linișește el și ne liniștim amândoi. Că doar e clar că e să fie. O zice și lozul.

Îi zâmbesc și îmi zâmbește – Ioannis pentru ei, Ion și Ionuț pentru mine și noi, același nume doar tradus, la fel cum mi-era scris să-mi fie și viața. Azi îi sărbătorim pe amândoi, pe bunic și pe nepot. Pe al meu bunic, Ionul de la care a pornit tot, îl port în minte și-n suflet.

La mulți ani, bine să le fie și nouă cu ei!

2

Cărți pentru Ionuț (2016)

Ca de fiecare dată ne întoarcem din vacanța din România cu bagaje pline. Cărți, ceaiuri și tot felul de altele care să-mi aline dorul până data viitoare. M-am bucurat așa de tare să descopăr titluri noi și cărți pentru copii, una mai frumoasă ca alta. Să le luăm la răsfoit și la ales și la citit. Ăstea-s doar o parte, mai ajung câteva zilele care urmează (cărțile mele, încă una pentru Ionuț) și deja am pregătită o listă lungă de cărți pe care le vrem.

Visul licuriciului e o poveste foarte simpatică – ne-a ținut companie în primele seri la Timișoara. Am pornit de la ea o întreagă discuție despre vise și visuri și planuri și dorințe. V-o recomandăm cu drag!

Cartea asta ne place la nebunie! Zgâmboi e un motan pe care eu una l-aș lua acasă – de Ionuț nici nu mai zic. Editura Arthur e deja în topul editurilor preferate pentru copii, alături de Cartea Copiilor (despre care v-am mai spus și altă dată)

Cred că asta e o poveste ce nu are nevoie de nici o prezentare. Am primit-o după Crăciun, ce-i drept, dar nu contează. Mesajul e mereu actual și traducerea e impecabilă! Am citit-o și recitit-o și probabil că o vom ține așa tot restul anului 🙂

De departe, cartea preferată a lui Ionuț. Cică-l inspiră la desen. Ilustrațiile sunt minunate, textul demn de citit și recitit. O editură despre care n-am mai auzit până acum (Pandora, Grupul editorial Trei) dar care m-a surpins foarte plăcut.

Altă poveste frumoasă, chiar dacă despre o fetiță de data asta. V-am mai spus eu, nu ne pasă de împărțiri forțate – ce-i bun pentru fete, e cu siguranță bun și pentru băieți și invers. O poveste de la care au pornit alte povești și gânduri și cuvinte și imaginație. M I N U N A T Ă!

Ei bine, despre Poftă de povești aș putea să scriu o carte. Pentru că mi-e aproape de suflet subiectul (Povestirile pentru micuții pofticioși tot prin zona asta se învârt) și pentru că Ionuț o adoră! Cartea asta vine însoțită de un cd – poveștile pot fi ascultate!!! și adevărul e că varianta asta mi-a salvat gâtul de la multe încurcături!

Și ultima, dar nu cea din urmă, nu e o carte ci o revistă. Primul număr al revistei Fabulafia, cu povești simpatice pe care le-am citit pe nerăsuflate! Acum așteptăm să ajungă la noi și numărul doi…

Ăstea-s noutățile noastre – o parte dintre ele. Despre cărțile mele, vă povestesc de îndată ce ajung 🙂

An Nou cu multe cărți bune să avem!

 

2

2016

Am fost într-o pauză lungă. De scris, făcut planuri, de povestit cu oameni care nu-mi spun nimic. Am profitat de plecarea în țară și bine am făcut. Cred că am trăit una dintre cele mai frumoase vacanțe din ultimii ani. Cărți bune, gânduri bune, oameni dragi, inspirație cât cuprinde. Am avut timp să privesc în urmă. Să despic anul ce-a trecut. Acum văd clar, un 2015 încercat și al naibii de înțelept. Au fost zile bune, foarte bune, au fost și din ălea mai puțin de ținut minte dar sunt sigură că au scopul lor. Am crescut povești, am dat avânt proiectelor, mi-am adus aproape oameni pe care nu-i mai vreau duși din viața mea. Am dat cu capul de pragul de sus, mi-am regândit traiectoria, am văzut ce lipsește, ce trebuie reparat, de ce vreau să scap și ce vreau aproape de mine și sufletul meu.

N-am planuri mari pentru 2016. Să fie neaparat cu sănătate – am văzut cum e să-ți scârție! Nu-mi doresc neaparat liniște cât puțină nebunie și niște piper. Voie bună. Căi și drumuri noi. Încercări. Vreau să simt că trăiesc. Ceea ce vă doresc și vouă!