O vorbă și un ton

Între multe, multe altele, două-s chestiile pe care le folosim în conversația cu ai noștri (sau ai altora) copii, chestii care pe mine una mă calcă pe nervi. Prima-i vorba „stai cuminte”. Oameni buni, când o aud, mă trec toate apele. Nu știu de-mi trezește amintiri adânc ascunse, chinuri, traume sau altele, dar e sigur că în clipa în care dau de ea, pielea mi se face de găină, părul mi-e-n vârful capului și la gură stau să iasă cuvinte nu tocmai elegante. Stai cuminte. În parc, stai cuminte. La locul de joacă, stai cuminte. Pe o plajă pustie, doar tu și alte două mame cu ale lor copii. Stați cuminiți. Mama dracului de cuminințenie mai ales când nu-i nevoie de ea. Vezi copii cu gura până la urechi care aleargă, se împing, se hârjonesc, îi vezi cum înlemnesc, da’ măi, înlemnesc în momentul în care se aude vocea și vorba: stați cuminiți! Am stat ieri afară o dimineață întreagă, timp în care violente gânduri mi s-au perindat prin minte. Plajă cât vezi cu ochii, copii cu poftă de alergat și de-ale lor, care te lasă-n pace, să-ți bei cafeaua, să-ți spui vorbele, să te simți bine. Și-n tot zen-ul ăsta, grija ta, singura ta grijă e că puștanii de nici șase ani nu stau cuminți. Sunt defectă?

Am și eu momente când aș trage cheia din spatele lui Ion, l-aș opri și domoli, dar cu motiv. Nu-l duc în parc și urlu după el să nu alerge. Nu ieșim la plimbare dacă n-am stare de mișcat și pas vioi. Încerc să-i dau cât mai multă libertate și loc de desfășurare pentru ca atunci când e nevoie să stea cuminte, când chiar e nevoie de asta, să știu că va sta.

Încep să mă răcoresc, pare-se. A doua chestie e un ton. Ăla al oamenilor care au impresia că dacă folosesc deșteptăciuni și întrebări retorice, par cu un pas mai sus decât cei cărora li se adresează. De obicei, părinții care le vorbesc copiilor întrebându-i chestii la care evident că se știu răspunsurile. Am asistat la un astfel de dialog sâmbătă. Ar fi încetat de îndată ce mi-ar fi văzut ochii dați peste cap, dar mi-a luat-o Ionuț înainte.

Ion se balansa pe o bară din fața unei curți. O chestie de metal menită să-i împiedice pe idioți să parcheze pe trotuar. Vine o colegă de-a lui, elegantă și adorabilă peste poate. Evident, se pune lângă Ion și începe să se balanseze cu el. Până o vede mă-sa.

– Te rog să nu te balansezi. Porți rochie și ciorapi! (și acum pe tonul ăla miorlăit dar atotștiior) Ce se poate întâmpla dacă te balansezi cu rochie și ciorapi?

Ea întreabă, ea răspunde:

– Se pot rupe ciorapii. Ciorapii cei noi se vor rupe. Și ce se întâmplă dacă se rup? continuă doamna fără să fie băgată-n seamă.

– Dacă se rup ciorapii, NU-ȚI MAI CUMPĂR ALȚII ȘI NICI NU MAI AI VOIE CU ROCHIE LA GRĂDI! MĂ AUZI?

Parcă e o scenă din aia din desene animate. O mutrișoară simpatică, doamnă elegantă care pentru o fracțiune de secundă se transformă în balaur și apoi revine la, mă rog, normal.

Fetița coboară, Ion continuă să se balanseze. Eu nu-i spun nimic, evident și pentru asta doamna mă privește lung. Trec minute bune, domnișoara uită de amenințarea mamei și se cațără înapoi lângă Ion. Mă-sa își pune zâmbetul pe față și începe.

– Draga mea, nu mă auzi? Mă auzi, că doar ai urechi. Ton mireos. Dă-te jos, ești fată! Nu cred că există fete care să poarte fustă și ciorapi și să se balanseze! Știi ce se poate întâmpla, nu-i așa? Știi pentru că ți-am zis. Fetele cu fuste frumoase și ciorapi noi nu se balansează!

(mai că nu-mi vine să mă ofer să-i cumpăr o pereche de ciorapi!)

– E mai ușor cu pantaloni, îi sare Ion în ajutor.

– Vezi și băiețelul îți spune că nu există fete cu fuste și ciorapi care să se balanseze!

– Există. La circ, răspunde Ion (care n-a fost în viața lui la circ!). Dar te balansezi mai ușor în pantaloni…

Atât.

 

Anunțuri

3 gânduri despre &8222;O vorbă și un ton&8221;

  1. Imi place logica lui
    Aici pe mine ma amuza fetitele care se agata cu capul in jos, ca niste lilieci roz, cu fustele in cap. Nu intereseaza pe nimeni ,n-am auzit asa ceva nici cand erau zece liliecite roz cu cracii in sus la o premiera a unui film, erau la rochii de gala cu rochiile in cap. Dar nu umbla cu ciorqpi, ci cu colanti, cred ca de aia :p

    Apreciază

  2. m-a ferit sfantu’ de asa atitudini in copilarie, dovada au fost genunchii care erau in permanenta juliti, hainele rupte si parul tuns mereu scurt, ca altfel ramaneam agatata cu el prin copaci :)). uite asa ne invatam fetele tematoare si/sau fitzoase. fi-mea e un amestec de delicatete si golanism si tare ma bucur :)))

    Apreciază

  3. nu mi-am dat seama de o gramada de chestii pana de genul pana n-am devenit mama. am auzit „stai cuminte” cand eram mica de m-am plictisit. n-avea nici un efect asupra mea, dar totusi mama mea se incapatana sa mi-o spuna. cred ca m-am scapat o singura data si i-am spus Adei sa stea cuminte, dar nu mi-ar fi trecut prin cap sa ii spun asta in parc sau la locul de joaca.
    apropos de atarnat cu capul in jos si de balanganit, cred ca-i cel mai fain sa te cateri in copaci, desi, daca ma gandesc bine, ca mama, cam ingheata sufletul in mine. dar daca ma gandesc cati copaci am calarit cand eram mica… imi dau doua palme imaginare si imi promit ca Ada va avea voie in toti pomii in care va dori sa se urce. si-mi doresc sa-si doreasca sa se urce in ei. cu fuste, rochii, blugi, colanti, ciorapi de matase, cu orice are pe ea. sa-i rupa si sa-i faca ferfenita. ii fac o poza, o pun in album si arunc ciorapii. si ii cumpar altii.
    cat despre raspunul lui Ionut, 10+ cu felicitari si coronita. sper ca a invatat-o minte pe acea mama.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s