0

Sens opus

Unul dintre lucrurile care-mi plăceau la nebunie când eram în Grecia, era să aștept valiza de la mama. Plină cu te miri ce, muream de nerăbdare să ajung acasă și să o deschid. Cărți comandate de mine, batoane de ciocolată, Eugenii, câte un ou cu surprize pentru Ionuț, borcane de zacuscă sau pur si simplu ceva de acasă. Și văd că bucuriile mărunte se țin de mine.

Duminica asta ne așteptau acasă pachetele din sens opus. A înghesuit soacră-mea în două cutii de de-abia le-au urnit, coșurile mele care abia așteaptă să fie umplute, oregano și mușețel din grădină, biscuiți de casă și tot felul de alte nimicuri, dar Doamne, ce ne-am mai bucurat.  Mi-a trimis ceai de mentă – tot din grădină și caramele pentru Ionuț. Dulceață de portocale și smochine. Bulion, da, din acela făcut din roșii din grădina lor și tot felul de plante care mi-au umplut cămara de arome.

Ne întreabă ce mai vrem și eu mi-am dat seama că-s multe chestiile de care mi-e dor – știu, știu, am oftat și am bombanit vreme îndelungată iar acum, hop, sar cu dorul. Nu, nu-i din acela de m-ar duce înapoi, dar simt că mă vindec, și-ncet încet îmi vine gând cu drag de ei și vine și pofta de vacanță acolo, unde cândva o numeam acasă.

Dar până acolo-i cale lungă și simt că-i loc de multe cutii și valize …

 

1

Cea mai frumoasă vacanță (concurs)

Am fost cu dor de ducă de când mă știu și poate chiar înainte de asta. Mereu mi-au plăcut călătoriile și drumurile care mă duceau. Mi-am căutat motive de plecare, la început mai aproape și mai apoi mai pe te miri unde; pentru mine nu era și încă nu-i mai mare bucurie decât să aud sunet de valiză închisă și să simt biletul în geantă- de tren, autocar, avion, ce-o fi fost, important era să fie.

Și dusă am fost fără să port după mine doruri, ci doar poftă de umblat, de cunoscut, de necunoscut. Când mă trezeam acasă, eram ca-n cușcă și imediat căutam motive de a o lua din loc, lumea e mare și eu am văzut așa de puține – îmi spuneam și tot eu mă încurajam s-o iau de la capăt.

Vacanța mea de vară din 2007 fusese plănuită încă de la început de an. „Trebuie, mă auzi, trebuie să vezi Grecia!”, îmi spunea draga de Maria, colegă de studii și de colindat. Râdeam eu, și mai mult în sinea mea de parcă știam ce mă așteaptă și am plecat vreo două săptămâni – din mijloc de iunie până-nspre luna lui cuptor. Mă minunam și mă-ntrebam ce-or vedea toți la mare și la soare de nu s-ar mai fi dat duși de acolo, doar mie nu-mi spuneau nimic? Visam la linștea de la Viena  (că-n anul ăla și cel dinainte, acolo-mi petrecusem zilele) și străzi curate și oameni care nu-ți vorbesc neîntrebați. Așteptam să treacă una, două, mai trei zile și să le mulțumesc de dragul cu care m-au primit și chiar a fost frumos, dar gata, e timp de mers înapoi, în lumea mea. Evident, una a fost potriveala de acasă, alta cea din târg, pentru că în film a apărut băiatul cu părul creț și cam acesta a fost finalul.

Da, vacanța-n Grecia a fost de neuitat, e drept. Nu știu ce s-a întâmplat, dar când am plecat de acolo, ceva am lăsat în urmă. Ceva puternic și cu dor de doar la trei zile după plecarea mea, băiatul cu părul creț și-a luat bilet către Viena. O săptămână, decizie spontană, probabil prima (și până acum, ultima) din viața lui. Am privit cu neîncredere (și râs nițel forțat) întreaga poveste – Am început de sus, Ăsta-i nebun? Ce să facă la Viena? O săptămână? apoi m-am domolit și am început să mă obișnuiesc bine de tot cu gândul – mai ales că-mi dăduse câteva săptămâni bune pentru asta. Așa că cinci săptămâni și patru zile de la seara în care mi-a tradus cântece grecești (sincron, nu glumă!) a venit la Viena. Cu o zi mai repede, ca să nu-mi dea timp să mă dezmeticesc. În prima zi am luat orașul la pas. Pe jos, ore-ntregi. Căutând câte o cafenea, loc să ne spunem câte aveam să ne spunem.

Și-am râs și ne-am plimbat mână-n mână de parcă asta făcuserăm toată viața, eu cu el și el cu mine. Începea să-mi spună ceva, îi continuam gândul și chițăiam ca doi copii prostuți, doamne, ce nu mi-aș mai fi dat drumul din îmbrățișarea lui. Clișeu, da, trăiam un clișeu și-mi spunea și-i spuneam, parcă ne știm de când lumea și ce bine e.

Am ieșit la cină-n oraș și ne-a prins noaptea de luni în Viena. Știți cum e o noapte de luni la Viena? Pustie. Goală. Am bătut străduțe din centru, la pas, de mână, sub lună.  Doar eu și el și linște de parcă undeva, cineva a lăsat orașul doar pentru noi.  Nu știu  dacă din toate momentele frumoase din viața mea cu el, unul câte unul pus sub lupă, dacă din toate clipele care încă mă fac să zâmbesc, există vreunul care să-mi strângă sufletul a dor așa de tare ca acela.

A fost o săptămână în care am știut că-i el și el a fost mereu, o vacanță într-un oraș pe care-l numeam „acasă” și ce frumos, a fost nevoie de-o vacanță acasă ca să-mi dau seama că acasă-i el.

Am vrut să vă povestesc și vouă – care a fost până la urmă cea mai frumoasă vacanță a noastră – pentru că tocmai am participat la concursul momondo.

#calatoriideneuitat

Multe-s locurile unde aș vrea să ajungem, în doi, sau trei. La Viena putem ajunge oricând, aruncătură de băț ne e. Însă pe lista noastră, una-i destinația de top, că n-am fost nici eu, nici el și tare-am merge împreună. Paris. Clișeu, ca toate-n poveste, dar cui îi pasă, când e așa de frumos?

Puteți câștiga și voi – cititorii și eu – povestitoarea, o vacanță în valoare de 1000 de euro. Ce trebuie să faceți? Sa lăsați un comentariu la acest articol, în care să-mi spuneți:

  • despre o călătorie de neuitat
  • să menționați destinația favorită și
  • să puneți linkul către momondo.ro (link-ul cu biletele de avion găsite spre destinația de la punctul 2).
  • să dați mai departe povestea mea 🙂

 

0

Final de săptămână (ce are continuare)

Am petrecut un weekend printre cutii și praf și mobile-ntoarse în toate părțile. Bucăți ce se caută unele pe altele și stau împachetate în zeci de metri de bubble wrap de mai bine de o lună. Cutii pe care s-a așezat praful și pe care, vă jur, le aud strigându-mă și cerându-mi să le deschid și să le pun conținuturile la loc. O obsedată ca mine care nu dormea noaptea de nu erau puse pernele-n ordine a ajuns să-și petreacă zilele (vreo 49 să tot fie, dar cine le mai numără!) printre pachete și haine împrăștiate peste tot și, ce-i mai de mirare, să simtă că nu mai poate abia acum, când se vede malul?

A mai rămas de dat o dungă-n sufragerie și apoi holul, intrarea și gata. Am terminat cu partea murdară, ne rămâne doar de strâns și pus la loc și doar gândul acesta-mi mai dă putere. Sâmbătă am șters ce s-a putut șterge, azi am continuat și am meșterit – am montat singură dulapuri și rafturi și am gândit culori de mochete și potriveli cu griurile de pe pereți.

A durat mult toată distracția, chiar dacă de data asta am noroc de meșteri buni, că despre  despre meșterii cum nu-s alții, cei din Grecia am mai povestit eu. I-am făcut faimoși și rău nu-mi pare. Ăștia de acum sunt harnici și-și văd de treabă dar casa-i mare, pereții-s înalți și multe, multe s-au strâns sub straturile de vopsea trecute.

Am mai avut și episoade de râd bine- da, recunosc, de-abia acum îmi vine să râd, după ce au trecut toate și-s așa cum le vreau. Mi-a montat prietenul nostru, tâmplarul niște dulapuri după cum i-a fost voia și după criterii doar de el știute. Am bombănit o zi întreagă și m-am făcut bună de nimic – după cum era vorba lu’ bună-mea. Fără nici un folos, evident, că doar a trebuit să spun frumos și-au fost demontate și puse după cum mi-a fost voia de „artistă” (din multe necazuri m-a scos aerul ăsta, sincer vă spun!)

Acum număr zilele, au mai rămas câteva până când  o să mă tolănesc la mine-n fotoliu (cel adus din Grecia) și o să-mi oftez starea de bine.  O să-mi fac o cană de ceai, cana mea mare, pântecoasă, de nu-ți mai vine să-i dai drumul (nici nu i-am dat, am adus-o cu mine!), o să aleg aroma din cutiile faine la care n-am vrut să renunț (din Grecia și ălea), o să-mi amintesc de ideile minimaliste (luăm DOAR strictul necesar!) în timp ce o să caut (fără să găsesc) taburetul din fața fotoliului și o să-mi urez una sau două și da, o să fie fain.

…însă, până să ajung acolo, sunt tolănită în fotoliul lui mamă-mea cu laptopul în brațe și-n timp ce scriu, hop, mai comand o pereche de încălțări (pentru că n-am, mi-au intrat ideile minimaliste și-n dulap, înainte de plecare așa că, serios, chiar n-am!). Și știți ceva? Până să fie fainul acela, care e să vină, e fain tare și acum!

IMG_2446.JPG

 

 

0

Unde dispar șosetele când dispar?

Ieri a fost o dimineață ca oricare alta. Trezire la 6, mic dejun, ceai băut în tihnă. Dau să mă îmbrac, găsesc pantaloni, găsesc bluză și jachetă, ia de unde nu-s șosetele. Le vreau pe ălea îmbulinate – în contrast cu pantalonii sunt de mare efect. Răscolesc toată cutia, dau iama și prin coșurile din baie, nici urmă de ele. În căutarea nebună prind în mână vreo trei perechi fără pereche și mă trezesc vorbele deloc frumoase ce-mi ies pe gură. Ionut strigă și el că vrea șosetele pe care scrie JOI – Dar e luni! Eu le vreau pe cele de joi! Găsesc un joi stâng și-l combin cu o sâmbătăt cu vârful roșu – copilului îi place încurcătura și chicotește.

– Unde naiba-s șosetele ăstea când ai nevoie de ele? mormăi printre dinți și gânduri deloc frumoase.

Arunc un ochi pe geam și aud vocea lui buni Maia din dormitor – e soare. Mai spune ea și altceva dar nu-mi mai pasă, ce am vrut să aud am auzit. Soare. Balerinii n-au nevoie de șosete. Și oricum în mintea mea ținuta era cu ălea îmbulinate, de nu le găsesc, mai bine fără.

Cinci minute, trei etaje, zece pași mai târziu când simt cum gândurile-mi îngheață-n cap și am impresia că nu mai am degete, mai scot o vorbă bună, așa, printre dinți și chiar șoptită, urechile lui Ion sunt prea aproape și nu se cade. Petrec o zi de luni clănțănind, desculță. Ion o petrece cu un picior în joi și altu-n sâmbătă. Și totuși, unde dispar șosetele când dispar?

Aflați în numărul cinci din revista Fabulafia. Coming soon!

sosete2

Ilustrația îi aparține lui Răzvan Cornici. Și da, e wow!

 

 

0

Mic tratat financiar

Seară de vineri, acasă. E cald și bine și suntem în pijama, tolăniți pe canapea în camera de oaspeți (nu, încă nu am terminat de renovat). Pornește dialogul și ne plimbăm prin ziua mea apoi prin ziua lui. Dă tot din casă, vorba aia, nu rămâne nimic nespus. Inclusiv promisiunea de a-i cumpăra lui văru-su o jucărie nouă.

– Și chiar așa, întreabă el. În Grecia aveam o pușculiță. Unde-i pușculița mea?

– Pușculița ta e într-o cutie, așteaptă probabil să fie despachetată.

– Și cu banii din ea ce-ai făcut?

– Care bani?

– Banii mei din pușculiță!

– Păi i-am luat de acolo și i-am pus la bancă!

– Și nu puteai să pui ALȚI bani la bancă?? Banii mei trebuia să-i pui? De ce nu ai pus banii tăi la bancă?

– Păi eu n-am bani de pus la bancă!

– Și oricum trebuia să mă întrebi dacă vreau banii mei să fie la bancă. Acum dacă eu vreau ceva, cum pot să-mi cumpăr? Sau dacă vreau să iau un cadou?

Mă privește așa de serios de nu-mi rămâne altceva de făcut decât să izbucnesc într-un râs nebun. În fond are doar șase ani și șapte luni.

– Păi chiar nu m-am gândit la treaba asta. Oricum la bancă sunt în siguranță!

– Dar mie nu-mi pasă că sunt în siguranță. Mie-mi pasă că i-am avut și acum nu-i am.

Ireal ce se întâmplă.

– Bun, ai dreptate. Nu-i ai pentru că i-am pus la bancă. Oare ce putem face? Ce vrei de fapt să faci? Pentru ce îți trebuie bani?

– Să cumpăr un cadou pentru David. (*văru-su)

– Îi cumperi din primul salariu, ce părere ai?

– Ai înnebunit?! O să fiu om mare atunci și el la fel! Crezi că o să ne mai jucăm cu mașinuțe?

– Da, ai dreptate. Păi atunci?

– Mă duc cu buni Maia și-i cumpăr cadoul.

– Teretic, dacă mergi cu buni Maia să-i cumperi cadoul, dacă nu-l plătești tu se consideră că e cadou DE LA buni Maia…

– Păi eu îl aleg și eu îl pun la casă!

– Și cine-l plătește? Dacă-l plătește buni Maia, e cadoul ei.

– Nu, trebuie să fie cadoul meu.

– Bun, atunci ai o problemă. Nu știu cum o să o rezolvi…

– O să o rezolvi tu pentru că tu ai pus banii mei la bancă!

Și cu asta, dragii mei, noapte bună. Că eu sigur o să am.

0

Am aflat ce-mi lipsea, când i-am ajuns aproape

După o lună de Timișoara am realizat un lucru. Mie cel mai mult, în cei opt ani de viață-n Grecia, mi-au lipsit evenimentele. Nu, nu vorbesc despre nunți, botezuri și petreceri de ziua copiilor. Nu. Ci despre evenimente care dau viață unui oraș – concerte, festivaluri, chestii culturale, întâlniri ad hoc pe la câte o galerie, serile de filme, teatru și de lectură. Chalkida e un oraș mic, un fel de Lipova, Lugoj, hai Reșița. O sală de cinema cu câte două filme ce rulau câte o săptămână, câte o piesă de teatru obscură venită din Atena ba pentru cei mari, ba pentru copii, vreun concert sau eveniment ce se rătăcea și pe la noi. Ce-ți rămânea de făcut? Să te urci în mașină și să dai o fugă până-n capitală. Chestie pe care am făcut-o la început dar după o vreme, obișnuită fiind cu toate la o aruncătură de băț (deh, Viena sau Cluj sau Timișoara) m-am cam săturat de drumuri. Chestiile care-i țineau pe toți ocupați – mersul la cafea și la masă m-au ținut și pe mine. Tot o vreme. Tânjeam cu ochii-n monitor după toate ce se petreceau aici unde-s acum sau pe altundeva, pe unde fusesem și eu. Nu, chiar nu-s făcută să trăiesc într-un oraș mic și fără pic de viață. O fi frumos la mal de mare, o carte-i mereu o companie bună și-s sigură că o să vină și timpul când mi se va face dor de o pauză acolo, dar în clipa asta – și-n clipele ălea simțeam cum mă sufoc. Încă mă ia un val de căldură când îmi vine-n minte ce scriu eu aici. Și ce-i ciudat, pe vremea aia, habar nu aveam de ce. Am înțeles acum. Le am pe toate la o aruncătură de băț. Văd câte se petrec  și am de unde alege. Festival de teatru la care ajung în plimbare – și drept e, n-am timp de câte-aș vrea! Filme și concerte. Cafenele în care aș putea să mă uit și să nu mă dau dusă acasă. Tot felul de chestii mici și faine cu oameni dragi. Mi-era un dor nebun și nu știam de ce. Acum știu. Orașul mic și cu miros de mare nu-i pentru mine, nu acum, nu știu de-a fi vreodată. Mi-era dor de gălăgie, de afișe, de unde mergem azi și mâine și chiar de nu apuc să merg sau poate nu vreau – e frig și-i bine să te tolănești lângă sobă cu o carte-n mână, știu că de-mi trece vântul schimbării pe la ureche sar în cizme și dusă-s. Îmi lipseau toate și nu știam ce-i cu mine. De ce nu-s mulțumită de nimic, de ce caut ce nu-i, de ce-s cu supărarea-n minte și-i dau drumul pe gură? Așa de des? Așa de mult? Atâta frustrare și supărare. Acum știu. A trecut o lună de acasă și tare bine mi-e. Ne e.

2

Discurs (plictisit) de noapte bună

Nu știu cum sunteți voi dar eu cu cât înaintez mai mult în vârstă (oh, ce aiurea sună expresia asta!) am tot mai puțină răbdare cu chestiile care-mi mănâncă timpul degeaba.

Încerc să mă țin departe de oamenii care nu-mi spun nimic. Mă retrag discret din relații care nu-mi provoacă nici un fel de sentimente pozitive. De pe lângă oamenii care nu-și au sensul în lumea mea. Care sunt pe altă lungime de undă. Vreau, pe cât posibil, ca fiecare cafea băută alături de cineva să-mi dea o stare de bine. Sau de mai vreau. Ca fiecare minut de conversație să mă îmbogățească – chiar și doar cu un zâmbet. Au apus de mult vremurile în care căutam companii doar de dragul companiei.

Fug de chestii care nu-mi plac și în sfârșit am găsit curaj să spun cu voce tare treaba asta. Nu suntem toți la fel și dacă ție-ți place și ți-e bine asta nu înseamnă că e o regulă general valabilă. Nici gând. Nu mă mai tem să aleg să pun jos o carte începută dacă îmi dau seama că nu-mi provoacă nici un fel de reacție. Nu mai mi-e frică să spun cu voce tare – chiar nu-mi place! Și între noi fie vorba, cu cât mă gândesc mai mult, cred că pentru mine nici gura lumii nu mai e ce-a fost.

Mă gândeam astăzi, într-un minut de linște și stat, cu câte chestii ne încărcăm inutil viața. Câte minute risipim pentru atâtea tâmpenii și pentru că – da, așa se face, așa s-a făcut de când lumea, așa trebuie, așa fac toți. Câte clipe în care am putea face altceva sau chiar nimic, se duc și duse-s toate pentru că alegem să ne complicăm existența.

Am ascultat zilele trecute niște discursuri așa de plicticoase – la un moment dat aș fi putut jura că unul dintre cei ce recitau cele de pe foaia de dinainte, căscase! și mă gândeam, cât de ciudați suntem noi, oamenii mari, prinși între o limbă de lemn și niște obiceiuri care ne mănâncă minute, ore, zile din viață? Ce fain e să stai să asculți un minut, două, zece, un ceas chiar, vorbe care-ți rămân și de care-ți amintești! Până la urmă care-i bucuria de a scrie un text care-i plictisit încă de dinainte de a-i da glas? Pe care-l poți folosi de câte ori vrei pentru că oricum nimeni nu-l ascultă, aude? Are vreun sens să ținem de prostiile ăstea oficiale care nici nu-ți dau nici nu-ți iau?

M-am săturat de lecturi obligatorii și discuții care trebuie. Voi nu?