Gândurile de vineri

Mi-am amintit ieri, citind textul Ioanei și comentariile la el, primii doi ani cu Ionuț. 24 de luni și mai bine în care m-am crezut centrul universului lui. Și, între noi fie vorba, chiar eram. Îmi venea greu să accept pe altcineva în jur, trăiam cu impresia – cred că-mi și plăcea – că eu sunt cea care trebuie să ducă tot greul. Nu ceream ajutor, nu îl acceptam daca îmi era oferit iar în ceea ce privește implicarea tatălui, ei bine preferam să-l las la o parte pentru că era prea complicat să-i explic lui cum vreau EU să fie făcute lucrurile. Adică, știți și voi, cum „e bine”. Eram mama absolută, le știam pe toate și nu voiam să pierd nici o secundă din ceea ce – se spune, e cea mai faină experiență din viața de femeie.

Ei bine, sinceră să fiu, după primul an m-am simțit cam obosită. Și ruptă cumva între povestea cu nimic nu s-a schimbat, toate-s la fel și cea cu eu trebuie să le fac pe toate, cum naiba mă împart. Săream dintr-o extremă în alta. Pe de-o parte nu voiam să-l scap pe Ionuț din priviri, pe de alta tânjeam după zilele în care nu aveam nici o grijă. Îl lăsam un ceas, două cu bunica, timp în care în loc să mă relaxez mă luptam cu sentimente de vinovăție și o sunam pe biata trântindu-i instrucțiuni. Da, săream dintr-o parte în alta și simțeam că nu mă bucur de nimic.

Am dus-o așa o vreme, eu în lumea mea cu Ionuț, crețul, la ușă. Primul semnal că nu, nu-i bine ce se întâmplă a venit într-o vacanță. Ionuț nu-l accepta pe ta-su. Toate trebuiau făcute cu mine. În clipa în care-i dispăream din vizor, începeau urletele. Frustrare în toate părțile. Eu, pentru că tare, tare m-aș mai fi relaxat, ta-su pentru că fiecare încercare de apropiere îi era blocată, Ionuț pentru că nu pricepea ce se întâmplă. M-am trezit că vreau ca soțul meu să preia responsabilitatea de care-l privasem cu bună știință și-mi făceam filme-n cap. De ce nu face el ce trebuie să facă? Acum vreau, nu-i așa? Da, nu pot să le fac pe toate singură. Și chiar dacă pot, nu vreau să le mai fac pe toate singură. De ce aș vrea? Doar suntem doi implicați, de ce doar eu? M-am trezit vorbind singură. Apoi cu draga de Raluca. Am luat o pauză de gândire și le-am dat și lor spațiu de regăsire. Mi-am luat zborul la propriu – am plecat un weekend lung și i-am lăsat pe cei doi, tată și fiu să se găsească. Ne-a prins bine.

Acum stau și mă gândesc, așa, privind în urmă, câte chestii aș fi putut evita dacă aș fi recunoscut de la început că mie nu-mi place să fiu doar eu și tot timpul cu Ionuț și ce bine ar fi fost să pot accepta asta fără să mă simt vinovată. Dacă aș fi lăsat la o parte aerul de atotștiitoare și am fi pornit pe drumul acesta împreună, așa cum plănuiam de fapt să facem.

El era cu treaba lui, eu acasă, așa că-n mintea mea am dat verdictul: dacă sunt acasă înseamnă că e treaba mea să mă ocup de tot. Și cât ești de norocoasă – poți să te ocupi de tot – am auzit treaba asta din atâtea guri de le-am pierdut numărul. Și dacă nu-mi place, dar chiar nu-mi place să fac eu tot și doar eu tot timpul? Asta înseamnă oare că-s o nerecunoscătoare? Dacă nu găsesc bucurie absolută în a sta tot timpul cu Ionuț, cu siguranță am o problemă. Și dă-i și luptă cu sentimentele ăstea. Și caută-ți calea și drumul și liniștea.

Au trecut șase ani și jumătate și, cred eu, m-am deșteptat cam de vreo trei. Am înțeles că-i greu ca naiba să controlezi tot și de fapt nici nu-i nevoie. Și cât de grea e viața dacă bagi în seamă fiecare părere și dat de sfat. Fiecare-și are stilul și felul de a fi. Fiecare știe mai bine ce se potrivește familiei și ce nu.

Mi-a luat o vreme să-nțeleg că Ionuț nu pățește nimic dacă stă cu ta-su și mănâncă pizza direct din cutie pe masa din sufragerie. La fel, dacă stă în pijama o zi întreagă și apoi merg la supermarket doar cu jacheta aruncată peste, la fel, nu se oprește lumea-n loc. Dacă seara înainte de culcare, aleg bătaia cu perne în locul strânsului în brațe – așa cum am văzut că se face-n reclame, iar nu-i treaba mea, e treaba lor. Relația lor și felul lor de-a și-o construi.

Dacă Ionuț rămâne cu bunica o zi, două, trei, la fel, nu pățește nimic. Și nici vinovată nu-i cazul să mă simt pentru că el e bine, e cel mai bine, atunci când sunt eu bine.

De unde tot apar sentimentele ăstea de vinovăție? De la presiunea celor din jur? De la enunțuri de adevăr absolut – așa trebuie să fie toate ca să intri și tu-n rândul mamelor bune? Cine poate să spună ce e aia o mamă bună? De ce unele-s mai bune decât celelalte? De ce nu putem pur si simplu să acceptăm că fiecare familie și fiecare om își are dinamica și regulile după care funcționează? De ce e greu de priceput că poate ce-i bine pentru tine pentru mine-i doar coșmar? Mi-e ciudă tare că m-am încăpățânat să cred că știu mai bine – Până la urmă suntem așa de multe și de diferite. Și ce-i mai frumos pe lume asta decât să te bucuri de varietate și diferențe?

 

 

Anunțuri

6 gânduri despre &8222;Gândurile de vineri&8221;

  1. Fain.
    Cred ca orice mamă trece prin asta.
    Eu am acceptat implicarea soțului dar tot asa, primele luni din viata copilei ma simțeam vinovata ca ar trebui sa fac eu tot. M- a șocat maxim cât de puternic e in mine modelul parinților mei.
    Apoi, am inceput sa obosesc efectiv cand a făcut fetița doi ani. Am inceput atunci sa simt nevoia sa fac si pt mine ceva, si ma simțeam groaznic de vinovata. Mi-a explicat tare fain soțul meu ca ne stresam atâta pt ca amândoi avem un trecut instabil emoțional in familiile noastre.
    Copilul declanșează in noi multe emoții vechi, răni din copilărie.
    Si știm atat de multe lucruri, dar tot planează vinovăția asta :).

    Apreciază

    • O sa-i raspund Laurei, desi intentionam sa-ti raspund tie, Alexandra 😛

      Laura, as incerca sa te contrazic un pic la afirmatia ca orice mama trece prin asta, dar nu-s mama decat de un an si doua luni, deci poate inca sunt in perioada aia in care „stiu eu mai bine” :))

      Ideea e ca eu n-am nici o remuscare sa o las pe Ada cu sotu’ si chiar daca a strambat un pic din nas cand m-am angajat si a trebuit sa stea el cu ea 4 ore pana ajungeam eu acasa si vai, el nu poate lucra in conditiile astea, nu poate trimite nici un mail, vai. Oh, the drama. I-am zis ca n-are de ales decat sa accepte, sa petreaca timp de calitate cu fiica-sa, sa se joace cu ea, sa rada cu ea, sa o observe, sa-i dea sa manance, sa se alerge cu ea prin casa, sa scoate impreuna cainele la plimbare, sa faca curat impreuna, de-astea… Ca poti implica copilul in activitatile tale, chiar daca are doar 1 an si un pic. Treptat nu s-a mai plans si s-a obisnuit. Ada e destul de independenta cat sa nu-i pese ca eu sau el nu e acasa, ii e bine cu fiecare dintre noi si cu amandoi impreuna. Cand vin acasa imi rade cu toata gura si vine sa o iau in brate, eu mor de dragul ei si abia astept sa ma intorc.

      Iar eu, desi nu mi-am propus, am gasit un job part time care ma face fericita (si obosita) si ma bucur tare mult ca am ceva doar al meu. Mi se face dor de Ada doar pe drum inapoi si zambesc de cand ma dau jos din tramvai la gandul ca o iau in brate cum intru pe usa.

      Nu avem pe nimeni aici care sa ne „ajute”, dar nici nu avem nevoie. O luam pe Ada peste tot cu noi si daca unul chiar vrea sa vada un concert sau un spectacol sau ceva, merge singur sau cu un prieten. nu-i capat de tara si toata lumea-i fericita.

      Apreciază

      • Măăi, super super tare atitudinea ta!! Dar să știi că emoțiile pe care le încercăm în raport cu copilul nostru sunt de fapt propriile noastre amintiri din copilărie. De asta e foarte just ce simte fiecare. Eu am cunoscut un mare dezechilibru în relația cu mama mea, și propria mea poziție de mamă a activat multe trăiri vechi.

        Apreciază

      • same here, same here ;))) Mama-mea inca spune – vai, dar cum sa va fi lasat cu tatal vostru? ca doar el nici de el nu-I in stare sa aiba grija! Ufff…. wrong on so many levels…

        Apreciat de 1 persoană

    • O sa-i raspund Laurei, desi intentionam sa-ti raspund tie, Alexandra 😛

      Laura, as incerca sa te contrazic un pic la afirmatia ca orice mama trece prin asta, dar nu-s mama decat de un an si doua luni, deci poate inca sunt in perioada aia in care „stiu eu mai bine” :))

      Ideea e ca eu n-am nici o remuscare sa o las pe Ada cu sotu’ si chiar daca a strambat un pic din nas cand m-am angajat si a trebuit sa stea el cu ea 4 ore pana ajungeam eu acasa si vai, el nu poate lucra in conditiile astea, nu poate trimite nici un mail, vai. Oh, the drama. I-am zis ca n-are de ales decat sa accepte, sa petreaca timp de calitate cu fiica-sa, sa se joace cu ea, sa rada cu ea, sa o observe, sa-i dea sa manance, sa se alerge cu ea prin casa, sa scoate impreuna cainele la plimbare, sa faca curat impreuna, de-astea… Ca poti implica copilul in activitatile tale, chiar daca are doar 1 an si un pic. Treptat nu s-a mai plans si s-a obisnuit. Ada e destul de independenta cat sa nu-i pese ca eu sau el nu e acasa, ii e bine cu fiecare dintre noi si cu amandoi impreuna. Cand vin acasa imi rade cu toata gura si vine sa o iau in brate, eu mor de dragul ei si abia astept sa ma intorc.

      Iar eu, desi nu mi-am propus, am gasit un job part time care ma face fericita (si obosita) si ma bucur tare mult ca am ceva doar al meu. Mi se face dor de Ada doar pe drum inapoi si zambesc de cand ma dau jos din tramvai la gandul ca o iau in brate cum intru pe usa.

      Nu avem pe nimeni aici care sa ne „ajute”, dar nici nu avem nevoie. O luam pe Ada peste tot cu noi si daca unul chiar vrea sa vada un concert sau un spectacol sau ceva, merge singur sau cu un prieten. nu-i capat de tara si toata lumea-i fericita.

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s