Decizii

De fiecare dată când  mă așez la masa de scris cu gânduri mari și idei ce de-abia așteaptă să se așeze-n pagină îmi promit că voi folosi laptopul ca pe-o mașină de scris – adică fără internet. Dar înainte de asta, o să mai verific pentru ultima dată ce a scris x și y. Intru să văd și vremea. Și dacă tot sunt aici, de ce să nu dau o tură și pe la mesaje, cine știe cine mi-a mai scris în ultima jumătate de oră de când n-am mai dat pe acolo. Și brusc, ălea cinci minute se transformă-n cincizeci și iar mă trezesc în urmă cu toate și, evident, ideile s-au plictisit de așteptare și și-au luat zborul, mintea mi-e încărcată cu alte chestiuni – ca de exemplu în acest moment nu mă pot decide … dacă verzi sau albastre! Pentru că-s multe dorințe pe care cineva, acolo parcă mi le ghicește (cică-s tot felul de algoritmi care te miros de când ajungi undeva și merg după tine până-n pânzele albe) și așa-mi ies toate-n cale fix atunci când îmi promit că-mi văd de lucru. Alexandra, o pereche de sandale, doar pentru tine. Mărimea 39. Preț special. Și dacă tot suntem aici, sunt disponibile în alte treizeci de culori. Sar peste ce-mi spun ei, dar deja e târziu.

Simt că mi-e greu să mai fac tot ce mi-am propus, mintea mea acum e oricum o paletă de culori – perechea magenta n-arăta rău chiar deloc! și-l aud și pe Ion cum sforăie dincolo și-mi dau seama că azi mi-a rupt inima-n două și probabil că și eu lui. Cum să plec de-acasă și să-l las așa bolnav?! Cu tata! „Tata nu știe să facă nici măcar un ceai așa bun cum faci tu, tu mami, faci un ceai minunat și dacă-l beau mă fac bine!” „Vin mai repede!” „Nu, o să tușesc pe tine toată noaptea ca să te îmbolnăvești și tu și să stai acasă!” – îmi țipă-n urechi și-l văd că-i trist, frustrat și furios. Prima dată-n toți cei șapte ani când puiul e bolnav și nu-s aproape. M-am rupt în sute de bucăți și din suflet au rămas doar cioburi, dar mami, poate că totuși te iert atunci când sunt mare. Acum nu vreau să te iert.

Încerc să-i distrag atenția, cu pantofii colorați, cu o poveste ce nu-i scrisă încă dar va fi și va fi a lui, cu un fel de îmbrățișare stângace. Îi arăt un set de poze, sandalele ălea mă urmăresc. Sunt peste tot. Așadar albastre sau verzi? Amândouă, zice el. Voi?bettynbpetrol1

bettynbbambu1

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s