0

În doi

Nu știu voi cum sunteți dar eu pe câtă nevoie am de timp cu mine, tot pe atâta vreau timp și-n doi. Nu-s sclifosită și nici nu pun mare preț pe unde-i să se întâmple să stăm amândoi de povești întru conectare, dar îmi place să aleg și să-mi fac parte de ieșire-n lume. Fie că-i vorba de cafea, cinema, cină-n doi. De excursii și plecări de măcar o zi sau două nici nu mai zic nimic. Programul lui e plin, e de dimineața și până seara. Ne cade bine să stăm tolăniți pe canapea, în sufragerie, să ne uităm la un film sau pur și simplu să vorbim unul cu altul. Ador serile de sâmbătă seara de acum, ăstea pe care le-am dat la schimb pe cele de umblat noaptea-n oraș. Să-l știu pe pitic dormind dus, să mă cuibăresc și să văd juma’ de film până mă ia somnul. Îmi place să împart patul cu o carte și cu cititorul înfocat de langă mine. Ne-au prins multe ore târzii povestind acasă, cu poftă de pus țara la cale și viața în program. Dar uneori, uneori tânjesc după ieșire-n lume. Doar noi doi. Seri în oraș se întâmplă. Nu-s rare dar nici nu-s atât de dese încât să fie parte din rutină. Avem o doamnă ce-l păzește pe Ionuț cu mare drag – el oricum adoarme devreme și noi putem lua o cină-n doi. Îmi place să-mi aleg câte o rochie și o pereche de pantofi din ăia de-i scot doar când nu am program de alergat după copil.. Să plecăm de acasă de mână și să ne-ntoarcem tot așa. Să vorbim și despre noi și doar despre noi. E bine, încă ne place și noaptea-și are farmecul ei.

Însă dacă mă întrebați pe mine, de departe, ieșirile mele preferate sunt ălea matinale. Și-a schimbat programul, două dimineți pe săptămână lucrul începe mai târziu și avem două ore pentru noi și cafea și miros de mare. Mie ăstea zile și întâlniri îmi plac mult. Să vă mai spun  și despre alea spontane, când Ionuț merge acasă la vreun prieten, direct după grădiniță și mă trezesc singură la prânz, la un telefon depărtare de al meu soț?

Iubesc ieșirile cu mine și doar cu mine și pe alea-n trei le ador. Dar ăstea-n care suntem doar noi doi au aerul lor special. Mi-s dragi și am nevoie de ele. Nu-s singura care simte din ăstea, așa-i?

Anunțuri
8

Plan

E una din zilele ălea-n care-s pusă pe gânduri. În care mă caut. În care mi-e dor să fiu doar Alexandra, nu Alexandra mama lui Ionuț, nu Alexandra nevasta crețului. Să fiu doar eu cu mine și ale mele gânduri. M-am întâlnit de dimineață cu niște amice – partenere de întins și exerciții, au râs și s-au distrat.

– Ce altceva mai vrei, măi? Unde să te cauți? Ia-l pe Ion la stadion, bagă trei ture de alergare și pici lată, fără chef de căutări. Caută ceva de făcut, nu te ține destul de ocupată copilul?

Adevărul e că m-ar ține. Dar azi sunt cu mintea-n alte părți și să fiu al naibii de nu mi-e dor de mine. Așa că mi-am pregătit o carte și o cremă de protecție solară, un prosop și banii de cafea. Am planu-n cap, că nu pot fără. Iau copilul de la grădi, îl aduc acasă, aștept să vină ta-su și plec în căutare-mi. Măcar până pe seară. Eu cu mine și doar noi două.

Voi aveți momente din ăstea? Și dacă da, cum le dați de capăt?

 

0

2 ace de cojoc(ul meu)

Mereu am știut că dau din gură cam (prea) mult dar ce să-i fac? Îmi place la nebunie să mă aud vorbind. Multe ponoase am avut de tras de pe urma ăstui obicei și chiar de-s conștientă că-i plin de minusuri, tare greu mi-e să mă controlez. Și de-aș rămâne doar la povestit fără sfârșit parcă n-ar fi dracul așa de negru, dar problema e că mă repet. Așa de mult îți place să te-auzi? De-i musai să zici nu doar de două ori, ci de mai multe? Adevărul e că o fac fără să-mi dau seama. O scuză ar fi faptul că-s înconjurată de vorbe și voci în multe limbi. De ălea din capul meu care schimbă macazul mai ca trenurile de mare viteză nici nu mai zic. Altă scuză ar fi faptul că am impresia că Ion nu mă aude. El mi-a tot zis, că una-i să mă audă, alta-i să facă, dar eu mă încăpățânez și nu mă las fără să tot repet. Rezultatul? Probabil că s-a obișnuit și nu mă mai aude chiar deloc. Sau?

Ieri am cules de la grădi doi copii. Pe al meu și pe al lui prieten. În drum spre casă le spun ce avem de mâncare, ce program le-am pregătit, ce urmează să facem. Ei mă ascultă, nu-mi răspund și-și văd de ale lor. Evident, repet (azi nu pot să înțeleg de ce așteptam confirmarea lor!) Nici un răspuns. A treia oară, cei doi băieți pornesc un dialog de parcă n-aș fi fost acolo.

– De ce spune mama ta același lucru de mai multe ori? întreabă prietenul.

– Crede că nu auzim, răspunde înțeleptul meu copil.

– Și nu i-ai spus că auzim?

– I-am spus, dar probabil nu m-a auzit.

Mă opresc și mă uit la ei. Le spun pe limba lor:

– Am priceput ce ziceți…

– Mama mea știe patru limbi, întoarce Ion subiectul.

– Woooo, ești fantastică, spune prietenul și amândoi își continuă drumul de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.

După o zi petrecută cu joacă multă și povești nesfârșite despre Star Wars, în drum spre casă băieții pornesc o discuție despre jucării de fete și băieți. Mă simt atinsă mai ales când Ion al meu spune că nici nu mai vrea să audă de căruciorul lui în care-și plimba prietenii. Că e prea de … fete. Nu mă pot abține și încep să comentez. Mă ascultă atenți, fără să răspundă. Iau tăcerea lor drept confirmare și tac și eu. Nu rezist mult, evident și repet monologul dar cu alte vorbe.

– Ohhhhhhhhhhh, mai poți spune și altele despre treaba asta? Câte mai poți spune? mă întreabă prietenul lui Ionuț și, spre rușinea mea, pare chiar exasperat.

Am scos din sărite un copil de cinci ani și patru luni!!! Până să gândesc un răspuns salvator, îl aud pe Ion.

– Oh, mai poate, răspunde el. Poate până ajungem acasă și mâine și multe zile. Și-n grecește și-n românește. Și-n engleză. Și germană. Mami știe să vorbească mult în toate limbile!

Am înghițit și m-am lecuit. M-au lecuit. Sper.

 

 

 

2

Despre mâncare (lui îi place, mie nu) sau III

N-am fost niciodată mâncăcioasă. Nici foarte pofticioasă. Am crescut într-o casă în care nimeni nu m-a forțat vreodată să mănânc mai mult decât vreau, nu a trebuit să termin tot din farfurie și nu am trăit sub umbrela așteptărilor altora de a cere reumplerea farfuriei. Din contră. Mama e unul dintre puținii oameni din jur care mereu lasă ceva în farfurie, nu mănâncă tot nici să o picuri cu ceară. Tata e din ăla, mai pofticios dar știe să-și pună stop la gură când simte că nu mai e loc. Așa că pentru mine șocul cultural de care m-am izbit odată cu venirea în Grecia a fost cu atât mai puternic. Cultural dar mai bine zis, culinar. Aici mâncarea-i pe primul loc. E motiv de adunat familia, de a-ți demonstra ospitalitatea, de a-i aduce aproape pe cei dragi, de a petrece bine. Fiecare eveniment important include și masa întinsă. Cantitățile nu-s deloc de neglijat și, evident, ca în toate situațiile, fiecare are ceva de spus când vine vorba de cât bagi în gură. La început mi s-a părut simpatică atitudinea, așa, ca orice noutate – ce draguț că mă întreabă din două în două minute dacă mai vreau, dacă m-am săturat, dacă-mi place. Dacă-mi pace, de ce nu mai vreau? Cum să te saturi cu atât? Nu-ți place! Nu-i nimic, găsim noi ceva ce să-ți placă. Nu mai poți? Ia o pauză, mănânci mai târziu! Din asta nici n-ai gustat!

Cu cât îți umpli mai bine farfuria și ți se citește pe față pofta de mâncare cu atât mai ușor ajungi la inima celor care te-au invitat la masă. Nu, nu glumesc. Mâncarea e iubire.

Mi-a fost ușor să învăț gusturi noi, texturi noi. Arome și mirosuri care-ți lasă gura apă. Îmi place să merg cu prieteni la masă, să ne adunăm în jurul farfuriilor pline. E veselie și oamenii știu să se bucure de asta. Gălăgie, pahare, povești, râsete, o atmosferă pe care n-am întâlnit-o în multe alte părți. Dar mă obosește grija altora de cât și ce pun în gură. Cu prietenii mai treacă, meargă, dar prânzurile-n familie sunt cele mai teribile. De cele mai multe ori am impresia că-mi sunt numărate îmbucăturile și transformate în kilograme de pus pe mine. Care, evident, nu-s destule. Despre socrul meu care nu acceptă că există mese și fără carne am mai povestit, ultima dată însă mi-a fost dat să stau la masă cu o mătușă de departe care a epuizat, cred eu, toată paleta de întrebări:

– Dar din asta ai gustat? Nu-ți place? Dacă-ți place, mai ia. Nu, nu ești învățată cu gusturile ăstea, nu-i nimic, te înveți. Vrei să le înveți, nu-i așa? Avem cea mai bună mâncare, așa-i? Nu mai vrei puțin? Ia și pâine, cum să te saturi fără pâine? Sos? Ia mai aduceți aici plăcintă, că asta-i place Alexandrei. E bun, nu-i așa? Mai vrei? Nu aveți din ăstea în România? Aveți? Și care-s mai bune? Astea-s mai bune, așa-i? Doar atât ai mâncat? Păi nu ai mâncat absolut nimic. O să te îmbolnăvești.

Am dus-o așa câteva ore bune. Și de-ar fi fost un episod răzleț … dar nu-i.

Crețul îmi explică el cu patos și mândrie, că ăsta-i alt semn că oamenilor ăstora le pasă de tine și nu vei găsi niciunde-n lume atâta grijă pentru stomacul altuia, dar mie parcă tot mai bine-mi cade să mănânc fără comentatori pe fundal…

 

 

1

Ce-i place lui si mie nu (II)

Am tot stat și m-am gândit zilele ăstea – ce alte lucruri/ caracteristici/ obiceiuri de aici îi plac soțului cel grec și nu-mi plac mie. Ce-l face să-și deschidă inima și să spună că Grecia-i cel mai rai de pe pământ și ce mă face pe mine să-mi dau ochii peste cap și să scot un oftat lung de du-te măi de aici? Ce-l ține și-i umezește ochii, care-i motivul pentru care se emoționează de fiecare dată când vorbește despre cât de frumoasă, cât de prima, cât de cea mai cea e țara lui și oamenii din ea? Și ce mă face pe mine să izbucnesc în râs și să pogor tot felul de miștocăreli peste el?

Printre multe altele, pe mine mă miră de fiecare dată mândria ăstora. Mă miră înspre iritare chiar. Sunt tot mai convinsă că grecii ne bat și pe noi românii când vine vorba de mândrie națională. În plimbările mele prin lumea largă rar mi-a fost dat să văd atâta patos și atâta iubire de neam. Ăștia și defectele le-au ridicat la rang înalt, nimeni nu-i ajunge nici măcar la minusuri. Și soțul meu care e un om cu picioarele pe pământ, rațional, cu un umor incredibil, ei bine, până și el are mândria-n sânge. Oriunde te duci, orice discuții ai avea, vrei nu vrei până la urmă, la una se rezumă toate: toți ar vrea să fie greci. Pentru că-s oameni faini și primitori și veseli și relaxați. Și de nu erau ei, nu erau multe, pentru că bine se știe au fost primii și tot primii-s și acum.

– Și dacă ați făcut atunci, mă, acum de ce nu mai faceți nimic? întreb eu și mă lovesc de zâmbetul larg al crețului.

– Păi pe toate să le facem noi? Mai faceți și voi ceva! Am dat bazele, v-am făcut oameni… ce altceva mai vreți?

Și se laudă ei cu foc, toate-s mai roz și mai calde aici, marea-i mai albastră, verdele-i mai verde, omu-i mai om. Defectele-s întoarse pe toate părțile până capătă conotații pozitive – ei bine, întârziem cam peste tot, asta înseamnă că suntem relaxați! Vorbim mult și cu toată lumea (și despre toată lumea, adaug eu). Ăsta-i semn că suntem sociabili, prietenoși, deschiși. Ne pasă, da ne pasă, de tot și toate (despre asta am mai povestit). Deschidem ușa larg tuturor, îi primim în casă și la masă. Și lista crețului crește de la un minut la altul.

– Vrem să-i facem pe toți să simtă că-s de-ai noștri! Știi care-i cea mai mare onoare pe care ți-o putem face? Să-ți dăm un nume de-al nostru, să te simți și tu grec, măcar cu numele, îmi explică soțul și sunt convinsă că nu glumește.

– Acum câțiva ani în echipa de fotbal aveam un jucător de culoare, Patrik era numele lui. Foarte simpatic, toți îl plăceau. După trei ani de Grecia toți au început să-l strige Gianni (Ianni). Unde ai mai pomenit așa ceva?

Că bine zice…

3

Ce-i place lui și mie nu (partea I)

Ne-a apucat făcutul listelor la ceas de seară – ce ne place și ce nu ne place. Am râs cu poftă printre bucăți de ciocolată și ținut în brațe. Cum de ne-am nimerit noi, două lumi așa de diferite în aceași casă? Cum a făcut întâmplarea să ne ciocnim și să ne lipim unul de altul și să nu ne mai vină să ne dăm drumul? Să ne completăm drumurile și așteptările și dorințele și planurile. Să încep eu, să avansez, să o ia el de unde m-am oprit eu să-mi trag sufletul și să-mi arate o altă cale, un alt drum la care mintea mea n-ar fi ajuns. Așteptam o jumătate – pentru că așa credeam că trebuie, o jumătate pentru jumătatea mea și când colo am primit un întreg și m-am văzut și pe mine întreagă. Diferiți și o știm și cu poftă de a nu fi la fel și nici de a tânji să fim la fel.

– Mie-mi place aici* faptul că îi simt pe toți parte a comunității. Le pasă de ce se întâmplă cu tine, te sprijină, îți dau sfaturi. E o chestie pe care nu o găsești oriunde… spune el.

– Eu de asta am fugit toată viața. De sfaturile altora și de cheful lor de a-ți spune părerile lor. De a se băga în calea ta, de a te ajuta. De sistemul ăsta de sat, comunitate. Iubesc anonimatul. Să nu mă știe vecina și nici eu pe ea, spun eu.

– Dar nu-ți dai seama? Până la urmă oamenii de aici nu încearcă să te convingă să faci așa cum îți spun ei. Dar le place ideea de a-și spune părerea, de a ți-o împărăși, de a sta la taifas, de a despica firul în patru. Nu contează că discută despre același subiect zile-ntregi. Nu. E ideea de a te implica în viața celorlați, de a-i simți pe toți parte, de a simți cu ei, spune el.

– Știu ce zici. Și nu-mi place. Mă sufocă. Discuții lungi, dat cu părerea, patos și pumni în masă, farfurii sparte, temperament, deschidere, suntem toți o mare familie. Nu-mi place și pace. Nu mă regăsesc, nu o simt, nu mă simt, spun eu.

– Asta-i frumusețea aici. Ritmul, gândurile, simți că trăiești. Te enervezi, spargi, nu te judecă nimeni, te ridici, sunt oameni în jur, oameni, carne, sânge, suflet, inimă, puls. E viață cu de toate – e pasiune, spune el.

– N-o simt. Prefer liniștea, eu cu mine și gândurile mele. Câțiva dragi aleși, în jur. Individualism, nu neaparat comunitate, spun eu.

– Dar până la urmă ăsta va fi viitorul dacă vrem să mai fim. Comunitate. Unul lângă altul, o mână-ntr-alta, spune el.

– Ești optimist, spun eu.

– Incurabil, spune el.

*în Grecia adică

 

 

0

Ploaie

Ieri după amiază s-a întunecat cerul. A început să bată vântul, să vâjâie de simțeai că te ia pe sus și nori negri, parcă pufăiau furioși,  s-au strâns peste oraș. Fulgere, tunete, tot tacâmul – pe mine puhoiul m-a prins într-o cafenea, la etaj, cu marea-n față. Poză de instagram. Am așteptat să treacă vijelia – după un ceas doar se întețise așa că am pornit-o spre casă, cu o umbrelă răblăgită (care s-a și rupt până să ajung la colț). Taximetriștii din stație m-au pasat de la unul la altul cu scaune din piele-n mașină. Curgeau apele pe mine dar cică nu m-ar fi lăsat să merg pe jos. Cum să lași o domnișoară-n ploaie? întreabă retoric șoferul. Acasă, duș fierbinte, ceai cu ghimbir și pijama curată care miroase a bine.

Ionuț doarme adânc la el în pat, o luminiță îi veghează somnul, strânge în brațe doi căței de pluș. E cald. E acasă. Închid ochii și mă bucur. Pentru că iubesc ploaia și sunetul ei și atmosfera din casă la ceas de seară. Mă cuibăresc și trag pătura până sus. Scot mâna să iau cartea de pe noptieră, afară se aude ropăit de ploaie. Hmmmmm… ce bine-i. În loc de carte prind telefonul. Doar o privire să mai arunc, îmi spun.

Am dat din deget până mi-a amorțit. Aseară a plouat torențial în toată Grecia. Temperatura? Undeva între 8 și 11. Corturi inundate și frig și apă. Copii, ca al meu, afară. Mame, ca mine, ca tine, afară.

Atât.