6

Spune-mi cât îmbrățișezi ca să-ți spun cine ești

Mie-mi plac îmbrațișările. Să fiu luată-n brațe. Ținută-n brațe. Când sunt supărata, tristă, nervoasă, veselă tare, când am trăiri de la A la Z, îmi place la nebunie să fiu îmbrățișată. Ca o concluzie sau ca un început, nu contează. Importantă e atingerea. Când s-a născut Ionuț m-am lăsat păcălită pentru scurt timp de pericolul lui „senvața” și „înbrațe”. Am stat pe marginea terenului ca să zic așa și-i drept, am pierdut zile pe care nu mai am cum să le dau aduse-napoi.  Nu-i nimic, am recuperat și încă o fac. Ionuț e ca mine, un pui de om plin de energie și viață care poate să alerge ore bune dar care pentru a-și găsi liniștea are nevoie de brațe. De ținut strâns și iubit mult. Îl văd uneori cum sare și se agită și nu dă să mai sece de energie și-l privesc și mă topesc. Și atunci îl strig, hai, Ioane, hai să te drăgălesc puțin. Are șase ani fără câteva zile și vine, vine fără să i-o cer de două ori. Lasă tot și-mi sare-n brațe și simt cum mie mi-ar sta sufletu-n loc, doar doar nu s-ar mai termina momentul.

Duminică am ieșit în oraș, toți trei, așa cum o mai facem din când în când. Să ne conectăm, să ne bucurăm unul de altul. Și cum stătea el așa la masă, cu prietenul lui invizibil alături (da, avem și din ăsta) și mânca singur, cu o furculiță mai mare ca el m-a luat un drag de-am simțit că mă topesc. După ce a terminat, așteptând nota și pe ta-su care ieșise la o țigară (grecu-i grec, în veci n-o să se lase de fumat!) mi-am încercat norocul.

– Măi, mă topesc de dragul tău când te văd. Chiar în clipa asta. Hai puțin în brațe, doar așa, să te țin și să te miros.

Râde. Dar coboară de pe scaunul lui și se lipește de mine.

– Miros a pizza și a macaroane cu sos.

– Miroși fantastic. Își lipește capul de mine și-l strâng tare de tot.

O doamnă și un domn de la masa alăturată ne privesc lung.

– Vai, ce băiat mare și stă în brațe! Ești mare, ești bărbat! Nu se cade așa ceva! Nu-i prea mare pentru așa ceva? comentează duduia.

Îmi vine să o rog să definească „așa ceva”-ul ăsta care pare atât de grav de n-o lasă să se bucure de masa de prânz dar mă abțin. Și-i zâmbesc politicos.

– Niciodată nu ești prea mare pentru o îmbrățișare.

Ea-și strânge gura pungă, eu o țin în continuare cu al meu zâmbet și Ionuț mă întreabă senin:

– Oare vrea și ea?

– Ce să vrea?

– Îmbrățișare!

– Habar nu am ce vrea!

– Poate m-a văzut pe mine și acum vrea și ea. Spune-i la nenea să-i dea una… că acum tu nu poți, ești ocupată cu îmbrățișarea mea!

 

 

3

Aștept și număr

Azi sunt adâncită-n gânduri. Mi-e plin capul de ele și am o stare, nu știu, așa de parcă aș vrea să o iau la fugă dar ceva mă ține pe loc. Am înainte zile de așteptare. Nu vreau să intru-n detalii și nici să vă bag în sperieți. Nu, nu-i încă un copil, nici despre sănătate nu-i vorba, doar planuri de schimbări și noi începuturi.

Nu știu cum să număr ca să treacă mai repede. Nu știu cum să aștept fără să șterg zilele pe care le trăiesc, nu știu cum să mă las cuprinsă de răbdare fără să irosesc prezentul. Aș face un salt uriaș și m-aș avânta înainte dar cum asta posibil doar la mine-n minte-mi, simt că trăiesc doar acolo. Și nu, nu-i bine. Cum să mă desprind, să mă bucur de fiecare moment de azi fără să mă proiectez atunci? Închid ochii și număr zile. Hașurez și aranjez și aștept. Și nu-i sănătoasă așteptarea asta mai ales dacă doar la ea îți stă capul. Am mai trecut prin episoade din ăstea și mi-au scăpat privirii și simțirii momente frumoase.

Am înainte zile de așteptare. Habar nu am ce va urma după ele. Dacă e așa cum am vrea noi să fie, vor urma alte zile, tot în expectativă. Dacă nu, atunci va trebui să-mi regândesc prioritățile. Cum să-mi fac așteptarea mai lină? Mai prezentă aici și mai răbdătoare cu ce e să vină? Idei? Ajutor?

1

Nervosul din gândurile noastre

Ieri, la grădiniță, Ionuț mă aștepta pe scări.

– Care-i baiul? îl întreb eu și-l iau în brațe.

– Stavro a zis că nu mai sunt prietenul lui. Că are mulți prieteni dar pe mine nu mă mai are.

– Oh, teribil. Dar de ce? S-a întâmplat ceva?

– Păi Stavro mi-a stricat racheta. Am construit una și mi-a stricat-o. Și m-am înfuriat foarte tare.

– Am înțeles, Stavro a stricat racheta pe care tu ai construit-o, tu te-ai înfuriat și el nu te mai vrea de prieten. Pentru că te-ai înfuriat?

Stă puțin pe gânduri.

– M-am înfuriat așa de tare și nervosul era la butoane (*i-a rămas în minte nervosul din filmul Inside Out) și ne-am gândit să stricăm și noi racheta lui Stavro.

– Aha. Așa de nervoși ați fost – și tu și nervosul încât primul lucru care v-a venit în gând a fost să stricați și voi racheta… A fost doar un gând?

– La început a fost un gând. Tare nervos. Și apoi, apoi am stricat-o.

– Adică nu a rămas doar în gând?

– Nu, am stricat-o pur și simplu. Nu doar în gând. Prima dat în gând, dar apoi am stricat-o în realitate. Am zdrobit-o.

– După care te-ai liniștit …

– Nu m-am liniștit imediat. Încă nu-s chiar liniștit.

Mergem mână-n mână spre casă și povestim, despre nervosul lui, despre nervosul meu, despre nervoși în general. Și-mi place de mor să-l aud cum le zice și cum le gândește și cum le îmbracă. Îi spun și eu cum nervosul ăla mă conduce uneori, cum e bine să-l luăm cu blândețe de la butoane și să-i dăm altceva de lucru.

– Să-i dăm creioane să deseneze?

– Creioane, da, e o idee bună. Sau niște mașinuțe.

– Plastelină, sau un lego nou…

Mă umflă râsul.

– Adică un lego nou l-ar liniști pe nervosul tău?

– O, cu siguranță. Și niște caramele. Sau o înghețată. Ar fi liniștit ca și cum n-ar fi.

Măcar am aflat secretul.

 

 

 

 

 

1

Mărțișoare dragi mie

Am adus de acasă obiceiul de a purta mărțișoare. Mereu mi-au plăcut și în fiecare an am încercat să găsesc unele cât mai cucuiete și mai speciale, așa, ca de scos la înaintare tot anul pe post pe podoabă. Grecii poartă sfoara alb cu roșu, dar între noi fie vorba cred că e mai mult ca să-i ferească de ochiul rău (de deochi adică). Dar nu e literă de lege ce spun eu aici – adevărul e că nu am fost niciodată prea curioasă când a venit vorba de obiceurile lor în ale întâmpinării primăverii.

Așa că eu dau startul sezonului în martie și o duc așa, cu mărțișoare schimbate regulat pe jachete și paltoane, până-i prea cald pentru ele. Hai să zicem, uneori mijloc de aprilie, în ani buni chiar mai repede. Și apoi le fac transferul pe hainuțe mai finuțe și mai de primăvară dar să nu vă spun că am fost dibuită cu mărțișor în piept și-n miezul verii. Pe câte o bluză albă, un pepene verde din material din ăla moale, cu tot cu șireturile bicolore, e tot ce trebuie.

Anul ăsta mi-a promis Vera că primesc mărțișor făcut de mâinile ei. Că-s dibace tare, nu degeaba e jumătatea talentată a Mame de Poveste. Așa că dacă sunteți în căutare de mărțișoare pe care le puteți purta cu ușurință tot anul, așa cum am eu de gând să fac, aruncați o privire la ce face ea. O să vreți să le comandați pe toate, vă promit 🙂

martisoare adrianart

martisoare adrianart

1

When in Rome…

Cred că e prima dată când ajung să trăiesc undeva fără să simt că m-am adaptat sau că aș vrea să o fac. Am încercat, recunosc. Puțin, timid, la început, dar nu mi-a ieșit așa că am rămas cum sunt și poate chiar mai mult decât aș fi fost de eram într-un loc ce mi se potrivea. Nu simt cultura oamenilor ăstora, nu mi-e aproape de suflet și înțelegere și cu cât mă trag mai înspre ei, cu atât mai mult elan îmi vine să o iau la fugă. Puține-s mamele cu care rezonez, le număr pe două degete de la o mână, puține-s familiile de care mă simt aproape, puține-s prietenele pe care le vreau în preajmă. M-am adaptat în sensul că mi-am făcut acasă cuibul și pe zi ce trece sunt tot mai convinsă că alegerea partenerului de viață a fost cel mai bună decizie pe care am luat-o. Trăiesc și invăț să mă detașez de tot ce nu-mi place și de tot ce aș vrea să fie altfel. Să caut binele în tot răul și tot așa. Pare-se însă că există un domeniu în care seamăn tot mai mult cu doamnele de aici. Când vine vorba de criticat bărbații.

Dimineața, yoga. Ne strângem două, trei, mai apare o doamnă. Intră-n vorbă cu noi. Fiecare-și varsă amarul și supărarea. Una are un soț care nu face nimic în casă, dar nimic.

– Băi, dar se dezbracă și unde se dezbracă le lasă pe toate! În mijlocul casei, așa ceva mai rar!

– Al meu stă nemâncat până ajung eu acasă! Nu știe nici să încălzească mâncarea! E teribil! Mama lui nu l-a învățat să facă nimic, dar nimic. Făcea ea tot și acum fac eu.

Eu n-am motiv să mă plâng, dar încerc să intru-n horă. V-am zis, spiritul criti s-a prins cel mai bine de mine.

– Să vedeți al meu cum întinde hainele, am găsit bluze cu mânecile înnodate. Le-ar fi trebuit o lună se se usuce! Așa că prefer să le fac eu, îl las pe el în bucătărie, că acolo se pricepe!

– Ce, face de mâncare? mă întreabă doamna mai în vârstă care ne-a ascultat atentă fără să spună nimic.

– O, da! Și încă ce bine gătește! E un vis! Și apoi pune tot la loc! Bine, e haos când gătește, dar măcar strânge tot… mă fofilez eu, să nu carecumva să dau vreun punct în plus, că azi e zi de puncte minus.

– Draga mea, ascultă-mă, că știu ce zic. Nu-l mai lăsa să facă nimic! Nici mâncare, nici să întindă haine, nimic. Să ai grijă de el, că vine vreo străină și ți-l ia! Rusoaice, românce, numai la asta le stă capul, să ne ia bărbații. Și se aranjează și au grijă de casă până pun mâna pe ei!

Liniște de s-o tai cu cuțitul. Fetele care mă știu bine, mă privesc. Eu le privesc pe ele. Respirăm în tandem.

– Am auzit atâtea povești, parașute mari și rusoaicele și moldovencele și româncele ăstea. Fac și în pat tot felul de minuni. Și nu sunt cu gura pe bărbați, nu-i critică, sunt mieroase… Așa că aveți grijă, nu-i tot criticați!

Pe mine mă pufnește râsul prima. Apoi și pe restul. Doamna ne privește contrariată.

– Nu te mai primesc la mine-n vizită, spune una dintre fete. Ești prea elastică și nici nu critici așa cu foc, mă tem.

Râde și ea, râd și eu, doar doamna rămâne serioasă. Pricepe ce-i de priceput. După oră pleacă fără să ne salute. Probabil că i s-a făcut frică.

 

2

Live, din baie

Gașca de prieteni de-ai lui Ionuț a mai crescut cu un număr. Am fost invitați la ziua unui băiețel în urmă cu vreo două săptămâni, coleg de grădiniță și de atunci Ionuț îl tot aștepta la el acasă. „Să vorbești, mami, cu mămica lui, să vină la noi. Ai vorbit? Când o suni? Hai, mami, că vrea și el!”

Pentru că la noi în casă obiceiul de a aduce prieteni – fără însoțitori a cam prins aripi, n-am putut da înapoi, așa că m-am înțelesc cu mama copilului să-i iau eu pe amândoi de la grădiniță, să-i aduc acasă, să le dau de mâncare, să-i las la joacă și ea să-l recupereze după amiază. Zis și făcut. În astfel de situații, Ion al meu e cooperant, zici că-i exemplu din manuale și eu așteptam orele de liniște și pace (copiii se joacă, eu îmi văd de ale mele)

Și cum se jucau așa veseli și degetele mele alunecau pe tastatură, pline de poftă de scris, aud un zgomot venind din baie. Cineva a închis ușa cu cheia. Să fac aici o paranteză – ușile din casa noastră sunt toate noi. Le-am schimbat în urmă cu vreo patru ani, fiecare se închide bine și are și o cheie în dotare. Eu am scos toate cheile și le-am pus bine, mai puțin cheia de la baie. Lui Ionuț i-am făcut training, l-am pus să închidă și să deschidă ușa cu cheia până a învățat cum se face și pentru că musafirii noștri care au sub 1,20 înâlțime nu au părut interesați să închidă ușa la baie cu cheia, am uitat că există. Până când am auzit un click.

Am sărit de pe scaun, Ion, în fața băii cu două mașini în mână.

– Unde-i Mario? întreb eu.

– În baie. Dar de ce a închis ușa?

Simt cum mă trec toate apele și mă ia cu amețeală.

– Ce ziceți acolo? se aude o voce din baie. De ce ați închis ușa?

– Mario dragă, tu ai închis ușa. Deschide-o! spun eu pe cel mai calm ton posibil.

Copilul trage de ușă, care-i închisă cu cheia așa că nu se deschide.

– Nu se deschide!

Îi tremură vocea, mie-mi tremură picioarele. Bag mâna la prag, e înalt, nu putem scoate cheia pe acolo.

– Nu se deschide pentru că ai întors cheia în ușă. Pune mâna pe cheie și întoarce-o! îi explic eu.

– N-am voie să pun mâna pe cheile de la ușă, miorlăie micuțul și eu sunt cu un pas mai aproape de a mă da cu capul de peretele din față.

– Dragul meu, dar ai pus deja mâna. Ai închis ușa cu cheia! Pune mâna din nou și învârte cheia în ușă, învârte-o înspre stânga.

– Eu nu știu să închid ușa cu cheia. De ce ai închis-o? Care-i stânga?

– Stânga e acolo unde e caloriferul!

– Care calorifer?

Îmi amintesc de poveștile lui Ionesco și jur că aș râde de-ar fi de râs. Dar nu-i. Pentru că Mario s-a speriat teribil și trage disperat de ușă.

– Mario, nu trage de ușă, nu se deschide, e închisă cu cheia. Trebuie să pui mâna pe cheie…

– Dar nu am voie să pun mâna pe chei!

– Ai voie! Îți dau eu voie! Ești la noi acasă și aici ai voie. Pune mâna pe cheie și întoarce-o în ușă, joacă-te cu ea, întoarce-o înspre calorifer!

– Dar nu pot!

Plânge. Mai puțin și plâng și eu.

– Mario, dacă nu se deschide ușa o să rămâi la noi pentru totdeauna! Așa-i mami?

Pentru o secundă îngheț, dar Ionuț a trântit încurajarea în românește așa că Mario n-a priceput. Stai că o drege, până să apuc eu să spun ceva, i-a tradus ideea. Mario plânge de-a binelea acum. Și învârte cheia și trage și de ușă.

– Ok, liniștește-te. Nu rămâi aici pentru totdeauna, chemăm pe cineva să deschidă, stai liniștit! Așteaptă o secundă, să caut cheia de rezervă (așa țineam eu minte, că fiecare ușă a venit cu două chei)

Merg repede, caut cheile, vin înapoi, se aude un click și Mario iese din baie de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.

Ca-n filmele cu proști mă uit la el și la Ion al meu cum pleacă în cameră, liniștiți și am impresia că am nimerit într-un univers paralel unde nimeni nu s-a închis în baie.

– Îți dai seama, dacă nu se deschidea ușa și rămâneai aici pentru TOTDEAUNA? spune Ionuț.

– Da și atunci tu erai fratele meu nu prostul de fratele meu! Ce bine dacă rămâneam închis pentru TOTDEAUNA!

– Și locuiai la noi atunci, la noi acasă, că te scoteam din baie cândva, când trebuia să fac pișu, explică Ion al meu.

– Da! Ce bine ar fi fost… să rămân la voi. O întrebăm pe mama ta dacă pot să rămân aici pentru vecie? Să nu mai plec deloc acasă la mine?

– DAAAA, vine răspunsul lui Ionuț.

A doua zi au povestit tuturor cum s-a închis Mario în baie și a ieșit SINGUR de acolo, fără să-l ajute mama lui Ionuț care s-a speriat. Sper să nu se facă jurnaliști băieții ăștia!

 

 

0

Cărțile mele (2016)

N-am mai povestit de multă vreme despre cărțile și lecturile mele. M-am luat cu de-ale lui Ionuț, cu cele scrise de mine și am tot amânat să vă spun câteva vorbe despre cele care-mi țin mie veioza aprinsă în fiecare seară. Ieri a ajuns pachetul de la mama și printre altele, ciocolata de casă, jucării pentru Ionuț, o traistă nouă (mulțumim fana Adela:), un film nou (mulțumesc și fanei Diana), cărți. Un teanc de cărți ce-s menite să mă țină ocupată măcar până la următorul transport. Evident, am ieri și până azi am dat și peste alte titluri pe care le vreau, dar cu atât mai dulce-i așteptarea.

Pe ăstea fotografiate aici le-am cumpărat cât am fost în România, în vacanța de iarnă, le-am citit și vi le recomand. Despre Elif Shafak am mai povestit eu și o s-o tot fac. I-am citit povestea cu nesaț, ceea ce vă doresc și vouă.  Romanul lui Harper Lee l-am așteptat cu sufletul la gură și nu, nu m-a dezamăgit. Celelalte două sunt lecturi ușoare, de luat la plajă. Mă rog, sau de citit sub pătură.

Și astă carte se odihnește acum la mine pe noptieră. De când cu Jo Nesbo (încă-i numărul unu în topul meu) m-a cuprins nebunia cu scriitorii nordici și i-am luat la rând, unul câte unul, cu ale lor romane-n ordine. Acum citesc Camilla Lackberg – nu am decis încă de-mi place mult sau doar așa, ca de-o lectură pe care s-o dau mai departe cu inima ușoară.

Voi ce mai citiți?