3

O vorbă și un ton

Între multe, multe altele, două-s chestiile pe care le folosim în conversația cu ai noștri (sau ai altora) copii, chestii care pe mine una mă calcă pe nervi. Prima-i vorba „stai cuminte”. Oameni buni, când o aud, mă trec toate apele. Nu știu de-mi trezește amintiri adânc ascunse, chinuri, traume sau altele, dar e sigur că în clipa în care dau de ea, pielea mi se face de găină, părul mi-e-n vârful capului și la gură stau să iasă cuvinte nu tocmai elegante. Stai cuminte. În parc, stai cuminte. La locul de joacă, stai cuminte. Pe o plajă pustie, doar tu și alte două mame cu ale lor copii. Stați cuminiți. Mama dracului de cuminințenie mai ales când nu-i nevoie de ea. Vezi copii cu gura până la urechi care aleargă, se împing, se hârjonesc, îi vezi cum înlemnesc, da’ măi, înlemnesc în momentul în care se aude vocea și vorba: stați cuminiți! Am stat ieri afară o dimineață întreagă, timp în care violente gânduri mi s-au perindat prin minte. Plajă cât vezi cu ochii, copii cu poftă de alergat și de-ale lor, care te lasă-n pace, să-ți bei cafeaua, să-ți spui vorbele, să te simți bine. Și-n tot zen-ul ăsta, grija ta, singura ta grijă e că puștanii de nici șase ani nu stau cuminți. Sunt defectă?

Am și eu momente când aș trage cheia din spatele lui Ion, l-aș opri și domoli, dar cu motiv. Nu-l duc în parc și urlu după el să nu alerge. Nu ieșim la plimbare dacă n-am stare de mișcat și pas vioi. Încerc să-i dau cât mai multă libertate și loc de desfășurare pentru ca atunci când e nevoie să stea cuminte, când chiar e nevoie de asta, să știu că va sta.

Încep să mă răcoresc, pare-se. A doua chestie e un ton. Ăla al oamenilor care au impresia că dacă folosesc deșteptăciuni și întrebări retorice, par cu un pas mai sus decât cei cărora li se adresează. De obicei, părinții care le vorbesc copiilor întrebându-i chestii la care evident că se știu răspunsurile. Am asistat la un astfel de dialog sâmbătă. Ar fi încetat de îndată ce mi-ar fi văzut ochii dați peste cap, dar mi-a luat-o Ionuț înainte.

Ion se balansa pe o bară din fața unei curți. O chestie de metal menită să-i împiedice pe idioți să parcheze pe trotuar. Vine o colegă de-a lui, elegantă și adorabilă peste poate. Evident, se pune lângă Ion și începe să se balanseze cu el. Până o vede mă-sa.

– Te rog să nu te balansezi. Porți rochie și ciorapi! (și acum pe tonul ăla miorlăit dar atotștiior) Ce se poate întâmpla dacă te balansezi cu rochie și ciorapi?

Ea întreabă, ea răspunde:

– Se pot rupe ciorapii. Ciorapii cei noi se vor rupe. Și ce se întâmplă dacă se rup? continuă doamna fără să fie băgată-n seamă.

– Dacă se rup ciorapii, NU-ȚI MAI CUMPĂR ALȚII ȘI NICI NU MAI AI VOIE CU ROCHIE LA GRĂDI! MĂ AUZI?

Parcă e o scenă din aia din desene animate. O mutrișoară simpatică, doamnă elegantă care pentru o fracțiune de secundă se transformă în balaur și apoi revine la, mă rog, normal.

Fetița coboară, Ion continuă să se balanseze. Eu nu-i spun nimic, evident și pentru asta doamna mă privește lung. Trec minute bune, domnișoara uită de amenințarea mamei și se cațără înapoi lângă Ion. Mă-sa își pune zâmbetul pe față și începe.

– Draga mea, nu mă auzi? Mă auzi, că doar ai urechi. Ton mireos. Dă-te jos, ești fată! Nu cred că există fete care să poarte fustă și ciorapi și să se balanseze! Știi ce se poate întâmpla, nu-i așa? Știi pentru că ți-am zis. Fetele cu fuste frumoase și ciorapi noi nu se balansează!

(mai că nu-mi vine să mă ofer să-i cumpăr o pereche de ciorapi!)

– E mai ușor cu pantaloni, îi sare Ion în ajutor.

– Vezi și băiețelul îți spune că nu există fete cu fuste și ciorapi care să se balanseze!

– Există. La circ, răspunde Ion (care n-a fost în viața lui la circ!). Dar te balansezi mai ușor în pantaloni…

Atât.

 

14

Ce facem și ce le facem?

De zile bune îmi trec prin față și pe la urechi tot felul de chestii care ma fac să mă întreb, retoric și cu tristețe: Ce naiba le facem noi copiilor noștri? Îmi pun întrebarea și simt cum crește-n mine furie și neputință și oftică. Ce facem cu ei?

Am mai spus-o și altă dată. Am plecat din țară înainte să am copii așa că n-am trăit să văd cum e să ai copii în România. Văd și aud de la oameni dragi din jur dar și ei îmi sunt asemănători în gândire și simțire așa că nu bag mâna-n foc pentru o generalizare (cu toate că bine-ar fi!) Trăiesc aici de aproape 8 ani din care, în ultimii șase sunt pe lângă multe altele și mamă. Interacționez cu alte mame, alți copii, altă cultură (nu chiar total diferită de-a noastră, dar mai pregnantă în anumite privințe, ca să mă exprim elegant!), alte obiceiuri. Mi-e greu să fiu empatică pentru că-s cam la polul opus față de ale mele credințe privind creșterea copiilor, dar mi-am propus să-i las în pace fără să judec. Vorba lungă, cu practica-i mai greu.

Și studiez și observ și nu pot, dar nu pot chiar de-ncerc, să mă abțin să nu exclam și să-mi vină să urlu, dar să urlu! cu toată puterea. CE NAIBA LE FACEM COPIILOR?

La grădi lui Ionuț a fost organizată o ședință cu o terapeuta – ergo /logo terapeută care a fost chemată de către educatoare (susținătoare ferventă a mersului la școală cât mai târziu!) să testeze copiii pentru a vedea daca ei, ăștia din clasa pregătitoare, sunt pregătiți de mers în clasa 1. Am mai povestit eu despre sistemul (stupid) de învățământ de aici – copiii încep școala de la 6 ani jumate – dac au norocul să fie născuți în ianuarie, la 5 ani jumate, dacă-s născuți în decembrie. Că toți merg în același an, indiferent că unu-i născut în ianuarie sau decembrie. Și testul ăsta pe care l-au făcut, îți poate spune, aproximativ, dacă al tău copil e pregătit ori ba. Dacă nu e pregătit (pentru că, dăăăăăăhhhh, sunt mici!), îl mai poți lăsa un an la clasa pregătitor sau, îl poți pregăti ca să fie pregătit. Da, există manuale care să-l pregătească și pe cel mai nepregătit dintre ei.

– Nu-i putem lăsa să meargă la școală când sunt pregătiți? Încă un an la pregătitoare și cu siguranță vor fi altfel. Mai maturi, mai crescuți, mai ușor de lucrat cu ei, întreb și eu ca proasta-n târg.

Educatoarea îmi dă dreptate, majoritatea părinților se încăpățânează să mă convingă de faptul că „nu are rost să piardă un an  (?! cu joaca?!) nu are sens să amâni, pentru că și ei tot așa au mers și-s bine (asta pentru mine e argumentul suprem!) pentru că, asta e, ce sa facem, ăsta e sistemul și nu-l vom schimba noi (miorița-i lectură universală, pare-se) pentru că oricum e greu dar copii-s deștepți (majoritatea au impresia că eticheta copil care nu e pregătit e egală cu copilul e prost) și chiar dacă se vor chinui puțin (de ce să se chinuie dacă nu e nevoie? A, pentru ca să „câștige” un an!) vor reuși. Îmi dau seama că n-are rost să-mi bat capul. Vizita la terapeuta mă convinge că oricum testele ăstea sunt doar niște tabele cu numere și opțiuni de bifat. Sunt curioasă de ce nu-i al meu copil pregătit de școală și-mi arată niște desene care au fost făcute strâmb și când l-a corectat el a răspuns că lui așa-i plac. Niște întrebări care să descrie capacitatea lui analitică și de ansamblu unde exista doar un răspuns corect pentru punctaj maxim.

Întrebare: De ce avem frigider în casă?

Ionuț: ca să ținem lucruri în el. (bine că nu și-a amintit de Poveștile pentru micuții pofticioși unde domnul Frigider vorbește!)

Răspuns corect: ca să păstrăm alimentele să nu se strice (mă rog, ceva de genul)

Întrebare: Piatra e grea, pana este…

Ionuț: piatra e grea, pana nu e piatră.

Răspuns corect: Pana e grea, pana este ușoară.

Și alte rânduri de întrebări din ăstea – la unele a nimerit răspunsul corect, la altele ba, punctaj ok dar nu-i neaparat pregătit de mers la școală (lucru pe care noi oricum îl știam fără să fi făcut nici un test). Dar evident, există manuale care să-l facă în următoarele trei luni să fie numai bun de trimis în sistem. Chestie la care noi nu ne vom înhăma, dintr-un motiv care altora li se pare stupid – vrem să-l mai lăsăm un an să fie copil și să se joace. Anul pierdut al altora noi îl vedem ca pe un câștig.

În aceași ordine de răspunsuri la întrebarea CE NAIBA LE FACEM COPIILOR? vine și vizita crețului la grădinița lui Ionuț Să planteze flori. Din 20 de copii, 10 au stat drepți și nemișcați să nu se murdărească pe haine sau pe mâini cu pământ. Când omul le-a spus că nu se poate planta floare fără să te murdărești, au atins cu frică ce era de atins. Doi copii – de vârsta lui Ionuț i-au spus fericiți că n-au atins niciodată noroi. Și nici pământ de flori. Și cât e de frumos. Crețului i s-a făcut pielea de găină și mie la fel.

Așa că mă întreb și vă întreb – ce naiba e cu graba asta de a-i face oameni mari fără să-i lăsăm să fie copii. Dacă nu se murdăresc acum, oare când o vor face? Dacă nici la patru, cinci, șase, șapte ani nu au voie să se joace cu noroi și pământ și bălți și bolovani și frunze moarte, atunci când? De ce-i mai important să fie pregătiți de școală înainte de a fi pregătiți de la mama natură? De ce îi chinuim și nu-i lăsăm să se bucure de ce-i normal și natural și în ritmul care trebuie, dar mai ales CÂND trebuie?

Cică-s prea cu idei. Că nu-i bine, că așa-i sistemul, că trebuie să-i ajustăm și să-i pregătim pentru viață… Halal viață…

 

4

Până-n ultima clipă…

Am doi băieți – unul mai dulce și mai sensibil ca altul. Nu par, ei bine, poate cel mic pare mai fin și delicat, ăl mare chiar deloc. Dar în pofida imaginii lor de bărbați puternici și nervoși (o da, la asta seamănă și fiul și tatăl!) sunt niște suflete de pus pe rană. Un fel de nuci de cocos, tari p-afară, delicioși pe dinăuntru. Ionuț, la prima vedere pare rușinos și după ce scapă de etichetarea asta, de obicei rămâne un copil care e mai mereu în ofensivă. În primă fază. Lasă garda jos doar dacă simte că-i în siguranță și atunci se deschide așa, ca o mimoză. Leit ta-su. Evident, drăgălășenia lui n-a fost privită cu ochi buni de cei din jur. Cică nu-i bine să fie așa bărbații – încă nu m-am dumirit de motivul care stă în spatele ideii ăsteia! că nu e ok să fie așa de lipit de mă-sa și de ta-su (oare vecinii ar fi mai potriviți?) și, evident, faptul că încă se bucură când e luat în brațe și pupăcit, e o mare, dar mare problemă (alt mister). Faptul că Ion adoră îmbrățișările de familie, mama, tata și cu el, e și ăsta motiv de dat ochii peste cap pentru mulți din jur. Cine a mai văzut așa ceva? Un copil de șase ani să vrea să fie îmbrățișat? Nu, nu. Un BĂIAT de șase ani care ne cere îmbrățișări nu merge la culcare fără pupic de noapte bună? Pare-se că grecii în general sunt mai spartani când vine vorba de băieții lor – ironie, ironie că nu mă pot abține!

Ei bine, pentru că-mi pasă de nu mai pot de gura altora, avem și obiceiul drăgălelii la ceas de seară, ori în patul familiei – cum l-a denumit Ionuț, ori la el, în patul de la etaj. Aseară după ce s-a războit cu ta-su și au citit două ceasuri comics-uri cu Star Wars s-a lipit de mine ca marmelada de pâine.

– Auzi, azi vreau pupic din ăla cum vă dați voi cu musafirii. Așa, pe obraji cu zgomot.

– Ha ha. Dar ce ți-a venit?

– Vreau să văd cum e.

Îl pupăcesc  ca pe un musafir apoi se lipește de mine.

– Ioane, Ioane, crești și o să mor de dorul îmbrățișărilor ăstora!

– Dar nu plec nicăieri! Și dacă plec, seara vin acasă…

– Da, da, doar că o să te faci mare și n-o să mai ai tu chef de din ăstea…

– Mami, mami, cum poți să spui așa ceva? Și dacă o să fiu pe lună, pentru că mă fac astronaut, o să te sun. O să te sun din nava mea și o să fie un telefon din ăla special care trimite și pupici. Nu te uit eu, cum sa te uit?! Și să te las să-ți fie dor?

– Ce frumos. M-am mai liniștit…

– Mami, eu o să te îmbrățisez pe tine mereu. Și pe tati. Și o să vă caut  și o să vreau să vă văd tot timpul. Și pupici, mami, o să primești tot timpul de la mine! Stai liniștită, până muriți o să vă dau. Pentru că voi o să muriți primii că sunteți mai bătrâni. Dar prima dată mor bunicii și după aia voi. Dar până muriți eu o să vă pup și o să vă drăgălesc!

Ce v-am zis, și umorul l-a luat de la ta-su!

4

8

Azi se împlinesc 8 ani de la prima postare pe blog. Era un gând despre o cană – gând supărat și de dat cu el de pământ. Cu cana am dat atunci. Undeva în primele luni aici mi-a venit ideea: n-ar fi rău să scriu ce trăiesc, s-or gasi destui curioși pe lume să (mă) citească. Cana aia a fost impulsul de care am avut nevoie și de atunci, cu mici pauze, m-am ținut de povestit. De când 1+1 au devenit trei, parcă-s tot mai multe gândurile pe care vreau să le dau mai departe. Întâmplări și inspirație cât cuprinde. Trăiesc pe un punct de pe o hartă care nu mi se potrivește deloc. Nici mentalitatea, nici felul ăstora de a fi nu-mi merg la suflet. Zi de zi câte ceva mă scoate din sărite sau mă face să-mi dau ochii peste cap, dar adevărul e că fără ăstea, n-aș avea ce povesti. Viața pe o insulă-n Grecia, cu 300 de zile cu soare și plajă la o aruncătură de băț ar fi monotonă, așa, ca de ieșită la pensie. De-mi plăceau toate mai aveam motiv de haz de necaz? Așa scriu și mă descarc și parcă, încet încet, nu neaparat că-ncep să-i înțeleg, dar ăstea minusuri îmi sunt tot mai indiferente. Le consider doar vârf de peniță care să-mi urnească pofta de pus pe hârtie. Mă rog, tastatură, monitor, platformă, blog.

Azi sărbătoresc 8 ani de scris, de gânduri și întâmplări istorisite. La mulți înainte, zic.

1

Supărare și o șapcă nouă

Eu una mă simt așa de bine când reușesc să-mi stăpânesc ieșirile, să fiu mai puternică decât ele și să mă port ca un om mare.Azi a fost una din zilele ălea. 5 ore de somn azi noapte, lipsă de chef- că-i deja prea cald afară, lene totală și stare care cerșește canapea și carte bună. Și nimic altceva.

M-am dus să-mi iau copilul de la grădi și l-am simțit de când am dat ochii cu el. L-am vazut cum a încercat timid să-și construiască puntea de legătură cu educatoarea, am observat schimbul lor de priviri.

– Azi m-a certat doamna educatoare. Și pe mine și pe Stavro și pe Mario (*aștia trei sunt cei trei mușchetari, nedespărțiți și de neoprit) ne-a trimis în clasă. Să stăm acolo să ne liniștim. Și am fost nervos și încă-s foarte supărat pe ea…

– Dar ce-ați făcut așa de grav?

– Absolut nimic.

– Probabil că s-a întâmplat ceva, nu cred că v-a trimis degeaba în clasă…

– Nu-mi amintesc…

Mi-e foame și car tot felul de chestii, las discuția pe când sunt in formă. Așa că o pornim înspre casă și pe drum îmi amintesc de șapcă. Vreau să-i cumpăr o șapcă. Intrăm în magazin, eu pun mâna pe una albastră (că-i anti jeg) el nu și nu, o vrea pe cea galbenă. O luăm pe cea galbenă, o plătesc, îi cere vânzătoarei să-i scoată eticheta și ne continuăm drumul. O pune-n cap și… se dezlănțuie iadul.

– Nuuuuuuuuuuuuuuuuuu-mi place. Îmi strânge urechile!

O lărgesc.

– Nuuuuuuuuuuuuu, e prea mare!!! Nu o vreau! E urâtă!

– Singur ți-ai ales-o! mă răstesc eu.

Nu și nu și nu. E prea mică, e prea mare, e prea galbenă, o urăsc, te urăsc, o voiam pe cea albastră și plâns și muci și muci și hohote. Mie capul îmi stătea să explodeze, privirile celor din jur, nu, nu ajută. Trag aer în piept, adânc. Realizez că-s mai de încredere când sunt obosită, că n-am putere să mă cert sau să mă răstesc, n-am vlagă nici să mă enervez prea tare. Vreau doar să-mi pun capul într-o îmbrățișare. Îl trag lângă un copac, la umbră, pun toate boarfele jos pe lângă noi, mă pun și pe mine la nivelul lui și-l strâng în brațe. Copilul hohotește, muci și furie și lacrimi.

– Ești supărat. Tare de tot. Te-a supărat ce s-a întâmplat la grădi. Ești și obosit și flămând și nervos …

Plânge și mai tare și se strânge-n mine. Stăm așa vreo cinci minute. Eu îl țin și el pe mine.

– Ce băiat mare… și plânge, ce urât, se bagă-n seamă un domn.

Îi arunc o privire cu săgeată cu tot, Ion nu-l aude și bine că nu-l, trage nasul și oftează greu. Apoi pornim mai departe fără vorbe. I s-a luminat fața. Până la urmă lui îi place șapca… și mie de mine.

IMG_0310