Despre mâncare (lui îi place, mie nu) sau III

N-am fost niciodată mâncăcioasă. Nici foarte pofticioasă. Am crescut într-o casă în care nimeni nu m-a forțat vreodată să mănânc mai mult decât vreau, nu a trebuit să termin tot din farfurie și nu am trăit sub umbrela așteptărilor altora de a cere reumplerea farfuriei. Din contră. Mama e unul dintre puținii oameni din jur care mereu lasă ceva în farfurie, nu mănâncă tot nici să o picuri cu ceară. Tata e din ăla, mai pofticios dar știe să-și pună stop la gură când simte că nu mai e loc. Așa că pentru mine șocul cultural de care m-am izbit odată cu venirea în Grecia a fost cu atât mai puternic. Cultural dar mai bine zis, culinar. Aici mâncarea-i pe primul loc. E motiv de adunat familia, de a-ți demonstra ospitalitatea, de a-i aduce aproape pe cei dragi, de a petrece bine. Fiecare eveniment important include și masa întinsă. Cantitățile nu-s deloc de neglijat și, evident, ca în toate situațiile, fiecare are ceva de spus când vine vorba de cât bagi în gură. La început mi s-a părut simpatică atitudinea, așa, ca orice noutate – ce draguț că mă întreabă din două în două minute dacă mai vreau, dacă m-am săturat, dacă-mi place. Dacă-mi pace, de ce nu mai vreau? Cum să te saturi cu atât? Nu-ți place! Nu-i nimic, găsim noi ceva ce să-ți placă. Nu mai poți? Ia o pauză, mănânci mai târziu! Din asta nici n-ai gustat!

Cu cât îți umpli mai bine farfuria și ți se citește pe față pofta de mâncare cu atât mai ușor ajungi la inima celor care te-au invitat la masă. Nu, nu glumesc. Mâncarea e iubire.

Mi-a fost ușor să învăț gusturi noi, texturi noi. Arome și mirosuri care-ți lasă gura apă. Îmi place să merg cu prieteni la masă, să ne adunăm în jurul farfuriilor pline. E veselie și oamenii știu să se bucure de asta. Gălăgie, pahare, povești, râsete, o atmosferă pe care n-am întâlnit-o în multe alte părți. Dar mă obosește grija altora de cât și ce pun în gură. Cu prietenii mai treacă, meargă, dar prânzurile-n familie sunt cele mai teribile. De cele mai multe ori am impresia că-mi sunt numărate îmbucăturile și transformate în kilograme de pus pe mine. Care, evident, nu-s destule. Despre socrul meu care nu acceptă că există mese și fără carne am mai povestit, ultima dată însă mi-a fost dat să stau la masă cu o mătușă de departe care a epuizat, cred eu, toată paleta de întrebări:

– Dar din asta ai gustat? Nu-ți place? Dacă-ți place, mai ia. Nu, nu ești învățată cu gusturile ăstea, nu-i nimic, te înveți. Vrei să le înveți, nu-i așa? Avem cea mai bună mâncare, așa-i? Nu mai vrei puțin? Ia și pâine, cum să te saturi fără pâine? Sos? Ia mai aduceți aici plăcintă, că asta-i place Alexandrei. E bun, nu-i așa? Mai vrei? Nu aveți din ăstea în România? Aveți? Și care-s mai bune? Astea-s mai bune, așa-i? Doar atât ai mâncat? Păi nu ai mâncat absolut nimic. O să te îmbolnăvești.

Am dus-o așa câteva ore bune. Și de-ar fi fost un episod răzleț … dar nu-i.

Crețul îmi explică el cu patos și mândrie, că ăsta-i alt semn că oamenilor ăstora le pasă de tine și nu vei găsi niciunde-n lume atâta grijă pentru stomacul altuia, dar mie parcă tot mai bine-mi cade să mănânc fără comentatori pe fundal…

 

 

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;Despre mâncare (lui îi place, mie nu) sau III&8221;

  1. Nici eu nu termin tot din farfurie. Cand nu mai pot, nu mai pot si gata, N-am ce face. Mai nimeni din jurul meu nu pricepe cum vine asta. Cum adica sa nu mananci tot? Cum adica daca ti-a placut sa nu mai vrei?
    Eu, sincer, am crezut ca asta cu indopatul e pur romaneasca. Doar avem celebra fraza „ia cu paine, mamica” si mai avem meniurile alea de nunti care ar putea scoate din foamete niste tari mai mici. Si mai avem si traditionalele excese de sarbatori. Si reclamele la Colebil sau ce alte medicamente or mai fi. :))
    Dar, acum ceva timp, am descoperit impresiile unui american despre Slovenia. Uite, aici descrie „capcanele” unui pranz in casa cuiva: https://www.youtube.com/watch?v=e5dnRL37MhI. Nu ca suna cunoscut?
    Uitandu-ma la seria asta de filmulete am ajuns la concluzia ca multe din metehnele romanilor nu sunt doar ale romanilor. Impartim frica de curent, amestecarea in treburile vecinilor, indopatul cu mancare si grija pentru capra aluilalt cu tot spatiul balcanic. Si asta poate fi un lucru linistitor (ca nu suntem singurii nebuni) sau datator de frisoane (ca suntem prea multi nebuni). Dupa caz. :))

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s