0

1 iunie

Nu știu voi, dar eu când îmi amintesc de Ziua Copilului de pe vremea… mea simt miros de vată de băț. Îmi sar în minte imagini din Parcul Copiilor din Timișoara, ăla de pe vremuri când încă mai exista un trenuleț pe șine și tunel ce te băga în sperieți. Parcă văd, așa ca prin ceață, o ciupercuță cu ferestre de unde cumpăram suc și gumă din aia de-ți scotea plombele, așa de tare era. Și un nene dolofan, cu tricou găurit ce învârtea vata pe băț. Ziua Copilului era semnul că vine vara, că suntem cu un pas înainte de vacanță, că se poate să primești vreun balon de pe undeva și la Palatul Copiilor aveau loc tot felul de cântări. Ziua Copilului era motiv să scapi de ascultat la mate și poate și la alte materii. Era și ziua lui vară-mea așa că bucuria era dublă. Sigur mâncam tort și mergeam la casa de la țară să ne jucăm în curte.Despre cadouri însă eu una nu-mi amintesc nimic. Nu cred că m-au cadorisit ai mei vreodată de sărbătoarea asta. Se poate să fi căpătat câte o ciocolată (ălea mici, pătrățelele Scufița Roșie erau preferatele mele!) sau câțiva lei pentru un suc dar cadou din ăla cu fundă și pe alese, cu siguranță nu. Bine, adevărul e că atunci, demult (mă tem să scriu câți ani sunt exact!) primeai cadouri la ocazii bine stabilite (ziua ta, Crăciun și poate de Paști). Acum s-au mai schimbat obiceiurile și cei mici așteaptă. Pentru că e ziua lor.

Când vine vorba de al me copil, încerc să păstrez balanța. Ionuț primește cadouri la ocazii – ălea despre care scriam mai sus. Apoi mai avem cadourile pe care și le cumpără singur când are bani în pușculiță. Apoi urmează cărțile – pe care le cumpărăm când avem chef (eu una mi-aș cumpăra zilnic!) și de vreo doi ani, avem și cadourile de Ziua Copilului. În Grecia nu am observat să se facă mare caz de ea – sau cel puțin în grupul meu de prieteni nimeni nu o bagă-n seamă. Aici au motiv de dat cadouri și când îți sărbătorești ziua de nume așa că nu duce nimeni lipsă de evenimente și cadorisit. Ionuț s-a lipit de 1 Iunie într-un an când ne-a nimerit în țară și acum așteaptă, măcar un LEGO mic sau o mașinuță sau ceva. Dar de preferat un LEGO. Sau un LEGO și o carte. Copilul meu e tare ușor de mulțumit când vine vorba de jucării. Are pasiunile lui – și nu-i chip să-și schimbe preferințele. Îmi face și mie viața mai ușoară, ce-i drept.

Pentru voi, cei de acasă, care nu știți ce să cumpărați – au mai rămas 2 zile! eu vin cu o idee. Cu jucăriile mele cu poveste cu tot, personaje din suflet, cusute cu mare drag de către Vera. Le știți deja, sunt sigură, Mame de Poveste, nu altele! Le puteți comanda ori direct de la noi – e-mail la mamedepoveste@gmail.com sau de pe Breslo. Eu una vi-l recomand pe domnul Cesuleț – ca mi-e drag tare dar și NU-ul țepos dar pufos e de luat acasă! Jucării una și una ce vin la săculeț (pictat și el!) cu a lor poveste…

2

Buton de pauză

Viața mă pune pe gânduri. Sunt în așteptare – visez schimbări și n-am răbdare. Am sumarizat întâmplările din ultimele șapte zile și le-am pus în rime. N-am stare, nu-mi găsesc locul, sunt ca un leu în cușcă. Construiesc tot felul de chestii în minte-mi, mă panichez, simt cum mă trec toate apele și mă cuprinde durere bruscă de cap. Parcă-s cu fața-ntr-un lighean cu apă înghețată, paralizez de frică și apoi, brusc, mă salvează o stare de liniște care apare de te miri unde. Ies brusc la suprafață și respir adânc.

Răbdarea n-a fost niciodată punctul meu forte. Oh, nu. Din contră. Mi-am petrecut multă vreme din viață navigând cu viteză printre evenimente fără să bag de seamă ce trăiesc, cu mintea doar la ce era în zona din fața mea. Necunoscutul. Noul. Viitorul. Ironic, am ajuns într-o țară unde „nu ne grăbim” e motto național dar asta n-a fost suficient pentru a mă lecui. Apoi l-am primit pe Ion și parcă, parcă nițel m-am mai domolit dar încă am momente în care mă forțez să pun frână, că-i păcat. Pierd esențialul pentru că gându-mi e la ce urmează.

Dar aseară, pe când simțeam că nu mi-e bine și-mi spuneam că degeaba mă agit și mă stresez și mă forțez, ce-i să vină, o să vină mi-a venit în minte imaginea unui joc cu bile. Un panou vertical, o bilă mare care pornește de sus și trebuie să-i ghidez drumul. Când intră pe un coridor, înainte de a-și da drumul mai departe, înainte de a se deschide ușița către alt coridor, are o secundă de așteptare. În condiții normale, o secundă nu-i mult, veți spune și da, sunt de acord cu asta. Însă în momentele acelea, secunda aia, așteptarea – cade bila? Merge mai departe? Se blochează? în momentele acelea, secunda aia poate dura cât o viață de om.

Viața mea e presărată cu secunde din ălea. În care-mi țin respirația și-mi strâng stomacul. Dar mereu și de fiecare dată, așteptarea aia a meritat. Pentru că toate au ieșit așa cum trebuie, întâmplările s-au combinat și s-au potrivit în ritmul lor, în momentul lor. Nu mai repede, nu mai târziu. Ci la țanc.

Unul dintre momentele ăstea de care ziceam, care s-a potrivit ca o cheie-n ușa ei, e cel mai drag mie. Cu 9 ani în urmă, o marți de iulie, seara, în Chalkida. Cu Maria, iubitul ei și un alt prieten. Stăteam pe malul mării, într-o cafenea, soare aproape de apus. Să rămânem și-n seara asta aici și plecăm dimineață la Atena? întreabă Maria și-mi amintesc și acum stare de liniște care m-a cuprins. Pe mine, aia cu programul de vacanță-n agendă. Dacă avem unde rămâne, rămânem. Nu termin de dat răspunsul, că sună telefonul și casa amicului care cu două minute înainte era plină de rude, se eliberează brusc. Păi atunci, rămânem. Și stare de liniște m-a cuprins cu totul. Trei ore mai târziu apare crețul în peisaj, o lună mai târziu, vine la Viena, trei mai încolo, mă mut în Grecia. Și starea aia de mi-am găsit omul și am liniște nu m-a părăsit nici în ziua de azi.

Ăsta o fost gândul care m-a ajutat să adorm azi noapte. Să aștept, cu liniște. Dacă e, o să fie.

Voi aveți momente din ăstea cheie? Pe care le trăiți și le simțiți așa?

1

Lista de duminică

Multe-s blogurile pe care le citesc cu drag dar am câteva care-mi merg la suflet mai mult ca altele. Am în lista mea o câteva pe care le vizitez regulat. Sunt ălea în care ajung să citesc vorbe pe care le-aș fi putut zice chiar eu, în care dau peste gânduri care-mi zburdă și mie libere prin cap. În care mă simt ca acasă. Chiar așa.

Sleepy e una dintre destinațiile preferate. Și cum răsfoiam și mă plimbam eu p-acolo zilele trecute, m-a pus pe gânduri. Probabil că fiecare dintre noi poartă-n suflet chestii de care nu se poate sătura orice-ar face. La fel cum avem, cu siguranță și chestii de care credeam că nu ne vom sătura dar ne-a trecut. Și altele, din ălea de care te bucuri dar știi că la un momentat o să ți se aplece de ai parte de prea multe. Așa că am stat eu și m-am gândit. Care-i ceva-ul ăla de care nu pare că mă mai satur? Care-i lucrul ăla pe care-l repet și-l tot repet și l-aș tot repeta fără să mă satur? În același timp, am trecut prin episoade din care nu m-aș fi dat dusă și privind acum în urmă, știu că au fost trecătoare. Am și gânduri din a treia categorie, care m-au entuziasmat din prima dar în timp ce săream mai cu foc simțeam că nu o să mă țină cheful.

De ce nu mă satur și cu siguranță n-o să mă satur în veci? De îmbrățișări și strâns în brațe. Aș sta zile-ntregi în nemișcare, cuibărită la pieptul Lui și cu Ion în prelungire. Nu m-aș da dusă nici de foame, nici de sete, nici de altele dacă e să mă țină-n brațe. Sau să-i țin eu.

N-am destule cărți. Nu-mi pot liniști setea de cumpărat, descoperit, citit. Îmi place să sar printre genuri și stiluri literare, să descopăr autori noi, pe cât sunt de plină de poftă de ducă și drum, pe atât de bine-mi cade să stau în fotoliu cu o carte bună. 30 de ani de când citesc și nu, nu-i cale să-mi piară pofta!

Drumuri, călătorii, excursii, bilete de avion. Niciodată nu-s destule. Nu cred că se poate să mă satur vreodată de ele. Dacă m-ar ține buzunarele și portofelul aș pleca pe undeva, pe altundeva în fiecare lună. Nimic nu se compară cu revenirea la cuib după astfel de escapade. Aș alege oricând viața de nomad cu „mașina cu casă” – expresia lui Ionuț dacă mi s-ar da posibilitatea. Cum să mă satur de așa ceva?

Muzica. Să cunosc oameni noi. Să fac liste. Să organizez lucrurile pe culori. Să ordonez dulapuri, casa. Să umblu pe jos. Să mă plimb de una singură pe străzi într-un oraș nou.

Care-s ălea episoade pe care credeam că le voi repeta la nesfârșit fără să mă plictisesc vreodată? Cel mai surprinzător e cel legat de ieșirile nocturne. Nu cred că-s multe bufnițe ca mine. Puteam să stau trează 3 zile și 3 nopți, să bat cluburile dintr-un capăt în altul și să nu-mi piară pofta de dans și veselit. De-mi dădeai alarma la miez de noapte, că se pune de ieșire-n oraș, săream din pijamale fără să mă gândesc de două ori. Eram sigură că asta-s eu și așa voi fi până când o să ies la pensie. Evident, m-am înșelat.

Iar din a treia categorie, ei bine, în a treia categorie, sunt puține, că-s mai precaută acum decât eram în urmă cu vreo 10 ani. Eram convinsă că o să-mi placă la nebunie viața într-un oraș mic, la malul mării. Mi se părea extraordinar faptul că trec pe stradă și lumea mă cunoaște. Că pot să lenevesc pe o plajă la 10 minute distanță de casă. Că viața are ritm pașnic. Și m-am entuziasmat și am chiuit în timp ce-n capul meu, Alexandra aia responsabilă cu viața de zi cu zi, trăgea focuri de alarmă deghizate-n artificii. Ei bine, știa ea ce știa. A fost simpatic o lună, două, trei. Și-s convinsă că marea poate fi cel mai frumos lucru din lume. Dacă o văd în vacanță. Așa, zi de zi, e ca poanta aia cu femeia frumoasă pe care o vor toți…

Voi le ce n-ați putea renunța niciodată?

 

 

 

 

 

1

O altfel de școală

Cine îmi citește gândurile pe care le aștern aici cred că-mi cunoaște părerea când vine vorba despre educația copiilor. Am părerile mele – care nu, nu-s bătute-n cuie, dar sunt analizate și gândite și pregătite să se deschidă și-n alte direcții. Puține-s zonele în care nu stau la discuții și-s categorică.

Noi suntem o familie care se străduiește să folosească tehnologia doar atât cât e nevoie. Mie-mi place telefonul. Hai, să recunosc, sunt dependentă de el. Am realizat treaba asta într-o zi când a rămas fără baterie și nici încărcătorul nu era aproape. Mi-am frământat mâinile, m-a apucat tremuriciul, Doamne, să nu apară ceva și eu să ratez, să fiu uitată în lumea reală, dacă mă vrea/ caută cineva CHIAR ACUM și eu nu-s disponibilă? Scenarii apocaliptice. Gânduri negre. M-am liniștit în clipa în care am conștientizat ce(-mi) fac. Acum încerc să mă vindec. Când intru-n casă, îl pun undeva și încerc să uit de el. Uneori îmi iese, alteori nu, dar măcar știu ce mă paște.

Televizorul în casă – în timpul zilei are rol exclusiv decorativ. Seara îl pornim, dar e musai să meargă în tandem cu dvd-ul. Ionuț are câteva filme pe care le vede și revede cu drag dar și asta de obicei în serile de iarnă. Vara, dacă-i motiv de ieșit afară, joacă și prieteni, trec zile bune până să-și amintească de ele.

Tabletă nu avem. Are în schimb buni Maia și de fiecare dată când se nimerește prin preajmă, Ionuț o cere. Știe că are voie cu ea din când în când, la fel cum știe că are voie și cu telefonul meu sau a lui ta-su. Atâta timp cât e cu măsură. Am niște jocuri pe telefonul meu, mai mult de teamă. De teama (mea) de a nu-mi priva copilul de niște chestii pe care le trăiesc toți ceilalți de vârsta lui. Face puzzle-uri, construiește chestii, s-a apucat să învețe alfabetul „românesc” și să descopere LEGO-uri mișcătoare. Are zile când vine și-l cere, are săptămâni când uită de el cu totul. Dar cred că am găsit o balanță sau cel puțin ne străduim să o facem: joacă-n noroi, alergat prin ploaie, câte un film, câte  un joc pe telefon, plictiseală (că și de plictiseală e nevoie)

Când Anca mea dragă de la suntparinte.ro mi-a trimis niște vorbe despre o platformă pentru elevii din clasele a1a și a2a, am privit-o circumspect. Că doar eu nu-s prietenă cu tehonogia, nici cu platformele care dezvoltă nu știu ce, eu vreau copii care se joacă liberi și-s lăsați în pace și-n ritmul lor. Dar pentru că în fata asta am mare încredere, am aruncat o privire. O jumătate de privire la început, cu coada ochiului. Am prins curaj și m-am uitat mai atent. În primul rând nu e o platformă care să „pregătească”. Nu, Scoala Intuitext e departe de asta – pur și simplu e o platformă care se adresează direct copiilor care sunt deja la școală – este o mână de ajutor ca să zic așa. Îmbină programa școlară – dacă-i tot ca pe vremea mea, o pată de culoare e mai mult decât bine venită! cu activități vesele care antrenează curiozitatea, atenția și, ce-mi place mie cel mai mult, formarea inteligenței emoționale. Platforma e colorată – cu personaje magice, nu se poate să nu-ți placă!

Noi cu siguranță o să-o vizităm, chiar de suntem departe de realitatea din țară. Așa, ca exercițiu de limbă și de dor. Ceea ce vă recomand cu drag și dumneavoastră!

660x450 ICP Scoala Intuitext.jpg

660x450  Hai la joaca2.jpg

0

Agitație cu un strop de liniște

Trăiesc zile cu ore multe și agitate, am intrat pe final cu pregătirile pentru un eveniment pe care-l organizăm la noi în oraș și simt cum pulsez. Cum îmi pulsează toate a nebunie. Sunt obosită și cu gânduri în trei limbi și-n zeci de direcții. După pauza de scris și lucrat de acasă – bine-a fost, nu mă plâng! am intrat acum într-un vârtej nebun. Mă trezesc devreme, adorm târziu, visez liste și oameni și nume, îmi scotocesc prin toate ungherele minții să nu cumva să dau ceva uitării. Mi-e tare pusă la-ncercare răbdarea, nu-i lucru ușor să faci echipă cu greci. Fiecare întâlnire e motiv de discuții lungi, multe nerelevante, zicem doar de dragul zisului, dar am început să accept (nu, în continuare nu-i cale să-mi placă treaba asta!) că așa-s ei și nimic nu-i schimbă. Au mai rămas trei zile și-n ultimele zece am uitat de toate și de toți. Mi-e dor de Ionuț, mi-e dor de ta-su. Ajung noaptea acasă, parchez scurt în patul lui Ionuț să-l strâng și să-l miros apoi mă duc în patul mare și îmi pun capul în spatele crețului și adorm în timp ce fac mișcarea.

Azi vine mama, motiv de bucurie. Din orele ce mi-au rămas noaptea, vreau să fur măcar două pentru un pahar și o poveste cu cel mare. Ce bine-i când ies toate așa cum trebuie și în toată nebunia îți iese-n cale un punct de liniște…

 

11

Cartea de pe noptieră

Sunt cititoare de când mă știu. Cititoare și călătoare în aceeași măsură și intensitate. Dă-mi un bilet de avion și o carte bună și te voi purta mereu în suflet și-n minte. Nu-i bucurie mai mare decât să-mi primesc cărțile noi comandate sau să am geanta grea după o vizită la librărie. Port o listă lungă de autori preferați dar îmi place să-mi las mintea liberă când vine vorba de literatură. Citesc aproape orice gen și nu mă feresc de experiențe și necunoscut. Am faze și faze, când se apropie vara, trec inevitabil în zona de nord, romane polițiste cu aer scandinav, iarna mai degrabă mă prinde cu romane istorice sau apariții noi. Îmi place la nebunie să sar de la un gen la altul și rar mi-e dat să citesc cărți ale aceluiași autor fără să fac o pauză între ele. Excepția o fac romanele în care personajele principale se plimbă dintr-o carte în alta timp de mai multe volume și… Elif Shafak.

Am descoperit-o din întâmplare – Onoare a fost primul roman care mi-a căzut sub ochi și mi-a intrat, vrăjit, în suflet. A urmat imediat Bastarda Istanbulului și Palatul Puricilor. Una după alta, m-au lăsat fără răsuflare și fără pofta mea veșnică de a căuta altceva. E una dintre autoarele cu care m-am identificat, știi cum e să simți pe cineva că-ți vorbește pe limba ta? Poveștile și cursul lor le simțeam de parcă le-aș fi schițat eu. Mi s-a făcut pielea de găină, ce expresie urâtă dar cât de aproape de adevăr! scriind rândurile ăstea. Îmi place mult să recitesc cărți, dar să recitesc TOATE cărțile unui autor, ei bine, asta nu mi s-a mai întâmplat. Ați înțeles, e autoarea mea preferată. O descopăr la 35 și cred că e la momentul potrivit. Săptămâna trecută am primit ultima carte din colecție (nu cronologic) dar sigura care-mi lipsea și după primele 70 de pagini, revin cu gândul și siguranța: e autoarea mea preferată. Îi simt vorbele. Le simt.

Mi-a readus sufletul la începuturile schimbării. Când Alexandra a mai îmbrățișat un rol pe lângă cel de EA și povestitoare și soție de băiat cu părul creț, de călătoare, de visătoare și câte și mai câte. Când Alexandra a devenit ȘI mama lui Ionuț doar că atunci și-ul își pierduse din intensitate până s-a șters de tot și s-a lăsat călcat în picioare de DOAR. Îmi amintesc cum eram înconjurată de oameni entuziasmați pentru care nimic în lume nu egala șansa de a fi mama și-mi amintesc, vai, cum îmi amintesc, dorindu-mi să simt la fel și învinovățindu-mă că nu. Că nu simt. Mi-am ascuns sufletul, l-am acoperit și m-am temut multă vreme de gândul că ceva nu-i bine, ceva sigur nu-i bine cu mine de nu simt cum trebuie să simt. Dacă aș fi știut, câte momente negre n-aș fi trăit.

„…nu neg că a fi mamă este unul dintre cele mai minunate daruri ale vieții. Îți modelează inima de parcă ar fi din lut, punându-te în armonie cu ritmul universului. Nu fără motiv, nenumărate femei spun că este cel mai bun lucru care li s-a întâmplat în viață. Sunt de acord cu ele din tot sufletul.

Totuși o femeie nu devine mamă chiar din clipa în care naște. E un lucru care se învață, iar unora le ia mai mult decât altora. Unele femei, la fel ca mine, se simt zguduite din temelii de întreaga experiență.” (Elif Shafak, Lapte negru, ed. Polirom 2015)

Acum, privind în urmă nu știu dacă am suferit de depresie postnatală. Sună pompos eticheta asta și greutatea i-a fost cu atât mai mare cu cât cultura în care am ales (sau m-a ales) să trăiesc pune mare accent pe maternitate. E scopul final, e ceea ce trebuie să faci, ceea ce se așteaptă să faci. Să ai copii. Și în clipa în care-i ai, să uiți de tot și să fi mamă. Ce altceva să-ți mai dorești? De ce să-ți mai dorești? Nu e nimic mai frumos pe lume decât să ai copii. Ți se împlinește viața, se închide cercul, nu mai ai nevoie de nimic. Te vei sacrifica fericit, te vei bucura de sacrificii, vei aștepta să fie recunoscători pentru sacrificiile făcute. Ăsta e rolul tău. Mamă. Amin.

„… M-am apucat să vorbesc cu alte femei despre experiențele lor postnatale. Am fost surprinsă să descopăr cât de multe trecuseră prin turbulențe emoționale asemănătoare. De ce n-am știut mai multe despre asta? Mi s-a spus mereu că femeile sar în sus de bucurie de îndată ce-și țin bebelușii în brațe. Nimeni nu mi-a spus că, sărind în sus, unele dintre noi ne lovim cu capul de tavan și rămânem o vreme amețite.” (Elif Shafak, Lapte negru, ed. Polirom 2015)

Ce frumos. Și cât de adevărat. V-o recomand din tot sufletul. Și de aveți nevoie și de nu, și de nu credeți că aveți. Merită fiecare minut petrecut cu lectura ei.


 

 

0

Sărbătoare

Ăsta-i primul an (dintr-un șir neîntrerupt de opt) în care sărbătorim altfel. Paștele e moment cu greutate-n Grecia, motiv de adunat familia-n jurul mielului, de petrecut o zi întreagă printre farfurii pline și pahare. De opt ani suntem împreună, cu mic, cu mare. Părinți, bunici, mătuși, unchi, prieteni. Ne adunam cu drag pentru că ne cădea bine. Nu era urmă de supărare la mijloc, nici vorbe rămase nespuse. Era bine.

Anul acesta ar fi fost primul în care pofta de adunare ar fi lipsit. Ne-am fi mințit și pe noi și pe alții dacă puneam zâmbete peste tristeți simțite. Așa că am decis, fără gânduri rele, să ne bucurăm de Paște cum și cu cine simțim. Alexandra, Kostas și Ionuț. Poate încă un prieten uitat acasă de-ai lui, mai pe după amiază. Ne-am trezit în liniște, cu mic dejun – un ospăț după cum l-a descris Ionuț. Am decis, vom petrece așa cum n-am mai făcut-o niciodată, numeric vorbind, dar de fapt, ca-ntodeauna, cu suflete care se simt acasă.

Vă dorim zile liniștite, luminoase, cu soare pe cer, ori ba, dar musai în suflet. Și faceți ce vă place și ce vă bucură. În fond, asta contează și asta rămâne.

Sărbători Fericite!