Politețea lipsește din pungă dar se găsește-n vârf de blanco

Sunt, am fost și probabil voi rămâne un om pe care-l atrag extremele. Nu mă simt eu atrasă de ele ci mai degraba ele de mine. Că se știe, eu sunt prietenă cu echilibru-n toate și povestesc despre asta oricui vrea să asculte. Mâncare cu măsură, distracție tot așa, cumpătare cât cuprinde. Ei bine cu toate ăstea uneori simt cum cad din lac în puț – de la nebunia din Grecia unde toți lucrau fără program de simțeam cum mi se micșorează zilele și rămân fără nervi, până la un job creativ și care-ți lasă spațiu de manevră dar care se bazează pe termene limită și program și unde fiecare știe ce are de făcut! (Doamne, cât de relaxant e!)

Acum e drept că n-am venit dintr-o extremă în alta, că nu-s nici apucăturile românilor la ani lumină de ale grecilor – când e vorba de gălăgie, mămiceală, șofat și lăsat pe mâine sau poimâine – doar ăstea-mi vin în minte acum, poate pentru că mă văd cu ele toată ziua.

Dar când vine vorba de diferențe duse la extreme una-mi sare-n ochi ca sarea-n bucate (pe care eu nu o prea folosesc dar o simt în mâncărurile făcute de alții). Dacă în Grecia lucrătorii din sectorul privat sunt printre cei mai politicoși/ prietenoși/ deschiși/ simpatici din ce mi-a fost dat să trăiesc (de cei din sistemul pubic mai bine nu spun nimic) în România dacă dau peste câte unul prietenos am impresia că am greșit filmul.

Ajung zilele trecute în oraș cu Ionuț. Are poftă de prăjitură, mie nu-mi lipsește niciodată, decidem să luăm un platou mare pentru acasă. Alege una, aleg eu una, mai alegem încă una de comun acord, vrea și apă, cerem și apă. Plătesc și doamna de la casă îmi întinde pachetul. Așteaptă să-l iau ca să-mi dea și sticlele de apă.

Mă uit la ea întrebătoare:

– Hmmm, mi le dați așa?

– Păi cum să ți le dau?

– Habar nu am. Într-o pungă? (eu încă nu mi-am revenit după episodul cu pungile de acu’ aproape șase ani din Grecia)

– Păi nu mi-ați cerut! se răstește ea.

– Nu m-ați întrebat, răspund eu obraznic.

Strânge din dinți, eu zâmbesc. Scoate o pungă de sub tejghea, împachetează prăjiturile, plătesc suma finală și ies.

În orice altă zi aș fi bombănit vreo două ceasuri după întâmplare și încă niște zile mai târziu. Dar acum nu. Pentru că de dimineață intrasem la poștă, plouată ca o curcă (la propriu) în căutare de „blanco”, nu pentru păcate ci pentru o greșeală de pe un document.

– Bună dimineața, mă întâmpină doamna de după tejghea.

Are un zâmbet larg și pare suspect de fericită pentru o oră așa de matinală.

– Buna dimineața, răspund eu și îmi caut zâmbetul. (E chiar foarte devreme!) Am nevoie de un blanco… aveți de vânzare?

– Oh, din păcate nu. Dar vi-l pot împrumuta pe al meu, poftiți!

Nu-mi vine să-mi cred urechilor. Și ochilor. Doamna cu zâmbet mare îmi întinde un blanco.

– Vă mulțumesc mult de tot, bâjbâi eu.

– Stați liniștită, mă bucur că v-am putut ajuta!

Unde am nimerit? Zâmbesc și eu, am prins curaj. Rezolv ce am de rezolvat, îi mai mulțumesc o dată, ies în fugă dar nu destul de repede încât să nu o aud:

– Să aveți o  minunată!

A avut dreptate. M-a salvat. Dintr-o extremă în alta, ce vă ziceam?

 

 

Anunțuri

Un gând despre &8222;Politețea lipsește din pungă dar se găsește-n vârf de blanco&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s