0

Schimbări

Încerc să le iau pe toate pas cu pas. Ce vine pe neaşteptate e binevenit, dar e drept, prefer ordine în punctele de pe listă, mare-i satisfacţia când le bifez. Să venim în ţară, să-mi găsesc de lucru, să-l înscriu pe Ion la şcoală, să-mi aduc bagajele şi cărţile şi lego-urile şi ce-oi mai putea înghesui, să-mi iau bicicletă, să-mi renovez apartamentul. Am avut o săptămână şi trei zile şi aproape toate-s rezolvate. De locuinţă ne apucăm în septembrie şi tare mă bucur că-oi fi sigură pe baricade, fără Batman-ul meu (Mara, scuze, dar nu m-am putut abţine să nu-ţi copiez vorba). E băiat bun, se ştie. Şi harnic e. Dar mai bine-l ţin departe de vopsele şi găuri şi modificări şi renovări. Pentru că mai mereu vrea să dea o mână de ajutor şi pe urmă ai nevoie de alţi doi oameni care să repare ce-a stricat elanul lui.

În prima lună în Grecia, primele zile de trai în doi. Vreau un raft în baie. Dorinţa mea, lege pentru el Ia maşina de găurit şi merge direct la ţintă. Face o gaură – nu-i suficient de mare pentru raftul pe care l-am ales. Încearcă mai la stânga. Se loveşte de aceaşi problemă. După trei încercări şi alte două găuri trage singur concluzia: e perete de beton, nu intra maşina de găurit, nu putem pune raftul.

Mă uit la găuri, mă uit la el. El la mine.

– Şi cu ăstea ce facem?

– Le acoperim.

– Ai material? Mergem să cumpărăm? Ştii cum se face? întreb eu.

– Mă gândeam să punem nişte rame de tablouri, ceva peisaje care să se potrivească-n baie…

Evident că n-am acoperit dezastrul ci am găsit un meşter care să rezolve problema. Aşa că, între noi fie vorba, prefer ca Batman al meu să vină când am terminat de renovat.

 

 

 

4

De pe parcurs

Am luat o pauză lungă de la scris, ştiu, dar mă bucur tare că m-am urnit de am şters praful de pe tastatură şi mi-am făcut ordine-n minte. S-au petrecut aşa de multe în ultimele trei săptămâni şi toate-s combinate cu valize şi cutii şi gânduri. Am petrecut o săptămână de pauză la Viena, să-mi domolesc temerile, să îmbrăţisez realitatea – „Da, chiar se întâmplă, ne mutăm la Timişoara!” apoi alte zile nebune aici, în ţară. Am vrut să ţin schimbările pentru mine, paşii, unul câte unul, nu să-i împărtăşesc – până la urmă cui îi pasă de etapele prin care trec? Dar am realizat că eu îmi găsesc liniştea în poveştile pe care le aştern aici. Fiecare întâmpare din ultimii opt ani am lăsat-o şi pentru ochii voştri, fiecare gând, bucurie, furie sau necaz, pe toate le-am aşternut să le citiţi şi voi. Şi de fiecare dată poveştile mele, odată scăpate din minte, prin degete, şi-au găsit forma şi mi-au dat putere.

Am avut o săptămână de Timişoara, zile nebune, de căutare. Fac planuri, pregătesc în minte-mi culori pentru zidurile din noua casă, m-am bucurat ca un copil când am văzut ce frumos trece lumina prin copacii din faţa casei şi de acolo, la mine-n dormitor. Am găsit un camion care să meargă în Grecia să-mi aducă vechiturile şi tot ce ne era drag, da, până la urmă nu e aşa de greu pe cum credeam. Caut canapele noi şi visez la un pat alb cu pereţi gri în spate. Şi balcon cu muşcate mari şi grase, aşa cum are şi mama. Ionuţ nu-şi mai încape în piele de fericire, are piste de biciclete în tot oraşul şi e în orice direcţie se uită mai dă peste un colţ de parc verde. E verde peste tot, Doamne, cât am tânjit după verdele ăsta. Albastrul ăla, de acolo, o fi terapeutic pentru unii, dar sufletul meu visează la un colţ cu iarbă şi un copac.

Aşteptăm să vină şi creţul, să punem ţara la cale, să ne legăm planurile şi-i simt entuziasmul. Aveam nevoie de o schimbare şi pentru mine, schimbarea asta vine cu o linişte-n suflet. N-or fi toate roz aici, nici pe departe, că doar nu-s nebună să cred asta. Poate unele-s chiar mai triste decât de acolo de unde am plecat – sau poate că nu. Pregătesc hârtii de şcoală pentru Ionuţ şi simt că-s tot în Grecia. Dar aici e mama şi e şi tata şi toţi oamenii dragi cu care vorbesc şi fără vorbe. Şi ce bine-i.

Ieri jumătatea care pare-se e mai nerăbdătoare ca mine m-a sunat.
– Am găsit o cutie mare de tot şi am umplut-o! spune el şi-i simt triumful cum îi umflă vocea.
– Cu ce?
– Cu hainele mele de iarnă. Şi nişte perne şi pături.
– Ce pături???
– Aia din Scoţia, aia de la Vicky şi aia în carouri.
– Primele două sunt bune, de a treia nu avem nevoie!
– Am închis cutia!
– Deschide-o!
– Nu se poate, e foarte bine închisă!
Respir, inspir şi număr până la trei.
– Ai pus etichetă pe ea?
– Pentru ce?
– Ca să ştim ce e în ea!
– Păi nu vezi când o deschizi?
– O să am zeci de cutii, dacă o să caut ceva anume, cum o să găsesc?
– Păi deschizi o cutie şi distribui conţinutul! De pături sigur o să avem nevoie. România, iarnă, frig, zăpadă…

O ducem aşa de câteva zile bune. El împachetează, eu despachetez în minte-mi şi mă pregătesc. Da, chiar ne mutăm la Timişoara.