Ieri

… a fost una din zilele ĂLEA. Trezită cu noaptea-n cap, că deh, gânduri multe și nu toate faine, mă grăbesc să plec la birou. Că-i săptămâna lungă, fără sfârșit (la propriu) și-s la fel de multe cele ce se cer terminate. Mă bucur să văd că tata a fost mai harnic și a plecat devreme așa că nu trebuie să-i șterg mașina cu dosul când scot bicicleta din garaj. Pornesc cu avânt, e soare dar nu-i prea cald, totu-i verde, miroase a tei și a dimineață. Iubesc diminețile. Și-mi spun asta de multe ori în cap până când ajung în fața ușii și încep să caut cheile. Nu-s. Întorc geanta, caut, simt cum încep să mă enervez. Numai ce mă bucurasem că stau aproape de buricul târgului – un sfert de ceas de pedalat iar acum am impresia că trebuie să merg înapoi jumătate de viață până acasă. Îl sun pe K, să caute el cheile. Evident, nu le găsește – știu de ce, știți și voi, când găsesc bărbații ceva, orice? Poate doar dacă ar fi strigați de obiectul în cauză dar nici atunci. Pe stradă e liniște, și mi-e tot mai clar, până apare prima colegă matinală mai durează. Decid să biciclez cale întoarsă. Parcă-i mai cald deja și nici drumul nu mi se mai pare așa fain. Miroase prea puternic a tei și bordurile ce-mi ies în cale dau drumul ocărilor. E clar, capsa-i pusă. Ajung acasă, caut. Nimic. Mă enervez, reconstitui în cap momentul băgării lor în geantă cu o seară înainte. Ionuț mă ajută: „Sigur le-ai pus în geantă și ele au plecat tiptil de acolo și s-au dus înapoi la tine în birou! Și s-au închis pe dinăuntru!”

Of, cheilor, unde sunteți?! Bag mâna, absentă cumva, în geantă. Le simt, inima-mi stă în loc, le scot încet, de parcă mi-ar fi teamă să nu dispară iar. Au fost acolo și s-au plimbat cu mine de două ori, mama lor de chei, amețită ce sunt, asta se întâmplă când n-ai în minte și buzunare secrete.  Mă schimb și o iau din loc. Fac drumul pentru a treia oară. Cui îi mai pasă de verde și de tei? Ajung la birou, sunt obosită și căldura mă omoară. Niciodată nu mi-a plăcut, niciodată nu am căutat-o. Pare-se că mă urmărește, mă place, naiba știe. Simt cum mă topesc încet, încerc să nu mă mișc brust, ce zic, încerc să nu mă mișc deloc. E prima zi de vară – oficial și o visez pe ultima. Dar măcar am găsit cheile.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s