0

Marșuri, pești și alte gânduri

După altă săptămână cu muci și tuse și stat acasă a venit și la noi primăvara. Începe să fie tot mai cald, toate-s verzi, copacii-n floare, am niște texte-n minte, poezii, ce mai! Mă întreba o prietena zilele trecute dacă atâta soare și căldură nu mi trezește dor de țara adoptivă și am realizat că nu. Nu mi-e dor chiar deloc. Îmi dau seama că ei au în plus doar marea. Tot ce era acolo e și aici. Toată nebunia și toți ciudații – un loc în care mi-era greu să mă simt acasă mă însoțește și în țară. Diferența că totuși aici am o bulă mare și faină și sunt înconjurată de oameni minunați iar acolo și cei pe care-i simțeam asemănători tot la ani lumină distanță erau. Acolo până și cei mai dezghețați sunt prinși în obiceiuri și tradiții de care-i greu să scapi, mai ales dacă așa ai crescut. Acolo până și cele mai dezghețate mă șocau cu tot felul de replici de parcă erau desprinse din manualele de istorie. Tot felul de superstiții care le țineau de cald și de obișnuință, fără să se întrebe de-și mai au sensul. Nu mă regaseam în nici un fel în modul lor de a vedea familia și ecuația căsniciei. Despre creșterea copiilor și cele mai ciudate sfaturi băbești auzite vreodată nici nu mai spun nimic. Mi se face pielea de găină doar amintindu-mi cât de prinși sunt în urmă cu mulți, prea mulți ani.

Dar ce, creați că ograda noastră e mai brează? Nici pe departe, doar că, am concluzionat că aici măcar ăia de par mai deșteptați la minte chiar sunt. Și-i trag pe toți aproape și-i vreau doar pe ei în jurul meu.

Am stat cu un ochi la știri la finalul acesta de săptămână – cu toate că am luat un teanc de cărți minunate de la bibliotecă și bine ar fi fost să-mi ascund privirea doar în ele! și iar m-au apucat nervii. Dacă-i un lucru ce mă scoate din minți, ce mă scotea din pepeni și-n Grecia, apăi acela era grija altora de grija mea. Mor încet și mă scufund de fiecare dată când cineva își bagă nasul în treaba altcuiva. Mă oftic până-n tavan când oamenii își dau cu părerea despre alegerile celor din jur, mă sufoc, nu alta când trebuie să asist la episoade în care alții vor să-mi bage pe gât credința lor și dacă toate ăstea-s asortate și cu pioșenie sau mândrii naționaliste, mă simt ca o oală sub presiune.

Da, aici mă refer la coaliția lu’ pește, marșurile pro viață, referendumul pentru definirea familiei (serios?!) și alte minuni ce se coc în minte unora care n-au altă treabă decât să stea cu nasul în fundul altora. După minunile auzite-n Grecia, aia cu temperatura luată rectal care duce la homosexualitate conduce detașat în top! aici m-au dat pe spate mai multe texte: acela cu trei copii – unul pentru mama, altul pentru tată, altul pentru biserică (serios?!), altul cu toate avorturile făcute de toate româncele până acum care-s cauza pentru care noi suntem în coada Europei, săraci, chinuiți, vai de capul nostru, serios în ordinea asta de idei mai că m-aș muta prin vreo țară mai la vest sau mai la nord unde nu doar că n-au grija altora dar o duc și foarte bine!

Mă obosesc toate prostiile ăstora. Încerc să mă detașez, serios, în lumea mea e fain, Ionuț a învățat despre big bang și despre religiile lumii – lui în continuare i se pare cel mai fain să mori și să te reîncarnezi, i-am spus și i-am repetat și o s-o tot facem – e mai mult decât ok să iubești pe cine vrei tu și să trăiești cu cine vrei tu, să ai sau să n-ai copii, toate acestea sunt alegeri pe care trebuie să le facă el, nimeni altcineva. Dar doar eu știu cât mă supăr tare că am fugit odată de asta și dau din nou peste ea, în altă formă, cu același rezultat. Acolo, în Grecia, e drept, religia e obligatorie-n școală și rugăciunea de dimineață de asemenea, asta însă nu-i împiedică pe mulți, prea mulți să întoarcă ochii de la corturile îngropate în zăpadă unde și-au petrecut iarna refugiații. Toți marșează cu crucea-n frunte, dar rar mi-a fost dat să mă ciocnesc de atâta bigotism și ipocrizie. Ca la noi.

Aici grija de ce-i în patul altuia e ridicată la rang înalt, îți asigură un loc în rai de arunci cu pietre în cei ce nu-s și nu vor să fie ca tine.

Dar hai să uit de chestii urâte, să mă pitesc în lumea mea cu romane frumoase, povești fără sfârșit, frunze verzi și flori roz. Primăvara-i aici.

 

Anunțuri
0

Madridul ce n-a fost să fie

Trebuia să încep sâmbăta cu soare și zâmbete. Cu Maria și încă o prietenă dragă, cu o cafea în pahar de hârtie, pe o bancă, la umbră și cu Ionuț descoperind un parc, undeva, în Madrid. Am fi pornit târziu la plimbare, descoperind încet, la pas un oraș nou. Prânz în tihnă, amintiri. Un muzeu ce ne-ar fi ieșit cu siguranță în cale, ar fi încheiat prima zi din mini vacanță. Cam la fel s-ar fi desfășurat și duminica iar luni dimineața ar fi fost relaxată, o vizită în locul care ne-a plăcut cel mai mult. Eu, fericită tare că mi-am văzut prietenele și am avut ore bune de stat la taifas, copilul fericit că are ceva nou de descoperit și-i cu mine ore multe, neîntrerupte de mersul la școală sau la birou.

Înapoi la realitate. Ionuț nu și-a revenit din bolit, nici miercuri, nici joi, nici în ultima clipă vineri. Din contră, parcă s-au adunat și altele așa că am petrecut un weekend lung, într-adevăr, dar acasă. El a dormit, am dormit și eu. El a moțăit leșinat, eu am organizat dulapuri. El a stat cuminte în pat, eu m-am apucat să mut mobila. Până am realizat că de fapt weekendul la Madrid era pretextul pentru a sta nițel amândoi. Doar noi doi. Așa că m-am potolit și m-am retras lângă el. Am petrecut de minune, cărți, fugă la pediatru, fugă la ORL, la urgențe, bifat și prima vizită la spital (nici pe departe așa de rea pe cum o așteptam, chiar din contră!) un dinte care a căzut, într-un final, singur. Acum el în perioada de recuperare (dar încă departe de a fi bine!), eu la fel. Doar că vacanța lui e prelungită, a mea nu e deloc.

Sănătate să avem, bilete de avion se găsesc și pentru alte destinații și timp de umblat o să ne mai găsim.

0

Decizii

De fiecare dată când  mă așez la masa de scris cu gânduri mari și idei ce de-abia așteaptă să se așeze-n pagină îmi promit că voi folosi laptopul ca pe-o mașină de scris – adică fără internet. Dar înainte de asta, o să mai verific pentru ultima dată ce a scris x și y. Intru să văd și vremea. Și dacă tot sunt aici, de ce să nu dau o tură și pe la mesaje, cine știe cine mi-a mai scris în ultima jumătate de oră de când n-am mai dat pe acolo. Și brusc, ălea cinci minute se transformă-n cincizeci și iar mă trezesc în urmă cu toate și, evident, ideile s-au plictisit de așteptare și și-au luat zborul, mintea mi-e încărcată cu alte chestiuni – ca de exemplu în acest moment nu mă pot decide … dacă verzi sau albastre! Pentru că-s multe dorințe pe care cineva, acolo parcă mi le ghicește (cică-s tot felul de algoritmi care te miros de când ajungi undeva și merg după tine până-n pânzele albe) și așa-mi ies toate-n cale fix atunci când îmi promit că-mi văd de lucru. Alexandra, o pereche de sandale, doar pentru tine. Mărimea 39. Preț special. Și dacă tot suntem aici, sunt disponibile în alte treizeci de culori. Sar peste ce-mi spun ei, dar deja e târziu.

Simt că mi-e greu să mai fac tot ce mi-am propus, mintea mea acum e oricum o paletă de culori – perechea magenta n-arăta rău chiar deloc! și-l aud și pe Ion cum sforăie dincolo și-mi dau seama că azi mi-a rupt inima-n două și probabil că și eu lui. Cum să plec de-acasă și să-l las așa bolnav?! Cu tata! „Tata nu știe să facă nici măcar un ceai așa bun cum faci tu, tu mami, faci un ceai minunat și dacă-l beau mă fac bine!” „Vin mai repede!” „Nu, o să tușesc pe tine toată noaptea ca să te îmbolnăvești și tu și să stai acasă!” – îmi țipă-n urechi și-l văd că-i trist, frustrat și furios. Prima dată-n toți cei șapte ani când puiul e bolnav și nu-s aproape. M-am rupt în sute de bucăți și din suflet au rămas doar cioburi, dar mami, poate că totuși te iert atunci când sunt mare. Acum nu vreau să te iert.

Încerc să-i distrag atenția, cu pantofii colorați, cu o poveste ce nu-i scrisă încă dar va fi și va fi a lui, cu un fel de îmbrățișare stângace. Îi arăt un set de poze, sandalele ălea mă urmăresc. Sunt peste tot. Așadar albastre sau verzi? Amândouă, zice el. Voi?bettynbpetrol1

bettynbbambu1

 

Citat
1

Azi a fost una din zilele acelea de care m-aș mai ține, dar n-ar fi nici rău dacă ar trece odată. A plouat și a fost ca o toamnă-n luna lui martie, nu mă plâng, credeam că-mi place, dar adevărul e că mi s-a făcut dor de iarbă verde, miros de primăvară și balerini fără ciorapi. Și una-i să trăiești mereu într-un loc gri, acolo, vrei nu vrei te adaptezi situației și alta să fim într-un loc unde teoretic sunt de toate – și soare și verde și iarnă și cizme de ploaie.

M-am trezit amețită și cu ochii umflați, nimic neobișnuit pentru o sâmbătă noaptea ca-n tinerețe, dar de data asta copilul m-a ținut alertă. I-a fost rău și a avut febră și doamne când se termină cu nebunia asta? Dialoguri în miez de noapte – „Ha ha, Ioane, așa o să fi și la petrecerea ta de 16 ani, cum ești în noaptea asta!” Pare-se că am chef de glume dar doar eu le pricep, el bietul mă privește de peste lighean. I-am pus unul lângă pat de teamă că nu ajungem la baie, nu-s mai nici sprintenă eu cum eram. „Mami, ce glume proaste-s ăstea?” întreabă el și eu mă hlizesc mai departe pentru că ăstea-s lucruri despre care eu știu, el încă nu. Adorm cu perna-n brațe și cu el lipit de spatele meu. Ultimul gând e că la final de săptămână trebuie să fie toată familia în formă – unul să revină, alți doi să n-o lipească și pățească.

Dimineața am petrecut-o printre piese de lego pe care le-am aranjat în cutii, pe culori și mărimi și forme. Ionuț mă privea  din pat de sus,  n-am putere să mă joc, dar nu le pune prea bine că oricum le stric de îndată ce nu mai sunt bolnav. Nu o zicea tare, dar știu ce am la casă. Îl las cu ta-su să-și poarte de grijă și o șterg la teatru. Era în plan să fim amândoi dar nu ne-a ieșit. Nu-i nimic, am luat deja bilete pentru următorul spectacol din aprilie – ceea ce vă recomand și vouă! Cartea Junglei, Teatrul German de Stat, Răzvan Mazilu, un cuvânt: m i n u n a t! Mi-aș dori să-mi înceapă toate duminicile cu atâta culoare.

Am continuat-o cu tort roz și lego-n vârf, așa praf a fost copilul că nici n-a avut chef de suflat în lumânare, nu-i nimic, a suflat anul trecut de atâtea ori de și-a făcut norma până la douăzeci de ani. Acum e deja seară, și-a mutat singur perna și pătura la mine-n pat, presimt că urmează altă noapte lungă. Și o săptămână cam tot așa. Bine să ne fie la toți!

 

2

7

În urmă cu șapte ani, între o miercuri și o joi, dinspre 10 înspre 11 (martie) m-au apucat niște dureri. Eu credeam că-s ale facerii, crețul încerca să mă liniștească și să dea vina pe o pizza mâncată cu prea mare poftă cu o seară înainte. Pe la miezul nopții, săpasem un tranșeu dinspre dormitor până-n hol de la atâția pași făcuți și durerile nu se lăsau duse. Crețul sforăia ba pe stânga, ba pe dreapta, eu strângeam din dinți, mai încercam păcăleala cu pune-te pe o parte, apoi pe alta. Degeaba. Înspre dimineață cred că m-am mai liniștit – găsisem eu un articol pe internet despre contracții false și-mi plăcea cum sună teoria. Așa că am îmbrățișat-o și am mers la culcare. Minunea de-a fi descoperit motivul durerii n-a ținut decât vreun sfert de ceas, după care m-a luat mai cu poftă și mai cu foc. Din spate și dintr-o parte și de nici nu mai știu unde, crețul s-a trezit și am decis că poate n-ar fi rău să sunăm doctorul. Evident, femeia ne-a chemat urgent la spital. Patru ore mai târziu, Ionuț era acolo unde-i place și azi cel mai mult: la mine-n brațe. O mogâldeață fără păr, un cap mic, corp mic, o sticlă de suc de doi litri și bonusul la jumătate. Zbârcit și urâțel și roșu dar al meu. Al nostru.

Șapte ani mai târziu, tot dinspre 10 înspre 11, mă trezesc în miez de noapte și merg țintă la el în cameră. Arde ca focul. Mă strigă la un moment dat din nou, nu-l aud și ajung când deja e prea târziu. Copilul a vomitat, e supărat că l-a murdărit pe Woofy și alt cățel e cu codița puturoasă. Șapte ani mai târziu, la trei dimineața nu fac tranșee de durere ci în căutare. Așternuturi curate, prosoape, pijama. Ionuț e cât de calm se poate.

– Mâine mai e ziua mea chiar dacă nu o sărbătorim?

– De fapt, e deja azi. La mulți ani, ștrumfule!

– Adică eu împlinesc totuși șapte ani chiar dacă nu sărbătorim!?

– Sigur că da! O să sărbătorim altă dată! O dată pe lună așa cum vreau să-mi sărbătoresc și eu ziua mea!

– Ce noapte groaznică! Și prietenii mei – face o pauză, îl văd că-i gata să izbucnească în plâns, și tortul meu?!

Îl iau în brațe și-i șoptesc de liniștire și-l simt cum se înmoaie și adoarme sforăind încetișor. Eu mai stau trează un ceas sau o fi fost două, încep să scriu în minte o poveste de groază inspirată de tomberonul de peste drum (pot să jur că i s-a mișcat capacul! Și nu, nu era de la vânt!), dar nu, nu-mi las gândurile să plece prea departe că doar se știe că-s fricoasă tare. Le opresc din drum, că-s șmechere și de le dau subiect de poveste e greu tare să le mai stăpânesc. Îmi mut mintea la primele minute, ălea de acum șapte ani, cu Ionuț roșu și moale la mine-n brațe, apoi simt din nou golul sinistru, patruzecișiaufostpreamulte minute de stat departe de el, îl miros, e aici, arde ca focul, are șapte ani, îl strâng de mână, mă strânge și el, îi șoptesc promisiunea-n ureche, te faci bine și facem o petrecere și mai mare de ziua ta. Ionuț are șapte ani. Mulți și buni să-i fie toți!

 

0

Mărunțișuri cu parfum de fericire

Printre picături de întâmplări care mă scot din sărite – e clar, trebuie să uit de facebook o perioadă! și supărări mărunte, mi se înghesuie în viață lucruri frumoase și momente care mă fac să zâmbesc și să-mi spun, hai, că parcă nu-i așa de rău. Doamna de la magazinul de pâine care s-a luminat când a văzut ecusonul cu #rezist, colega de la birou care mi-a dat un mărțișor în formă de casă, așa, ca o confirmare că-s unde trebuie să fiu, Ionuț care de trei zile îmi recită de dimineața până seara planetele – în ordinea lor dinspre soare înspre infinit. Au fost câteva zile în care mirosea a primăvară, acum e din nou cu ploaie și gri dar deja e clar că verdele-i pe drum și nu se mai dă întors. Sâmbătă am ajuns la piața de vechituri, o primă dată pentru Ionuț, curios și nerăbdător cu mâna strânsă pe două bancnote de cinci lei. Doamnă, ce mașinuță frumoasă, îl văd și-l simt că nu mai știe ce să apuce mai întâi, cât costă? Cinci lei, spune doamna și fața lui Ionuț se luminează și-i râd ochii. Am cinci lei! Am chiar două hârtii de cinci lei! Încerc să-l domolesc și să-i explic, așa, pe cât mă pricep și eu că la piața de vechituri e loc de târguială dar nu mă aude – oare? Până la următoarea masă cu marfă unde vede alte mașini – douăzeci de lei? Așa mult?! Am doar cinci. Oare ați putea să mi le dați cu cinci? Nu se poate? Nu-i nimic, mai căutăm în altă parte… Petrecem așa vreo două ceasuri bune, umple o plasă verde cu tot felul de prostiuțe, îi dau și eu cu împrumut încă un cinci, să cumpere altă mașină în locul celei scăpate pe jos – niște plâns, niște râs în soare, o gură ce nu s-a dat închisă, mai venim? Cu siguranță!

Tot prinsă de vechituri și chilipiruri, dau peste o pagină a unei fete ce își face ordine-n dulap și dă pe bani puțini ce nu mai poartă. Îmi rămâne sufletul la o bluză albă, faină tare, o cer, ne-nțelegem, o trimite, o primesc. Și în pachet nu-i singură, e cu alta, faină și ea și mă mir și mă stresez, că doar eu una am plătit, de ce aș primi două? Pentru că una e cadou, vine răspunsul de departe, de la cineva pe care nu o cunosc și nu mă cunoaște și da, povestea asta cu două bluze second hand care acum se odihnesc la mine-n dulap mi-a făcut ziua mai frumoasă.

Se apropie cu pași repezi și un final de săptămână care are patru zile, nu două, la Madrid, cu Ionuț și nașa Maria și încă un om și încă o jumătate de om, fete dragi toate. 

 Și casa ne e plină de glastre improvizate în tot felul de cratițe vechi și doamne, bine arată toate. Mai aștept și niște pantofi colorați să întâmpin primăvara cum se cuvine, peste trei zile Ionuț împlinește șapte ani. Și azi, mi-a făcut un păr din flori. De ziua noastră. Cine are nevoie de mai mult?