0

Încercări

Las în urmă două săptămâni de groază. Cu niște ferestre de lumină, că doar n-or fi toate negre în același timp, dar tot de groază și urâte au fost zilele ce-mi stau în spate. La job, am dat-o de gard rău de tot cu un proiect care, teoretic, nu ar fi putut da greș. Ei bine, am reușit performanța și încă-mi vine să mă bag în dulap când îmi amintesc. Am adus la Timișoara o expoziție faină, cu public foarte bine definit. Nu-i pentru publicul larg – și asta o spune și titlul ei. E nișată și-i bine că e așa – cât de greu poate să fie să o promovezi?  Sunt convinsă că și un student în anul I ar putea să se ocupe de PR-ul ei și să ia notă mare la examen. Ei bine, surpriză. Da, sunt plină de surprize. Am ignorat complet publicul țintă – pentru că mintea mea e doar la tineri, i-am băgat în programul de promovare doar pe studenți. Care studenți erau în plin proces de predare de proiecte și clar, n-aveau timp de vernisaje și alte minuni cu pișcoturi (n-am avut) și șampanie (nici din asta n-am avut). Am trimis eu mesaj cu cântec la presă (pe care de data asta aș fi putut-o ignora complet) și a fost cam degeaba. Publicul țintă trebuia chemat personal – sau mă rog, trebuia verificat de câteva ori de mesajul a ajuns și la ei. Ups, n-am făcut-o nici pe asta.  Și am chiar și un prieten în domeniu, care și el îi știe pe toți și pe toate – și-l văd și des și naiba știe ce o fost în capul meu pentru că nici lui nu i-am spus prea multe. Probabil că în mintea mea n-a fost nimic înafară de studenți. Așa că, în lista lungă cu ce să nu facem când organizăm un eveniment, eu am bifat tot ce era de bifat. Stai jos, 4!

Apoi au urmat episoade cu pixeli și imagini prea pixelate și texte ce au trebuit corectate cu 10 minute înainte să intre la tipar. Încurcături cu titluri, ba doamnă, ba profesor doctor, ba conferențiar, ba stimată. Taximetristul care trebuia să ia la aeroport artistul a uitat să meargă după el. Bannere care trebuiau să facă piața să vuiască și lumea să vorbească trebuie mutate în altă parte unde vuietul n-o fi așa puternic. Și tot așa.

Colac peste pupăză, Ion trece prin episoade pe care mi-am promis că nu le va mai trăi vreodată. Și îi ies toate frustrările și supărările cu lacrimi multe și stau cu el și stăm toți trei. Și îl țin în brațe și el pe mine și ta-su e și el cu noi (deja înțelege bine ce zicem) și-mi spune că nu a fost un an ușor, n-a fost deloc ușor și lui în continuare îi este dor de mine și așa-i că și mie de el? Și-și amintește ce viață frumoasă am avut noi până n-a crescut și ce dor îi este lui de făcut litere în aer cu Katerina.

Lăsăm în urmă două săptămâni urâte tare. Azi am luat bilete care ne vor duce la mare și la soare și trei săptămâni o să ne prefacem că n-am plecat niciodată nicăieri.

1

De rămas bun

La mijlocul lui iulie 2007 eram în Germania. Îl cunoscusem pe K. în vacanță, în Grecia și de atunci trecuseră câteva săptămâni în care multe s-au petrecut foarte repede. Știam că urma să vină să mă viziteze la Viena, între timp știau și ai lui, printre ei și bunica Sofia.

Bunica asta era un personaj cu totul și cu totul special. Un fel de a doua mamă pentru K. fusese lângă el de când se născuse iar crețul o iubea la nebunie. Știam asta din poveștile fără sfârșit de pe skype dar nu era nevoie de prea multe explicații – se simțea pe vocea lui că bunica e Bunica. Așa că în seara aia de final de iulie în care eu eram pe un deal din Germania, printre altele mi-a spus că știe și ea că el vine să mă vadă.

– Dar ce i-ai spus? am întrebat eu, flatată evident.

– Că ești o fată faină și ne-am cunoscut când tu ai venit în vacanță și… da i-am spus că ești din România și …

– Și ce? am sărit eu de colo, cu ale mele complexe legate de naționalitate (după atâtea sprâncene ridicate, mai ales în Austria, complextul ăsta crescuse în intensitate)

– Păi m-a întrebat unde te-am cunoscut? În vreun bar? În ce bar adică? Și dacă am început să umblu și eu prin locații deocheate. M-a certat puțin – până am apucat să-i explic.

Așa că vă dați seama cu ce emoții am ajuns să dau ochii cu bunica Sofia. Între timp – după vreo cinci ani de căsnicie, am aflat că povestea cu barul fusese inițial teama tuturor celor din familie dar una singură a avut curaj să ceară explicații. Bunica.

Prima dată când am mers în vizită nu știam nici o boabă de greacă. Un bună ziua și atât. Bună ziua și zâmbet ca un soare – mi-a zis ea mulți ani mai târziu. „Pe unii oameni nu trebuie să-i înțelegi, pur și simplu îi placi. Sau nu.” Eu am avut noroc. Pe mine bunica Sofia m-a plăcut. Îmi amintesc cum stătea lângă mine și-mi povestea. Tot felul, de una și alta și-mi zâmbea și spunea mai departe. Nu înțelegeam aproape nimic – dar, spunea ea, ca să învăț, trebuie să ascult. Cu urechile și cu sufletul. Între timp am învățat să vorbesc și începuse să-mi placă să stau cu ea. Mergeam acolo fără motiv și ne așezam amândouă în fața casei: ea își amintea de băiatul cu păr creț care nu socializa niciodată, doar observa, cel mai bun băiat din lume, eu îi povesteam de buna de la Cluj. Râdeam, doamne ce râdeam și mereu îmi spunea, „Vezi, suntem una aici, alta acolo, nici una, nici alta n-am mers mai departe de pe strada noastră și ia te uită, cât de asemănătoare suntem!”

Pentru bunica Sofia toți oamenii erau la fel. Și toți oamenii aveau voie – în ochii ei – să facă tot ce-i face fericiți. „Să nu-ți pese nici de unul nici de altul, pentru că în final, toți au grijă de coada lor.” Nu-i păsa de era vizitată de nepoți ori ba – pentru că nu crescuse doar unul, ci mai mulți. „Decât să vină pentru că trebuie, mai bine să nu vină deloc!”, spunea și doamne, multă dreptate avea. Când a fost povestea cu patruzeceala lui Ionuț, i-am spus clar că mie toate superstițiile ăstea mi se par o tâmpenie și m-a aprobat. Până la urmă, important e să faci exact ceea ce crezi, nu ce cred alții că trebuie să faci. Ăstea erau gândurile unei femei de aproape 90 de ani care fusese în cea mai lungă călătorie… până la Atena. Dar ei îi plăcea să stea și să se gândească la tot felul de lucruri. Să-și țină mintea trează, să întrebe, să nu ia totul de-a gata. Eram la ea într-o după amiază și mă apucasem să-i povestesc tot felul de lucruri vesele, cică mama mă sunase de dimineață să nu spăl că-i zi cu roșu-n calendar iar ea, draga de ea, mi-a pus mâna pe braț și mi-a spus „Păi dacă tot nu mergi la biserică și nici nu crezi, nu cred că se pune. Poți spăla liniștită!”

Multe-s poveștile care mi se învârt în cap și nici de-aș scrie zeci de capitole nu i-aș face dreptate și nu aș putea să fac pe nimeni să-nțeleagă ce om frumos era bunica Sofia. Care a gonit-o pe vecina de la casa de lângă pentru că a făcut o glumă, cum s-a întinat sângele grecesc, pur, de generații, cu sânge de româncă. S-a ridicat sfertul de om, că era cât o minge bunica, dar aprigă tare și a strigat la doamna ceea de a făcut-o să plece-n fugă. S-a întors către mine și parcă numai atunci i s-a domolit privirea, „Cum să spună așa ceva de Alexandra mea? Femeie fără minte!”

Mă aștepta cu o cutie mare de caramele și mă încuraja să mănânc – că parcă-s numai oase toată! și vai, să se fi golit cutia și să nu fi apucat să cumpere fiica-sa (soacră-mea adică) bomboane.

Era singura dintre toți care suferea că nu reușesc să-mi gasesc un drum acolo. Că-s deșteaptă zicea și mă risipesc acasă, cresc copil – și bine fac! dar o femeie e mai mult de atât, spunea ea. Să fiu independentă! mă încuraja. Era singura care nu a încercat să ne oprească atunci când am spus că vrem să ne mutăm în altă parte. A spus simplu așa cum le spunea pe toate: voi știți mai bine ce-i de făcut, VOI să fiți bine.

Am mers la ea cu o seară înainte de plecare. Eram sigură că o să ne vedem, că doar suntem la o oră și umpic distanță, cu avionul e drept, dar avioane și bilete sunt. E bătrână, e drept, dar e sănătoasă tun! A dat din cap a nu, apoi a râs și-a spus că nu. Și n-am crezut-o, am certat-o.

Peste două luni mergem în Grecia. Bunica nu mai e. Trebuia, poate, să-i mai fi dat atunci o îmbrățișare și să-i spun că-i mulțumesc. Dar oricum nu ar fi fost de-ajuns.

0

Marșuri

Aseară aveam în minte o poveste despre unul dintre cei mai faini oameni din viața mea. Voiam să scriu despre ea dar uneori cuvintele potrivite vin greu și nu le lasă așternute în ordinea în care vreau eu, în ordinea în care merită. Mi-am promis că voi face asta de cu bună dimineață. Între timp au apărut altele, o poveste pe care chiar o voi scrie pentru că vreau să-mi fie învățătură de minte. Odată cu ea o să-mi pun cenușă-n cap, voi sta smierită și, sper eu, voi învăța ceva.

Dar pe când compuneam ce-i de compus, am dat peste niște evenimente pe facebook care mi-au dat planurile (și gândurile) peste cap. Două marșuri în București, amândouă azi și pare-se, în contradicție. E și o contradicție-n termeni, m-am gândit eu când le-am văzut. Unu-i marșul diversității, altul e marșul normalității. Și m-am simțit prinsă cumva între două lumi. Pentru că, serios, eu chiar consider că sunt un om normal. Nu-s nici excentrică, am două mâini, două picioare, funcționează bine toate, nu am probleme psihice de nici un fel (poate niște OCD) – asta dacă luam definiția din DEX (și anume „Sănătos (din punct de vedere fizic și psihic); în toate mințile”) chiar sunt.  Și normalitatea mea, e chiar … normală. Dar ce să vezi, normalul meu, normalitatea mea include și diversitatea. Adică mie-mi place și o accept. Îmi place varietatea, îmi plac oamenii diferiți, mă bucur să-i descopăr. Așadar normalitatea mea nu doar că întâlnește diversitatea dar chiar o îmbrățisează, o cheamă la masă, o bagă- casă cum s-ar zice.

Eu știu că și voi știți ce e de știut când vine vorba de marșurile ăstea și denumirile lor sub care se ascund alte chestii, dar chiar și așa, de ce normalul n-ar fi diversitate? Sau mai bine zis, de ce normalul meu (care include diversitatea) nu e la fel de bun precum normalul lor (care o exclude)? Încep să mă satur de toate discuțiile ăstea despre ce-i tradițional, ce nu-i, ce-i normal, ce nu-i, fiecare cu balanța lui de valori și idei. N-ar fi oare mai bine dacă toți ne-am vedea de treaba noastră? Și ne-am bucura unul de altul pentru că suntem oameni, suntem bine, suntem aici și acum?

 

0

În spatele blocului (III, scara 2)

Eu sunt născută în ’81. La început de an ce-i drept, dar tot nu-s multe lucrurile pe care mi le amintesc din cei opt ani, de pe vremea de dinainte de ’89. Am uneori frânturi de gânduri și imagini și mirosuri dar se șterg repede din minte și apoi încep să cam încurc borcanele. Am impresia că unele chestii s-au întâmplat când eram eu în clasa I dar apoi îmi dau seama că ar fi fost imposibil. Sau sunt convinsă, sută la sută că pățania respectivă e de pe vremea când toate erau gri și interzise dar repede realizez că nu e cu putință. Când stau și mă concentrez puțin mă vizitează tot felul de imagini. Masa din sufragerie, acoperită cu o pătură, părinții mei și prietenii lor joacă remy. Jaluzelele sunt lăsate jos – probabil să nu intre frigul. E frig ca naiba în casă, avem noroc de o sobă ce bubuie și parcă simt și acum ce mult îmi plăcea să mă așez pe lângă ea. Bucătăria e înghețată – iarnă de iarnă. Merg la școală singură, totul e gri. De fapt, stai, toate gândurile mele de atunci sunt de culoare gri. Îmi mai amintesc și coada de la aprozarul din Cluj unde am mers cu buna să luăm portocale. Pâinea cu număr pe ea – aș fi mâncat kilograme de colțuri de pâine ștampilate cu număr. Punga de hârtie în care primeam ursuleți Haribo de la unchiul din Germania. Merele verzi, verzi, ca de reclamă tot din Germania și ele. Mi-o amintesc pe Nana ascultând radio cu sonor scăzut și pe mine promițându-i că nu spun nimănui despre asta. Îmi vine-n minte și joaca-n curte, la Cluj, acolo mi-am petrecut copilăria pentru că lunile de școală din Timișoara erau doar faze de așteptare până la vacanță. Pita cu unt și ardei, pita cu untură și ardei, pâine-n ou la micul dejun și gălbenuș bătut cu zahăr pe post de desert. Pieptene cu dinți rari și miros de petrol, doamne, nu cred că era păduche-n școală care să nu vrea să treacă și pe la mine prin cap.

Când am pus mâna pe cartea Marei – evident, am terminat-o din două mișcări și între trei respirații – mi-am mutat sufletul acolo. E drept, poveștile mele de la 12-13-14 ani nu sunt din vremea comunismului, nici măcar din anii ’80 (am împlinit 13 ani în ’92) dar eu m-am regăsit într-o grămadă de fragmente. Nu cred că-i vreunul din bula noastră – aia cu 35+ care să care să citească cartea și să nu simta la un moment dat dor de copilărie și de viață fără griji. Și un fel de deja vu.

Eu mi-am amintit cu mare drag de blocurile de la Cluj, ce altceva? Că doar la Timișoara locuiam în centru, nu aveam curte, nu aveam alee, nu aveam tei și nici prieteni. Joaca dintre blocuri, amoruri și povești de amor – ba un Miță, ba un Gelu sau Gălbenuș, fetele cu ale lor întâmplări, cine doarme la mine diseară? Petreceri în pijama, prăjitură făcută de buna, vai, bună era. Ieșirile la Poșta Mare, aprozarul din colț, primul film la Cinema – un film unguresc din care n-am priceput nici o vorbă, vecinele din scara E, mai mari ca mine – mă țineam de ele ca un cățel. Unele amintiri, ălea de m-au lovit mai tare, realizez acum, chiar sunt de dinainte de ’89. Georgiana și Jutka. Ne jucam de-a aprozarul. Ne făcea buna tot felul de minuni de mâncare și nu ne-am fi lăsat duse una de la alta. Au trecut aproape 30 de ani de-atunci, îi număr unul câte unul, fiecare are o poveste. Mara ce mi-ai făcut?

Dacă vreți să citiți o carte care nu, nu o să vă aline doruri ci o să le facă și mai aprige, puneți mâna pe În spatele blocului. Și apoi vă aștept aici să-mi povestiți și de-ale voastre amintiri.

 

1

MAS PR P. A. M, blondă creativă

În loc să stau să vă povestesc despre cât de faină e cartea Marei, despre cât de bună a fost înghețata de azi, sau, și mai bine, despre câtă poftă de învățat chestii noi am, despre cele mai faine colege pe care și le-ar putea dori cineva, ei bine, în loc să fac asta, trebuie să-mi vărs năduful. Că altfel iar urmează nopți albe cu gânduri dese. Mi-am amintit de un text scris anul trecut, după doar câteva luni de acasă – despre chestiile care mă enervează și mă obosesc și mă seacă de energie. Ziceam așa: „…am ascultat zilele trecute niște discursuri așa de plicticoase – la un moment dat aș fi putut jura că unul dintre cei ce recitau cele de pe foaia de dinainte, căscase! și mă gândeam, cât de ciudați suntem noi, oamenii mari, prinși între o limbă de lemn și niște obiceiuri care ne mănâncă minute, ore, zile din viață? Ce fain e să stai să asculți un minut, două, zece, un ceas chiar, vorbe care-ți rămân și de care-ți amintești! Până la urmă care-i bucuria de a scrie un text care-i plictisit încă de dinainte de a-i da glas? Pe care-l poți folosi de câte ori vrei pentru că oricum nimeni nu-l ascultă, aude? Are vreun sens să ținem de prostiile ăstea oficiale care nici nu-ți dau nici nu-ți iau?”

Și-mi dau seama că dacă e un lucru pe care eu l-aș interzice sau, și mai bine, l-aș face de râs cu fiecare ocazie ar fi vorbitul pe ton oficial și prezentarea titlurilor cuiva în orice discuție sau dialog sau mesaj. Adică dacă trebuie prezentat cineva cu un titlu pompos, oamenii ar trebui să sughită după fiecare cuvânt. Un fel de domnul ^sughiț^ doctor ^sughiț^ profesor ^sughiț^ conferențiar ^sughiț^ matematician ^sughiț^ Popescu. Sau, cum îmi sugerase Ionuț astăzi – că doar nu era să am astfel de gânduri fără sprijin moral din partea celui mai dur critic al meu! nu sighițuri ci pârțuri. Cred că asta ar fi soluția întru relaxare.

Până la urmă, revenind la ton serios, cine naiba are nevoie de asta? Adică în clipa în care-ți auzi titlul citit de alții te simți mai bine? Mai deștept? Mai frumos? Mai reprezentativ? Mai important? În clipa în care deschizi un mesaj în care stă aliniat tot ce ai studiat tu vreodată, și se umple rândul, îți crește inima de bucurie? Îți face viața mai frumoasă? Te simți mai respectat? Nu pot să pricep – oricât m-aș strădui. Asta înseamnă că și eu de pun un Mag.* în fața numelui cresc în ochii cuiva cu o stea sau două?  (*Magister ca la Viena, că am voie și dacă tot suntem aici am voie chiar și-un MAS PR, poate îmi vin idei și gânduri de dat mare și la semnătură adaug și eu cârnațul pe lângă nume).

N-ar fi mai fain și mai blând de nu ne-am ascunde după titluri și poziții și am fi doar ceea ce suntem? Oameni adică?

0

Două cărți (și multe gânduri)

Am trăit o perioadă în care numele Elena Ferrante apărea cam peste tot. Pe la prietene, mari cititoare, pe tot felul de bloguri de lecturi, pe paginile unor oameni pe care-i urmăream cu drag. Și-n librării am dat de câteva ori peste cărțile ei – fiind în căutare de altceva. La început am fost puțin reticentă – cam așa-s cu toate titlurile ăstea noi ce apar brusc peste tot. Dar cum am surse de încredere m-am lăsat convinsă și m-am dat pe mâna lor. Nu-mi pare rău. Săptămâna trecută am terminat primul volum, aseară am dat de capăt și celui de-al doilea și m-a prins tare. Prima parte mi-a trezit dorul de prietenele mele din copilărie. O fi și primăvara asta întârziată – cu miros de iarbă și de acasă? O fi faptul că mă trezesc de multe ori amintindu-mi una sau alta de pe vremea când grijile erau de-o joacă și gândurile păreau mari dar erau doar niște glume nostime tare?

În primii 16-17 ani din viață, luna mai avea parfum de Cluj. Începeau timid să prindă contur primele planuri, să se întețească numărul scrisorilor care circulau dinspre Cluj înspre Timișoara și invers, pregăteam calendarul din care să tai cu poftă zile de așteptare. Cu cât ajungeam mai aproape de iunie, cu atât așteptam mai mult plecarea către orașul dintre dealuri. Visam la aleea din fața blocului, la mirosul de tei, la scara II de la blocul III unde ne strângeam seară de seară, la plăcintele lui buna, la băiatul cu ochi albaștri, la plimbările de seară cu pungile de pufuleți în brațe. Hlizeală și voie bună și seri lungi de vară. Parcă ăștia 20 de ani care au trecut de atunci au fost ieri.

Ne strâgeam seară de seară la aceași scară de bloc. Vecinii de la parter strâmbau din nas – și pe bună dreptate. Eram mulți și gălăgioși și veseli și tineri tare. Ne porneam mai apoi în ture prin cartier, braț la braț cu fetele, cu povești vesele și bârfe, l-ai văzut? m-a văzut?! vai de l-aș vedea! Rupeam flori de după garduri, făceam kilometri și nu cred că viața ne-a mai fost vreodată sau ne va mai fi vreodată așa de ușoară și fără griji cum era atunci. Mi-e dor de fete. Mi-e dor de noi de atunci. De râsete fără motive anume, de povești siropoase și secrete șoptite.

O dată pe an, trei luni, viața mea prindea aripi acolo. Și ce n-aș mai fi vrut să se termine.

Și acum când oricum eram cu mintea plină de dor a mai ajuns o carte și asta cu siguranță va fi cireașa de pe tort. Carte cu amintiri care cu siguranță le va gâdila pe ale mele. Am ținut-o în mână, am aruncat un ochi, doi, nu mai mult, că vreau tihnă și moment potrivit să mă apuc de ea (v-am spus doar că am oameni de încredere când vine vorba de recomandări de carte!)

18519374_10154394229690927_1806769751_o

Parcă văd că acum o să-mi amintesc și altele, mai vechi și mai de demult și o să-mi petrec apoi săptămâna printre scrisori vechi (da, le-am păstrat pe toate) și poze pe care nu vreau să le vadă nimeni altcineva decât eu. Cu gândul la mirosul de tei de pe alee, cu dor de buna de la Cluj și Ramo și Milica și Adri și Cristina și Roxana și Miță și Nicoleta și Bebe și Ovi și George și câți mulți alții?! Cu gândul la serile ălea lungi în aer liber, cu muzică și concerte, cu plimbări până-n 14 Iulie sau la Hoia, cu povești cu suc de la dozator și eugenii și cartofi prăjiți și pită cu unt și ardei. O să-mi amintesc de noi, cum povesteam, pasionate de campionate de gimnastică, de cărți și lecturi obligatorii, de East 17 și Beverly Hills. De cum m-a pus naiba să mă tund scurt și am suferit toată vară că mi-a ars de freze moderne. Cum ne-am trăit adolescența fără mall și fără telefoane și facebook? Și iar o să râd și o să-mi vină să plâng pentru că 20 de ani nu-s chiar puțini.

Voi ce-ați mai citit de v-a purtat prin vremuri cu ani puțini și minte tot atâta?

 

3

Vine vara. Sau mai bine nu.

Azi mi-a sărit printre rânduri prognoza meteo pentru vara care urmează. Care-n Grecia a început deja de mai bine de două săptămâni dar care aici, din fericire, se lasă încă așteptată și întinsă de o primăvară fix pe gustul meu. Cică urmează zile grele – caniculă, soare, prea mult soare, temperaturi sinistre (mă scuzați, dar pentru mine tot ce sare de 25 e din categoria coșmar!) o vară lungă și uscată.

Cred că e cazul să recunosc. Sunt unul dintre oamenii (puțini probabil) care nu-s prieteni cu vara. Nu-mi plac temperaturile ridicate, nu-s prietenă nici cu soarele și după opt ani de Grecia la toate necazurile ăstea se mai adaugă unul: nu mai știu cum e să trăiești o vară departe de mare (dar o să aflu în curând, nu-i așa?). Și acolo mă chinuiam cu 37-le și 38-ul, uneori chiar zile-ntregi cu 39 de grade dar dacă marea-i aproape parcă nici lupta nu-i așa de greu de dus. Îmi petreceam lunile – din mai până-n octombrie, pe o plajă, sub umbrelă. Nu-mi plăcea la nebunie – știu, sună ciudat pentru orice om normal, mi se zice! dar sunt convinsă că lunile ce urmează, aici, la Timișoara o să-mi placă și mai puțin.

Îmi doresc o primăvară continuă, m-aș mulțumi și cu o toamnă lungă, fie ea și ploioasă. Un loc unde să bată vântul și la 19 grade să sară toți în sandale. Probabil că nu ne-a ieșit figura cu UK pentru că există alte destinații mai aproape de sufletul meu.

Până atunci însă, serios, oameni buni, ce locuiți în orașe departe de mare, ce faceți/ facem vara?