0

Concurs și poze și vacanță

Îi știți pe oamenii ăia care umblă cu aparatul foto legat de gât? Care la fiecare pas își setează telefonul și mai fac o poză? Care nu lasă nici un moment să treacă doar așa, fără a-l imortaliza? Ei bine, eu sunt unul dintre ei.

Așa că vă dați seama, când am stat cu draga de Vera la taifas – să pregătim un concurs de vacanță? Ce fel de concurs? Ce le cerem, ce le dăm? nu mi-a venit greu să-i accept propunerea. Am povestit și pe pagina noastră, vă spun și aici. Dacă luați în vacanță cu voi o jucărie Mame de Poveste (sau chiar două, despre toate nici nu mai zic!), o fotografiați și ne trimiteți poza, puteți câștiga un an întreg de jucării noi. Câte una la fiecare două luni!

Așteptăm fotografii în perioada 17 iunie până-n 17 septembrie Vrem să vedem pe unde s-au plimbat jucăriile cusute cu atâta drag (și oricum, cărticelele-s numai bune de luat în călătorii, doar sunt mici și-ncap oriunde!) Noi vom lua fiecare poză, o vom pune-ntr-un album și pe toate împreună la vom da mai departe. Ca să fie votată cea mai cea poză din vacanță!

Ia să vedem, cine dă startul?

 

 

3

Zgomot

Nu cred că există neam de oameni mai gălăgioși decât ăștia printre care mi-e dat să trăiesc. În Grecia conceptul de liniște e inexistent. Veșnic se aude pe fundal un murmurat (ăsta în cel mai bun caz!) un zgmot, ceva, oricât de mic, liniștea nu poate doar să fie. Nu, nici vorbă. M-am trezit cu capsa pusă – era deja de ieri, dar azi îi apăsată tare. Vecinii de la blocul din spate – că aici toate-s lipite unele de altele, dacă mă întind puțin pot deschide frigiderul de peste drum! sunt al naibii de matinali. Mai ales la sfârșit de săptămână. Și-s darnici, vor să împartă cu toată lumea. Așa că ies pe balcon și vorbesc între ei. În zilele (lor) bune unul coboară și vorbesc așa, de la distanță. Azi cineva avea un bebeluș în brațe și o doamnă care era deja jos vorbea cu micuța. Pe ton din ăla miorlăito-bebelușesc. Am pus perna-n cap dar degeaba, m-a zgâriat. Și stau ele și vorbesc așa vreun sfert de oră după care cea de sus o invită pe cea de jos, sus. Unde-și continuă discuția, în casă, dar tare. Uneori chiar am impresia că femeilor ăstora li s-a stricat butonul de volum. Dacă au avut vreodată.

Pe stradă, la cafea, pe plajă, peste tot. Toți vorbesc tare. Și repede. Și tare. Am dat peste o plajă de vis anul trecut. Minunea a ținut zece minute – până au apărut două doamne. Cu veșnicele cafele reci, șezlonguri și umbrelă. Când e liniște undeva și deschizi gura sunetul parcă-i mai puternic. Măcar de-aș fi fost struț. Puneți nabii mâna pe o carte. Dormiți. Bucurați-vă de natură. Tăceți. Sau dacă nu, pentru că eu dintre toți știu cel mai bine ce greu e să taci, vorbiți mai încet!!!

La locul de joacă, toată lumea țipă. În cafeneaua de lângă locul de joacă nu-ți auzi nici gândurile. Și pe când intri-n ritm și de obișnuiești cu gurile care nu tac, cineva țipă la vreun copil.

Pe stradă, Doamne, să nu te nimerești între oameni ce se întâlnesc întâmplător pe stradă. Vrei nu vrei, afli tot. Nimeni dar nimeni, absolut nimeni nu știe să-și domolească sonorul. Se salută din mașini, vorbesc din mers, oh, de câte ori n-a stat circulația-n loc pentru că șoferul tocmai l-a recunoscut pe pieton. Toți vorbesc, nimeni nu tace.

Vara-i mai rea ca toate. Ferestre deschise, motociclete turate, mașini cu muzica de-ți sparge și ultimul nerv rămas, oameni care au de zis, de spus, de povestit, parcă treziți din hibernare. Noaptea-i gălăgie, ziua-i gălăgie, nu rămâne nici un loc în care să-ți poți pune ordine-n cap. Nicăieri.

Sau?

38 de grade la umbră ieri, în drum spre grădinița lui Ionuț. Simt că mă ia cu leșin nu alta. Mi-e capul plin de povești și planuri și idei, afară zumzetul permanent în combinație cu canicula mă doboară. Intru în prima biserică. Oh știu ce-o să ziceți acum. Dar mie-mi place mult liniștea de acolo. Mă ajută să-mi limpezesc mintea. Și e răcoare. Și mirosul de tămâie îmi amintește de casă și de Nana.

Mă așez două minute pe un scaun. Respir adânc și mă relaxez. O secundă? Două? Se aud voci. Două doamne-s așezate mai în față. Stau de povești ca pe-o bancă-n parc. Și zic și zic până simt cum îmi vine să răbufnesc. Nu există loc în care să te aduni. Nicăieri. Nu aici.

1

De sezon

Pentru că de astăzi și până marți avem parte de temperaturi serioase (eu m-aș lega de aerul condiționat și aș da p-afară în septembrie!) mi-am amintit de poveștile mele despre Evia. Că tot mi-au trebuit șapte ani până să-mi vină cheful să vă povestesc și vouă pe unde-mi petrec eu verile (și viața).

Așa că dacă tot sunteți în căutare de destinații de vacanță – la un ceas de Atena puteți să vă bucurați de mare, soare, verde și mâncare bune. Găsiți textele mele despre insula Evia aici, aici și aici.

Evident, pentru orice întrebări, vă stau cu drag la dispoziție!

  

0

Prima serbare

Mie mi-au plăcut mereu serbările. Da, citiți bine. Serbările ălea clasice de la grădi cu recitat de poezii și cântat și dat în spectacol. Aș fi spus replicile fiecărui coleg de mi s-ar fi cerut, mai ales că majoritatea era clar că nu aveau stofă de scenă și-i apuca rușinea în fața publicului. Nu-mi amintesc să fi avut astfel de probleme, chiar din contră. Mama își amintește cum le țineam companie în mașină, în veșnicele călătorii pe traseul Timișoara – Cluj și le recitam întreg programul de serbare, pe voci și cu intonație. Ce mai, îmi plăcea la nebunie. Și încă-mi place. Evident, sunt convinsă că pentru un copil de nici șase ani treaba asta poate fi extrem de stresantă (nu toți copiii vor să iasă-n față la fel cum nu toți oamenii mari sunt în stare să vorbească în fața unui public numeros). Și chiar mi se pare de-a dreptul teribil să-i pui să se maimuțărească și de vor și mai ales de nu vor pentru a fi aplaudați de zeci de adulți, majoritatea necunoscuți. Simțiți nu-i așa, că încerc să fiu empatică – dar nu-mi prea iese, mie chiar îmi plăceau serbările! Colac peste pupăză, ironie, am un copil care evită pe cât poate astfel de ieșiri în public. Așa, ca să mă învăț minte, seamănă cu ta-su!

Când am ajuns la grădinița unde merge deja de trei ani, am aflat că ei nu  au serbări în sensul „ăla” al cuvântului. De obicei evenimentul de încheiere de an sau semestru se desfășura într-un cadru informal, mai ales în grupele mici. În primul an la grădi, adică grupa de vârstă 3-4 nu au organizat nimic special. O întâlnire cu părinții, fiecare a dus câte o gustare sau prăjituri, muzică, povești. A fost perfect. Copiii s-au jucat cu ai lor colegi, părinții au stat la taclale. În anul următor, la grupa 4-5, pre pregătitoarea adică, copiii au pregătit un spectacol de dans, alături de educatoare. N-am participat pentru că Ionuț a refuzat categoric. Nimeni nu l-a presat, nimeni nu l-a bătut la cap/ șantajat. Vrei măcar să mergem să-i vedem ce fac colegii tăi? Nu, nici gând! a fost răspunsul lui fără drept de apel și i-am dat pace.

Anul ăsta, surpriză: a fost primul care s-a înscris la serbare. „O să fiu muzicant din Grecia Antică și o să port o haină de pe vremuri și am și harpă! Vreau să facem și niște monezi de aur!”, a venit el într-un suflet să-mi spună. Repetiții, veselie, emoții. Ieri a avut loc spectacolul. Dans, fără vorbe, fără ieșit la înaintare, fără stres, undeva pe malul mării, mai mare dragul să te bucuri de final de an. Până-n ultima clipă am crezut că renunță, eram sigură că o să vadă spectacolul de la mine din brațe. Ei bine, m-am înșelat. S-a dus singur la prietenii lui, a făcut ce a avut de făcut, nițel cam în lumea lui și fără prea mult elan, dar cui îi pasă?

În drum spre casă – dialog, că nu mă pot abține.

– A fost fain ce ați făcut. Dar mi s-a părut mie sau n-ai prea avut chef?

– O, nu, am avut chef, doar că am fost obosit. Atâta lume în jur mă obosește.

– Dar ți-a plăcut? Vezi, asta ai fi făcut și anul trecut dacă participai la serbare… Nu-i mare lucru…

– Anul trecut n-am fost pregătit pentru așa ceva!

Are dreptate, până la urmă el știe când e gata ori ba. Voi cum ați petrecut la serbările de anul ăsta?

13467448_10153457657540927_1136705723_o

1

Măseluța cu tâlc

Unul dintre subiectele pe care nu le poți evita dacă trăiești în Grecia e cel legat de mâncare. Bucatele-s parte din inima omului și când cineva așterne masa pentru tine, e semn bun. Grecii scot la înaintare toate felurile din meniu, prânzul, dar mai ales cina, sunt motive de adunare și de stat la vorbă ore-ntregi. Eu nu-s chiar prietenă bună cu obiceiul ăsta și nici cu mâncarea-n general dar sunt mulți care se bucură de astfel de momente la fiecare vizită aici.

Unul dintre chestiile cu care însă mi-e tare greu să mă împac e modul în care sunt tratați cei mici când vine vorba de hrană și burtă plină. Puțini sunt cei cărora chiar le pasă de copilul spune că-i plin și nu mai vrea. E perfect normal, mă rog, obișnuit, să vezi bunici, mămici, tătici alergând prin parc după copii, cu câte un bol cu mâncare. Amenințări – dacă nu mănânci tot, fac sau nu fac, auzi la tot colțul. Prima întrebare despre Ionuț e legată de mâncare, cât mănâncă, dacă mănâncă. O grijă permanentă pentru stomacul celuilalt. Treaba asta poate deveni obositoare și chiar dăunătoare.

Când am scris povestea Măseluței, ultimul personaj din galeria Mame de Poveste l-am avut în minte pe nimeni altul decât băiatul meu cu părul creț. Ăl mare, nu Ionuț. Care copil fiind, era „sfrijit și vai de capul lui”. Așa, ca fiu-su acum. Pentru că un slăbănog la casa omului e semn de rușine, s-a urnit toată familia, gând cu gând, umăr cu umăr, să-l îndrepte. Să pună copilul carne pe el că râdea tot satul de noi. Și au făcut treabă bună. Doar că la fel cu bulgărele de zăpadă care pornit la vale nu se mai oprește, așa și cu apetitul soțului. Recunoaște singur: nu are stop. Nu știe când să se oprească. Poftește. Întâmplarea (sau norocul?) face că-i cu mine, eu sunt prietenă bună cu o nutriționistă și ea, cu echilibrul. Pe care-l ridică-n slăvi și bine face. Așa că de aici până la Măseluță n-a mai fost decât un pas. Pentru că necazu’ nu-i când poftești și te servești ci atunci când nu poți să te oprești. Echilibru. Ce vă tot zic?

Pe Măseluță o găsiți aici. Și tare sper să prindeți drag de ea!

maseluta8

3

La mâna a doua

Despre cât de mult îmi plac mie vechiturile și-n general cam tot ce-i la mâna a doua, v-am mai spus și tot spus. Sunt ferm convinsă că există o grămadă de chestii-n lumea asta pe care nu merită să le cumperi noi. Viața m-a adus însă într-o țară în care opinia generală e unanimă: nu-i nou, nu-l vrem.Mor de dorul piețelor de vechituri din Germania, de flea market-urile din Viena, de garage sales-urile de pe lângă Chicago. Dacă așa avea de unde aș cumpăra doar obiecte în căutare de alți stăpâni. Crețul, om educat prin țări străine îmi împărtășește pasiunea și râdem amândoi – pentru că ne-am nimerit înconjurați de oameni care nu ne înțeleg ieșirile și pasiunea. Cică-i semn de zgârcenie să nu cumperi chestii noi (și mai ales de marcă!) Eu speram, în inocența mea, că toată povestea asta cu criza îi va aduce pe oameni de aici cu picioarele pe pământ dar pare-se că obiceiurile proaste nu mor niciodată.

Zilele trecute discutam cu o viitoare mămică – i-am propus să-i dau toată mobila din camera de bebeluș (ca șade și așa și se umple de praf în pod la soacră-mea). Să o scutesc de o cheltuială – mai ales că-i mobilă bună (nu ne-au lăsat să cumpărăm ce am vrut noi, pentru că, vezi Doamne, întâiul băiat născut al familiei are nevoie de un pat care costă de trei ori mai mult ca ăla din dormitor!) Mi-a zâmbit politicoasă și a refuzat elegant. Părinții ei au cumpărat deja ce era de cumpărat pentru că, ei bine, tot un prim băiat al familiei așteaptă și ea și, știi cum e, nu se cade să le luăm folosite de la alții. „Dar sunt ca noi”, am insitat eu. „Da, dar nu sunt noi”, a remarcat ea.

De unde nebunia asta pentru chestii noi și musai cu eticheta pe ele – nu pot să înțeleg. Prietena mea de aici are un băiețel cu un an mai mare ca al meu. M-am oferit să o ajut să-și organizeze dulapurile – știți că asta-i cea de-a doua mare obsesie a mea! și cum aranjam noi de zor hainele micuțului, a scos un munte de chestii care nu-i mai erau bune. „Cu ăstea ce faci?” am întrebat-o eu. „Le arunc”, a spus ea. Am plecat acasă cu pantaloni și bluze pentru Ionuț cât să treacă două ierni fără să mă duc aproape de vreun magazin. Fata s-a minunat vreo trei zile dar apoi a concluzionat singură – ești străină, o grecoaică n-ar fi acceptat asta nici de n-avea! Mie una mi se pare complet aiurea să arunci lucruri de care se pot bucura și alții încă un sezon. Și cu banii pe care nu i-am dat pe haine noi, am cumpărat cărți (tot second hand și alea).

Înainte de ziua mea mă întreabă o amică, așa, mai mult într-o doară, dacă e ceva ce-mi doresc. Niște cărți, îi răspund eu. Ai vreuna pe care ți-o dorești mult de tot? Îi spun că da, îi spun de unde poate fi luată și-i subliniez de trei ori să nu ia varianta cartonată, că-i mare, mult mai scumpă și conținutul e același. Evident, a venit cu versiunea cartonată. Păi n-am zis? A costat cât două din ălealate! Și cum ai fi vrut să-ți cumpăr cadou o carte așa mică? Nu se poate… Ba se poate, îmi spun eu în minte-mi dar prefer să o țin pentru mine.

Sor-mea îmi spune că acolo unde-i ea, lumea cumpără jucării la mâna a doua mai mereu. Și pentru zile de naștere și pentru aniversări. Nouă ne-a trimis o prietenă nemțoaică get beget un cadou: un super dinozaur ca scos din cutie. Ion l-a privit puțin circumspect.

– Ăsta ce fel de cadou e? Nu-i în cutie de nou!

– Nu-i. Nu are cutie pentru că nu e nou.

– Adică a fost al altcuiva înaintea mea? Și acum a ajuns la mine? Și e cadou?

– Exact! A fost al unui băiețel.

Ionuț ia dinozaurul în mână și-l întoarce pe toate părțile

– Oare de ce nu l-a mai vrut? Că e ca nou!

– S-o fi plictisit de el și a decis să-l vândă. Cu banii pe care i-a primit, își cumpără altele…

– Mami, dar asta e o idee… cum să spun, o idee incredibilă! Că am un dulap plin de jucării pe care nu le mai vreau! Și dăm și copiilor care nu au și putem și vinde, așa multe am!

Am impresia că al meu copil e pe drumul cel bun. Probabil în locul greșit, dar ăstea-s doar detalii.

 

1

De sezon

În Grecia a venit vara. De fapt, e deja miezul verii – temperaturi peste 30 de grade, plaje pline, apă de dus acasă și ținut în vană (ideea lui Ionuț). Ieșim aproape zilnic la plajele din apropiere – în ritmul ăsta, la mijloc de iulie o să fim plictisiți (da, se poate!) și gata de vacanțe-n alte părți. Zilele trecute, poftă de stat la soare. Eu parcă n-aș fi mers doar cu Ion, nici el doar cu mine așa că am sunat o prietenă. Băiețelul ei e de-o vârstă cu al meu și de trei săptămâni e și mamă de fată. Mi-e dragă tare.

– Mergem la plajă?

Tăcere.

– N-am cum să vin, răspunde ea. Unde s-o las pe asta mică?

– Nicăieri. O luăm cu noi! Scaun de mașină ai, pe frate-su îl iau eu să-ți fie ție mai ușor, mergem acolo, umbrele sunt, șezlonguri sunt, preiau responsabilitatea și-i țin în frâu pe băieți și tu te relaxezi la umbră.

Ca o paranteză – eu cu doi zvăpăiați din care unul nu-i al meu nu m-am aventurat niciodată la plajă și probabil nici n-o s-o fac. Parcă-i totuși prea riscant.

– N-am cum. Nu pot s-o scot din casă, e prea mică.

– ?!!? Serios vorbești? E cald afară, nu bate vântul, mergem într-un loc care cu siguranță nu-i aglomerat, te ajut, ce altceva mai vrei?! răbufnesc și-n timp ce o fac îmi pică fisa. Socotesc repede-n minte. Marea patruzeceală.

– Aș fi ieșit cu ea, serios. Dar am întrebat-o pe pediatră când pot să o scot afară și ea mi-a interzis categoric să fac asta înainte de 40 de zile…

-Pe ce motiv? Ăla religios? Doar tu nu crezi în chestiile ăstea?!

-Mi-a spus să o țin măcar două luni. Circulă un virus…

– Copilul mai mare merge la grădi, zi de zi. Dacă e să se lipească de vreun virus de acolo îl ia! explodez eu. Apoi îmi pare rău. Până la urmă dacă te-a băgat doctorul în sperieți nu-i vina ta. E vina individei ăleia care și-a uitat mintea în Evul Mediu.

– M-a speriat pediatra. Ce naiba era să fac?

– Să o schimbi! ăsta-i primul răspuns care-mi vine-n minte. Nu-i dau voce, n-are sens…