Ionuțstrângetot

Dacă  la noi în familie s-ar organiza un concurs pentru titlul „risipitorii familiei”, cei care n-au grijă de nimic eu și crețul am împărți un podium. Parcă ne luăm la întrecere – care-i mai nepăsător dintre noi când vine vorba de obiecte. Eu am avut o perioadă în care am adunat pe lângă mine te miri ce. Etichete, ecusoane, afișe, reviste, capace, vederi, o groază de nimicuri – toate înghesuite într-un dulap de la mama de acasă. Mă roagă cel puțin o dată pe săptămână să merg să le arunc și chiar o s-o fac. Am sărit în cealaltă extremă. K. a trecut și el prin episoade din ăstea. Mama-sa însă le ține cu sfințenie. Cine știe când ne vor trebui?

La polul opus, de s-ar acorda un premiu pentru strângătorul familiei, cel care urăște risipa, ei bine, titlul ăsta ar merge fără drept de apel la Ionuț. De când era mic ținea la lucrurile lui. Să nu se strice și de se strică, ei bine, nu-l aruncăm. Poate, cândva, putem să îl folosim la altceva. Am mai avut elan de strâns, aruncat, organizat dar mi-a cam blocat orice tentativă cu expresia, între timp devenită favorită: Ăsta e pentru păstrat!

Acum una-s jucăriile (de care se desparte relativ ușor atâta timp cât nu e vorba de a le ARUNCA LA GUNOI) și alta-s obiectele cu care chiar nu ai ce face. Sau cel puțin eu una nu le văd sensul și rostul. Lingurița de plastic de la paharul de înghețată. Am spălat câteva sute (din fericire le-am lăsat în Grecia). Tacâmuri de plastic (chiar de-s folosite, nu le aruncăm, cine știe când ne trebuie și ce să vezi, NU O SĂ AVEM, mami, NU O SĂ AVEM. Așa că le spălăm și le avem!) Reviste vechi, doamne ferește să le vadă în preajma tomberonului. Mii de desene  care au născut dialoguri absurde: Păi ai spus că-s nereușite! Sunt cele mai urâte dar NU CONTEAZĂ, sunt ale mele! Despre haine rupte, șosete, vai de noi, pantofi stricați. Le ia pe fiecare-n mână, ca pe niște iubiri vechi.

–  Hai mai bine să le păstrăm!

– Dar au găuri în ele!

– Nu contează! Le ducem la reparat.

– Dă-le-ncolo de cârpe!

– Nu-s cârpe, au fost ale mele.

Cum ziceam, de e să dăm, e primul în linie. A pregătit alături de mine saci întregi de haine și lucruri pentru refugiați. A ales jucării pe care nu le-a mai vrut. Dă cu împrumut cărți, jucării dar vai de noi de îndrăznesc să propun ca destinație finală gunoiul. Ia cu împrumut jucării – porniseră un joc de-a împrumutatul cu prietenii lui, aducea acasă câte o jucărie, la schimb cu una de-a lui, dar n-o scotea din geantă. Sau o scotea doar ca să se uite la ea. Să nu o strice. Vă zic, e absolut opusul meu (sor-mea știe cel mai bine mai ales că tot ce era al ei era și al meu dar ce era al meu, ei bine, era doar al meu).

– Dar pentru ce să ținem atâtea chestii?! Ce să facem cu ele?!

– Poate putem face și alte lucruri cu ele! Câte poți inventa! Îți amintești cârligul de la Berlin? Și capacul de bere? Chiar unde sunt?!

Îmi amintesc, cum aș putea uita. A găsit în singurul magazin cu haine în care am intrat, un cârlig de metal de la un umeraș. Nici de găsea un portofel cu bani nu cred că s-ar fi bucurat mai tare. L-a plimbat cu el prin tot magazinul și la casă m-a pus să o întreb pe doamna de acolo dacă-l poate lua ca nu carecumva să sune alarma. L-a luat. S-a jucat cu el în cele patru zile acolo și am sperat că va uita de el înainte de a reveni acasă. Nu de alta, dar nu aș fi vrut să văd fața celor de la check când dădeau de cârligul lui Ion. Capacul de bere a fost cules de pe drum. Pe când să spun să nu pună mâna, capacul se odihnea în palma lui. „Mami, ăsta e cel mai frumos capac din univers. Un capac fără sticlă!” Poezie.

Nu aruncăm plase. Nu aruncăm pungi, Ar strânge și sticle de plastic –  uneori chiar o face, cartoane de lapte, cutii de iaurt. Cutii de cremă, budincă. Ambalaje goale.  Face din ele garaje, căsuțe, cutii de comori, el știe! Etichete – vai de mine de rup etichetele de pe hainele noi și le arunc. Le ținem, pe toate. A avut câteva luni bune în care a strâns în borcan resturile de creion. Da, ascuțeam creioane și ținea resturile. Dacă decupam, nu aveam voie să arunc nimic. Nici o fâșie de hârtie colorată nu dispărea de sub ochii lui – le lua, una câte una, oricât de mici erau și le lipea pe o hârtie mai mare. Neaparat să fie refolosite. Utilizate. Abțibilduri. Știți cum abțibildurile lasă în urmă o margine? Ei bine și aia-i lipită pe undeva. Eu mai las de la mine și arunc discret chestii – e bine că are de unde colecta cartoane noi și uită repede de cele vechi. Altfel am sta pe o movilă de reciclate.

– E păcat să arunci, unii n-au deloc.

Mă simt flatată că mă citează și ascund în buzunar câte un ghem de hârtie mototolită. Discret, să nu audă. Că altfel ajunge la colecție.

La voi în familie care-i cu din ăstea?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s