Prima serbare

Mie mi-au plăcut mereu serbările. Da, citiți bine. Serbările ălea clasice de la grădi cu recitat de poezii și cântat și dat în spectacol. Aș fi spus replicile fiecărui coleg de mi s-ar fi cerut, mai ales că majoritatea era clar că nu aveau stofă de scenă și-i apuca rușinea în fața publicului. Nu-mi amintesc să fi avut astfel de probleme, chiar din contră. Mama își amintește cum le țineam companie în mașină, în veșnicele călătorii pe traseul Timișoara – Cluj și le recitam întreg programul de serbare, pe voci și cu intonație. Ce mai, îmi plăcea la nebunie. Și încă-mi place. Evident, sunt convinsă că pentru un copil de nici șase ani treaba asta poate fi extrem de stresantă (nu toți copiii vor să iasă-n față la fel cum nu toți oamenii mari sunt în stare să vorbească în fața unui public numeros). Și chiar mi se pare de-a dreptul teribil să-i pui să se maimuțărească și de vor și mai ales de nu vor pentru a fi aplaudați de zeci de adulți, majoritatea necunoscuți. Simțiți nu-i așa, că încerc să fiu empatică – dar nu-mi prea iese, mie chiar îmi plăceau serbările! Colac peste pupăză, ironie, am un copil care evită pe cât poate astfel de ieșiri în public. Așa, ca să mă învăț minte, seamănă cu ta-su!

Când am ajuns la grădinița unde merge deja de trei ani, am aflat că ei nu  au serbări în sensul „ăla” al cuvântului. De obicei evenimentul de încheiere de an sau semestru se desfășura într-un cadru informal, mai ales în grupele mici. În primul an la grădi, adică grupa de vârstă 3-4 nu au organizat nimic special. O întâlnire cu părinții, fiecare a dus câte o gustare sau prăjituri, muzică, povești. A fost perfect. Copiii s-au jucat cu ai lor colegi, părinții au stat la taclale. În anul următor, la grupa 4-5, pre pregătitoarea adică, copiii au pregătit un spectacol de dans, alături de educatoare. N-am participat pentru că Ionuț a refuzat categoric. Nimeni nu l-a presat, nimeni nu l-a bătut la cap/ șantajat. Vrei măcar să mergem să-i vedem ce fac colegii tăi? Nu, nici gând! a fost răspunsul lui fără drept de apel și i-am dat pace.

Anul ăsta, surpriză: a fost primul care s-a înscris la serbare. „O să fiu muzicant din Grecia Antică și o să port o haină de pe vremuri și am și harpă! Vreau să facem și niște monezi de aur!”, a venit el într-un suflet să-mi spună. Repetiții, veselie, emoții. Ieri a avut loc spectacolul. Dans, fără vorbe, fără ieșit la înaintare, fără stres, undeva pe malul mării, mai mare dragul să te bucuri de final de an. Până-n ultima clipă am crezut că renunță, eram sigură că o să vadă spectacolul de la mine din brațe. Ei bine, m-am înșelat. S-a dus singur la prietenii lui, a făcut ce a avut de făcut, nițel cam în lumea lui și fără prea mult elan, dar cui îi pasă?

În drum spre casă – dialog, că nu mă pot abține.

– A fost fain ce ați făcut. Dar mi s-a părut mie sau n-ai prea avut chef?

– O, nu, am avut chef, doar că am fost obosit. Atâta lume în jur mă obosește.

– Dar ți-a plăcut? Vezi, asta ai fi făcut și anul trecut dacă participai la serbare… Nu-i mare lucru…

– Anul trecut n-am fost pregătit pentru așa ceva!

Are dreptate, până la urmă el știe când e gata ori ba. Voi cum ați petrecut la serbările de anul ăsta?

13467448_10153457657540927_1136705723_o

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s