2

#2017

M-am trezit curioasă. Ce linii am tras anul trecut pe vremea asta, ce planuri am pus în coș pentru 2016? Nimic special, pare-se. Am vrut sănătate – și bine a fost că am primit – mai ales după experiențele din 2015 cu crize de rinichi și alte dureri și n-am vrut liniște ci piper și nebunie. Le-am căpătat din plin și ce să vezi? Până la urmă piperul și nebunia au fost cele care mi-au adus liniștea. 2016 a fost plin de schimbări. Am început anul cu semne de întrebare și căutări – plecăm? Ne mutăm? Anglia părea o idee bună în primele ore din 2016. Între timp ni s-au schimbat și planurile și destinația iar în august am venit în țară. Și din acel moment toate, dar absolut toate s-au desfășurat cu o viteză nemaipomenită. În două săptămâni am împachetat toată casa, am renovat-0 pe asta de aici, Ionuț a început școala, eu am găsit un job unde nici nu gândeam, a venit crețul – el încă-și caută drumul și ne-am așezat. Suntem de patru luni și eu simt deja că n-am plecat niciodată. Avem prieteni dragi aproape, ai mei sunt la doi pași (chiar doi!), sunt liniștită – așa cum n-am mai fost de multă vreme, Ionuț e bine și nici crețul nu se plânge. Pentru 2017 nu-mi fac planuri. Să o ducem tot așa, cu zile-n pace și cu dimineți în care mă trezesc zâmbind. Și dacă anul care vine îmi aduce  aduce cu el cu un strop de inspirație mai mult decât anul care e pe cale să se termine, eu mă declar mulțumită!

Așadar un #2017 cu inspirație să aveți și voi!

 

2

AMR 2 zile

Ultimele zile au fost pline. De mutări de pe canapea în bucătărie, din bucătărie în pat și apoi pe fotoliu. Serial ce ne-a prins pe amândoi, cărți pe noptieră, poveste ce se cere terminată, frig afară, cald în casă. Atâta lene nu am simțit de foarte multă vreme, dar, ce ciudat, nu mă simt vinovată deloc. Din contră. E pe meritate. Mă tolănesc printre perne, Ion e ocupat cu văru-su, mai stăm la câte o lectură și strâns în brațe. Nu facem planuri, trăim în ritm de melci, cu burțile pline. Vin la noi oameni faini, noi mergem doar puțin că-i greu să te urnești dacă te-a prins pofta de stat în pijamale. Mâncăm, bem, râdem, mai trag cu ochiul la câte un proiect început și-ncerc să-i dau de capăt. Și pe când stau mai cu drag și mă bucur de liniște și de finalul acesta de an, bam, Ion care la 17:30 e bine, la 17:33 nu mai e așa de bine. Îl doare capul și și-l lasă pe masă oftând, vrea în brațe și se cuibărește și înghite de zor – doare, mami, doare când înghit. Apoi se cere-n pat și-l simt cum se încălzește lângă mine. Fornăie-n somn. Și mie-mi fornăie gândurile de la prea multă liniște ce-am avut. Au mai rămas două zile din 2016, hai să le încheiem cum a mers tot anul, nu-i așa?

2

emoții (de zi liberă)

L-am luat aseară în brațe și ne-am cuibărit pe canapea. Cred că e cel mai moale copil din lume. S-a înghesuit sub mâna mea și mi-a pus în brațe trei cărți noi primite de la Moș. Am citit vreo jumătate de oră – din când în când îmi ridicam câte un colț de privire să-i surprind reacția. Mutrișoară dulce cu zâmbet larg. Apoi mi s-a urcat în brațe și și-a ascuns capul pe umăr, în adâncitura dintre umăr și cap. „Te miros”, șoptește el și-l strâng și mai tare.  Îl urc în pat, nu mă pot abține și-mi fac loc și pentru mine. Oare asta să fie ultima oară când mă lasă? „O să vreau să mă ții în brațe până când o să fiu bătrân ca buni!”, îmi șoptește el de parcă mi-ar putea citi gândurile. Zice una alta, când îmi lasă loc, spun și eu. Simt cum mă apucă nostalgiile, așa, ca la oră fixă: de fiecare dată când îl țin aproape. Îmi vin în minte frânturi, imagini ce-mi fac inima să crească de bucurie. Ionuț care stă concentrat peste un munte de piese de lego. Strânge din buze și nu-și mișcă privirea din loc. Doar mânuțele i se mișcă repede și exact. Ionuț care moflăie câte un bucată de prăjitură luată cu mâna, și-o înghesuie în gură în grabă de parcă s-ar teme să nu i-o fure careva. Ionuț care tropăie prin casă desculț și fuge și sare pe canapea, aruncă perne jos și chiuie și cântă și apoi mi se prăvălește în brațe doar ca să-și ia elan să o ia de la capăt. Ionuț care-și pregătește serios ghiozdanul de mers și dormit la buni. Piticul meu care de la o sută de ori de ia-mă-n brațe a ajuns la o dată pe pe zi și nu în fiecare. Ionuț care face baloane cu paiul în paharul de lapte, care se poate juca un ceas și mai bine cu buretele de vase plin de spumă dar care nu poate să umble pe stradă, e musai să alerge. Ionuț care bate cuie în lemne și uși. Care nu coboară din pat fără șosete dar se descalță ca să-și bage picioarele în noroi. Ionuț care strâmbă din nas când vede câte o farfurie murdară dar n-are nici o problemă să sape cu degetele în câmp.  Mă uit la poze din 2010 până azi și mă umflă râsul și plânsul și mi-e dor de piticul cu obraji rotunzi și vorbă peticită și mă bucur de băiețelul de azi care pare că le știe pe toate .

Hai că m-am emoționat. O pățesc în fiecare an, cam în jurul datei ăsteia. Vă dau și vouă?

blog6

blog8

blog10

blog5

blog7

blog11

xmas1.jpg

0

de Crăciun

În ultimii opt ani mă prindea pofta de Sărbători de prin octombrie și așteptam și număram zilele până la început de decembrie când veneam acasă. Am petrecut destule finaluri de an departe dar mereu am fost înconjurată de oameni dragi și faini și mereu mi-am spus că nu contează unde sunt atâta timp cât mi-e bine. Dar adevărul e că nici o Sărbătoare de iarnă nu-i ca una petrecute la Cluj sau Timișoara.

Până pe la douăzeci de ani, cu siguranță, Clujul era primul în top. Am puține amintiri legate de Crăciunurile de dinainte de ’89, mai mult frânturi care nu știu de s-au petrecut aievea sau le-am citit undeva. O coadă la aprozar, portocale numărate, bunu drag care asculta radio pe furiș, agitație-n casă – la Timișoara au ieșit oamenii-n stradă și se trage, noi la Cluj, mama și tata la Timișoara, ultimul discurs a lui Ceaușescu văzut la televizor la prietena mea Georgiana, furișat pe scări și dat nas în nas cu un vecin mai mare – „Nu o să-i mai vezi pe ai tăi! Îi împușcă pe toți la Timișoara!” Asta-mi răsună în urechi toată noaptea și următoarele, până-i văd din nou. Următoarele vacanțe de iarnă-s tot la Cluj. Ani buni și mulți sau cel puțin așa păreau atunci. Cu frig de înghețau pietrele, la propriu, cu trei luni înainte hașurate pe calendar, cu așteptare și dor și poftă de revedere prieteni dragi. După trei luni de vară petrecute așteptam cu chef nebun vacanța de iarnă în Grigorescu. Buna ne aștepta cu tot felul de minuni – cornulețe cu gem, cozonac moale și pufos cu nucă, sarmale și cârnați și bomboane de pom. Mai punea și câte o portocală sau mandarine și mereu primeam bani să ne luăm ce vrem noi dar mai bine câte o pijama nouă. Mergeam la colindat – motiv să ne strângem unul la altul și să mâncăm și să râdem și să ne dăm mari când eram îmbiați cu câte un pahar cu vin. Nu-mi amintesc să fi fost ani mulți fără zăpadă, îmi amintesc însă bine de tot iernile albe. Cu sania la Hoia sau pe vreun derdeluș improvizat în fața blocului. Cu râsete și mâini înghețate cu ceai cald băut lângă aragazul din bucătăria lui buna și cu tras cu ochiul în bufetul de lângă. Mai mereu găseai ceva bun acolo.

Apoi am crescut și au urmat Crăciunurile acasă, la Timișoara. Frumoase-s, mai ales de când e și Ionuț în peisaj. Ne facem mare lucru – ne mutăm dintr-o cameră în alta, schimbăm farfuriile de mic dejun cu cele pentru prânz, vin oameni dragi să ne vadă, mergem noi să-i vedem, cadouri pentru pitici, Ionuț se bucură de David și noi de ei.

Anul acesta e primul Crăciun în care nimic nu-mi umbrește zâmbetul până la urechi. Sărbătorile-s la fel ca anul trecut și anul de dinainte. Doar că nu mai plecăm nicăieri când sunt gata. Ne vom întoarce la rutina noastră, dar cu aceiași prieteni dragi aproape. Deocamdată mi-e bine. Ne este bine. Am liniște – zgâlțâită din când în când de te miri ce amintire sau veste supărată, dar e suficientă. Urmează o mică vacanță de stat acasă. De ascultat muzică bună, de ținut în brațe, de mâncare cum doar mama știe să facă, de chițăieli de băieței, de filme și cărți și fețe dragi.

Ceea ce vă dorim și vouă!

adobe-spark

1

Brum, brum

Ieri a fost ultima zi de școală pentru Ionuț, penultima de lucru pentru mine. El s-a trezit vesel, eu aș mai fi dormit măcar până vineri. Ne echipăm rapid și ieșim în viteză din casă. Mă minunez pentru a nu știu câta oară când văd cozi de mașini care stau în așteptarela instersecții, în drumul către școală. Dimineață de dimineață, zeci, sute de mașini pufăie pe drum, claxoane, fețe încruntate, ce fain trebuie să fie să-ți începi așa ziua, altfel nu pricep de ce se complac toți pe patru roți. Ne oprim la trecerea de pietoni, două mașini în paralel, trecem de prima, cea de-a doua vrea să ne-o ia înainte. Apuc să-l trag pe Ionuț dar îmi stă inima-n loc. Șoferul realizează ce-a făcut, frânează brusc. Mă dezmeticesc dau să spun ceva, dar mă opresc la timp, cât pe ce să-mi iasă pe gură una alta, de-aș umple pușculița lui Ionuț din două mișcări (un cuvânt în context urât, cinci lei, unul care n-are nevoie de context, zece). Trecem repede pe celălalt trotuar, încă tremur. Mama lor de mașini și șoferi grăbiți și trafic și putoare de țevi de eșapament. Toți se grăbesc, toți înjură și-s furioși. Cum să nu fie, cât vezi cu ochii doar mașini aliniate în trafic. De-abia se mișcă, nici ora nu stă pe loc.

Bine că m-au călit grecii, alt neam născut cu dosu’ în mașină. Nu trec niciodată strada în grabă, mă uit de zece ori înainte să o fac, chiar de-i verde, tot cu grijă merg, sunt cu ochii-n patru și acum dau înțelepciunile mai departe, copilului. În Grecia, în miniatura aia de oraș în care trăiam nu puteam pricepe nici în ruptul capului de ce toată lumea umblă cu mașina. Erau niște cozi infernale pe străduțe pe care de-abia te puteai strecura pe două picioare, trotuare ocupate de mașini. Fiecare familie avea cel puțin două din care una neaparat 4×4.Și trebuia să mergi cu atenție pentru că mereu se găsea un deștept care să nu știe la ce servește trecerea de pietoni.

Am ajuns la Timișoara în luna august, când orașu-i pustiu, și pentru câteva săptămâni m-am minunat – ia te uită, se poate și altfel! Nici n-am intrat cu bine în septembrie că am priceput cum m-am păcălit de una singură. Mă chinui să înțeleg de ce e așa de greu să vezi lucruri care-s clare? Din comoditate? Lipsă de educație? Trăim într un oraș în care până și Mall-ul e în centru! Timișoara-i dreaptă ca-n palmă, fără dealuri, fără urcușuri, fără Piezișă (cei din Cluj, știu la ce mă refer!) Loc să faci piste pentru biciclete e cât cuprinde, e plin de parcuri și bulevarde largi. Poți extinde liniile e tramvai, fă și altele de-i nevoie, lasă drumurile oamenilor, nu mașinilor! Pistele de bicicletă de aici … sunt. Comparativ cu situația din satul din Grecia – unde nu existau nici măcar trotuare decente! dar tot departe de ce ar trebui să fie (cârpeala tipic românească, aia care-l scoate din minți pe grecul meu) Și acum e drept, nu suntem toți bicicliști și adevărul e că de prin noiembrie nu-s nici eu prea vitează, așa de vitează încât să pedalez la grade minus. Dar de când sunt aici aud doar de extinderi de drumuri, extindere de șosele și locuri de parcare. Peste tot în lume(a civilizată) se dă nebunia din trafic pe extinderea rețelei de mijloace de transport în comun, piste de biciclete, în timp ce noi vrem bulevarde și parcări. Nu, nu-i nevoie de drumuri mai late și nici de parcări. E nevoie tramvaie noi și multe, de autobuze și troilebuze, de „car sharing”, de las mașina acasă și merg puțin pe jos (da, face piciorul frumos!). Oh, știu că pare ușor să-ți dai cu părerea pe astfel de teme dar mi-e ciudă când văd câte resurse sunt rispite pentru mai mulți nervi în trafic, mai multă înghesuială, mai multă gălăgie, claxoane, nebunie.

P.S. Citeam aseară pe un forum din Viena, comentariile locuitorilor din capitala austriacă supărați că întârzie autobuzele, că iarna nu-i ca vara, că ninge și se blochează circulația. Și-mi dau seama că dacă și oamenii ăia și-au găsit motive de suspin (în singurul oraș în care am trăit și în care, după a mea părere, sistemul de transport în comun bate tot!) eu mai bine tac.

0

Cadouri pentru fiecare

Pentru mine, Crăciunul are miros și gust de Cluj. Acolo am petrecut cele mai frumoase Sărbători, acolo, printre munții de zăpadă mi-e și sufletul. Miros de cozonac făcut de buna, sarmale din crăticioare cărora le zburase smalțul cu ani în urmă dar de care nu s-ar fi despărțit draga de ea, pentru nimic în lume. Mic dejun la care ne așternea pe masă cârnați și carne și murături. Nopți pline de colinde și de umblat de pe la o casă la alta, cu oameni dragi și faini. Zăpadă și frig și ceai cald și fețe cunoscute. Seri cu povești și amintiri, Doamne, ce dor mi-e. Cadourile pe care ni le făceam erau de drag și mai puțin valoroase. Dar erau cele mai frumoase. Am rămas de atunci cu gândul ăsta: de Crăciun să dăruiesc lucruri ce-mi plac, pe care mi-aș dori să le primesc eu cândva, pe care mi le cumpăr singură când am poftă să mă răsfăț.

Fac plimbări virtuale și văd că toată lumea face liste cu idei și propuneri ca să aibă Moșu’ de unde alege. Unii știu deja cu siguranță ce vor, alții știu ce vor cumpăra sunt însă o mulțime care nu știu încotro să o apuce. Am adunat aici, lucrușoare unul și unul, care-s potrivite de cadou oricând, nu doar acum. Obiecte făcute cu drag și mult talent, de oameni dragi. Minuni de care eu m-aș bucura în fiecare zi (o și fac, vă spun, îmi place tare să-mi cumpăr tot felul)

Încep cu daruri pentru cei mici, ce altceva decât jucăriile Mame de Poveste? Sunt parte din mine și Vera. Gândite și pregătite cu atâta drag. Jucării cusute una și una care însoțesc o carte cu poveste. Amândouă în sac de pânză pictat manual. Aveți de unde alege – păpuși, un cesuleț simpatic foc, o vulpe colorată sau un fluturaș timid cu ale lor povești care le vorbesc copiilor de la 0 la 6 ani.

Că tot am adus vorba de Vera, eu aștept acum o minune de tricou. Nu-i așa că-i de purtat toată ziua?

adrianart

adrianart2.jpg

Da, anul ăsta, sub pom, am vrut și cărți dar și lucurușoare pe care să le port cu drag. Vera, mâini talentate, pictează tot ce vă trece prin cap. Nu doar bluze si tricouri! Face obiecte frumoase, de dus în dar. Aruncați o privire și pe pagina ei. Imposibil să nu găsiți ceva care să vă placă! Ea spune că-i doborâtă și nu mai ia comenzi acum, în prag de Sărbători. Cu siguranță însă că-i bine s-o țineți în minte, pentru câte alte dăți!

Mie-mi plac la nebunie șalurile. Și eșarfele. Și plasele din pânză, traistele. Cred că am vreo 50 din ultimele menționate, fularelor și șalurilor și eșarfelor le-am pierdut numărul. Cea mai dragă e una găsită în dulapul bunei de la Cluj, i-am luat-o, cu gura până la urechi. Mi-a spus atunci și povestea ei și cu atât mi-e acum mai dragă. Livia, despre care v-am mai povestit eu și cu alte ocazii, face și eșarfe și traiste din pânză. Toate-s faine și nu doar atât, le face-n ediție limitată. Numerotată și semnată! La ea-n atelier (și pe pagină) găsiți și alte chestii faine, numai bune de pus sub brad (dar mai ales de atârnat pe pereți!)

livia2.jpglivia

Când am început să decorez camera lui Ionuț – înainte ca el să apară, cum altfel? primul lucru pe care am știut că-l vreau a fost un tablou. Și nu orice tablou ci unul care-mi rămăsese în minte și în suflet de când eram de-o șchioapă. Îmi amintesc și acum, vizitele la prietenii de familie unde în camera fetei, pe un perete era un tabloul ăsta despre care vorbesc eu aici. Cu un ursuleț culcat într-un pătuț într-o cameră cu jucării. Un decor din anii ’70 care mie-mi dădea o stare de liniște. Evident, am dat de tablou și l-am atârnat la loc de cinste. Am mai strâns de atunci tot felul de pe la piețele de vechituri – imagini ce îi plac și lui Ionuț (dar mai ales mie). Dacă vreți să decorați camera copilului cu altceva decât stickere sau postere (o să le vină rândul și lor, posterelor, sunt sigură!) sau dacă vreți să faceți un cadou care sigur intra la categoria wow, vi-l recomand pe Răzvan și ale lui lucrări. Desene 3D care au apărut în multe cărți și reviste din țară – mie acum îmi vine-n minte seria Lucia Muntean și revista Fabulafia.

cornici

Acu’ nu era să fi mers la Balamuc (probabil cel mai creativ loc din Timișoara!) să nu vă mai dau o idee de cadou. Noi am cumpărat deja un fenzin de-al Anei Kun și am petrecut jumătate de oră scriindu-i dialogurile. Dictate de Ionuț, cine altcinva? Ne-am scris și numele pe copertă – el e autor și eu traducător. Nu-i așa că e o idee faină?

ana.jpg

Altă idee de cadou – nu doar de Crăciun ci de FIECARE ZI sunt minunile de la Lionbox Handmade Creations. Nu știu când mi s-a întâmplat ultima oară să mă extaziez astfel în fața unor broșe dar serios vă spun, eu mi le-aș cumpăra pe toate, în toate culorile și cu toate versiunile posibile. Mă tem că de mă bate gândul să cadorisesc pe cineva o astfel de broșă o voi comanda și o s-o țin doar pentru mine.

15127406_10153820045235927_2142222583_o.jpg

Oh și acum ajung la alt subiect preferat. Haine. De când am dat peste Avețișiperoz.ro m-am mai domolit cu ieșirile mele la cumpărat orice și oricând. Mai bine mai puțin și mai bun și mai de drag și de purtat cu cap. Îmi plac lucrușoarele care-s comode și din materiale bune, combinații de vechi și nou, de la mama din dulap și câte o piesă pe care dau banii și nu-mi pare rău. Acum de Crăciun eu am pus ochii pe o rochie de la Arina Varga (de ce n-am cumpărat-o când am văzut-o?) și alte câte și mai câte de la Carola. Dacă vreți să aveți de unde alege vă mai dau și alte idei: pe lista mea stă și Diana Bobar – de când m-a îmbrăcat draga de Adriana într-o fustă cu săruturi!

Acum lista-i deja lungă, eu aș mai pune pe ea și cărți, multe cărți. Cui nu-i place să aibă ceva de citit mai ales în zilele ăstea cu minus și gri? La Timișoara s-a deschis o librărie tare faină – e de mers și de ales!

Am lăsat pentru final o idee de cadou ce s-a născut de-abia zilele trecute. E crețul meu în combinație (profesională) cu o prietenă dragă, condimentată cu arome și plante din Grecia. O plăsuță cu cinci borcănașe pline ochi cu busuioc, oregano, cimbru, salvie și un mix de ceai (puternic aromat!). Le-au pregătit cu mare elan și chef să vă dea gata. Eu cred că un astfel cadou vă scoate din încurcătură când vine vorba de mame, bunici și mătuși. Bine zic?

costas.jpg

 

2

Despre iubite(le pe care nu le are. Încă)

Oh, oh le știți pe soacrele ălea care-și bagă nasul peste tot? Soacra – stereotip, deja o vizualizez și mă pufnește râsul și pe mine – soacră băgăcioasă, curioasă, n-are stare până nu trage cu ochiul? Care are mereu, dar mereu ceva de spus și comentat? Care, evident, le știe pe toate? Soacra mamă de cel mai fain băiat din lume? Îmi închipui – acum, privind de la depărtare că așa o să fiu și eu. Evident, drumu până acolo-i lung și am timp să-mi trag cu palma peste frunte și să-mi pun ieșirile în ordine. Sau? Crețul mă trage de mânecă, hai măi că o să-ți dea curiozitatea pace până atunci, sau, ce ne facem când ne aduce prima fată acasă? Îi spui să vină cu cv-ul? O bagi în bucătărie și-i iei interviu?

Și știu că nu-i bine că al meu Ionuț e ca o mimoză, cu cât îl atingi mai tare cu atâta se retrage mai repede, dar nu mă pot abține. Visam la dialoguri amoroase cu al meu pitic încă de când am aflat că-i băiat. Azi am auzit-o pe o doamnă în tramvai, cică piticul ei are vreo trei iubite și-i mare crai. În clasa pregătitoare și el. Am venit cu gând să văd care-i situația și la noi – cu toate că-n afară de lego, se știe, Ionuț nu are alte interese. Și cum stăteam noi încolăciți pe canapea, drăgăleli și pupături, ce dor mi-a fost de tine, ba mie mai tare, nu mă abțin. Că doar nu vreau.

– Ioane, până la urmă, nici o fată nu-ți face cu ochiul?

– De ce să-mi facă cu ochiul?

– Adică nu-ți place nici o fată? O colegă de la școală? N-ai și tu iubită?

Îl văd că se rușinează și-și lasă ochii-n jos. Începe să-mi spună de lista pentru Moșu’, încearcă discret să scape de subiect. Dar ți-ai găsit!

– Când o să ai o iubită… ce o să faci cu ea?

– Habar nu am. Eu o să fiu pilot.

– Aham. Dar dintre toate fetele prietene, e una care-ți place? Adică pe care ai vrea-o de iubită?

-… poate. Dar nu acum.

Greu cu el.

– Păi nu acum. Mai încolo.

– Când o să fiu pilot. Sper să nu fiu prea ocupat.

– Dar zile libere nu o să ai?

– În zilele libere va trebui să-mi duc avionul la reparat. Și dacă nu e stricat, atunci, ei bine, atunci o să o duc pe fetiță la plimbare.

– Care fetiță?

– Aia care îmi place!

– Care îți place? mă alarmez eu repede că am scăpat subiectul. Adică îți place acum de una?

Mă privește lung. Lung așa cum doar el (și poate ta-su) știe.

– Dacă mi-ar plăcea, ți-aș fi spus deja! Știi că ție îți spun tot!

Gata. M-am liniștit. Dar e clar că trebuie să am un dialog, eu cu mine și doar noi două că altfel soacra aia stereotip o să aibă poza mea în dreptul ei.