0

De Valentin

Azi am mers împreună, pe jos, până la școală – 2 km și 100 m. De la școală a venit pe jos cu bunu, pe drumul cel lung, alți 2 km și jumătate. Apoi am plecat împreună la ortodont – cu mașină pe care o plătește cardul (pentru că am vrut să fim acolo la timp) și apoi am venit pe jos până acasă, aproape 4 km. Eu am ajuns târându-mă, el s-a mai jucat două ceasuri și acum e încă în vârful patului și nu, nu tace. Ce a luat, a luat de la mă-sa și a înmulțit cu zece ca să pricep și eu, pe pielea mea, cum rezistă alții cu mine fără să o ia razna. Și da, e treaz de la 6, a fost și la școală, au fost și în parc (unde a luat toate bălțile la rând și cine știe câte și mai câte). Eu dorm în picioare, el nu încă mai are de spus.

La ortodont a intrat cu gura mare. Că e un loc tare urât. Și că el nu vrea să meargă. Că nu are nevoie de un ortodont. Că sigur o să-l doară. Că el vrea să-i cumpăr mai bine niște seturi noi de lego – decât să dau bani cuiva care se uită-n gura lui. Că nu vrea să-și pună nimic pe ghete – niște plasticuri de protecție dat fiind noroiul de afară. L-a luat pe contra-n brațe și pe ciufuțenie și m-a pus și pe mine acolo unde nu-mi place să fiu: în ochii altora. Am respirat adânc pentru că știu deja că atunci când e mai supărat și mai vocal atunci frica-i tupilată-n suflet. Și l-am luat în brațe și i-am spus că îi promit că nu-l doare nimic. Că doctorul va arunca o privire, că e un control de rutină, că nu l-am mințit niciodată. Și chiar nu am făcut-o, mai ales când a fost vorba de ce urma și ce știam că o să se întâmple.

A intrat speriat dar cu gura mare. În prima fază n-a vrut să se așeze – vă puteți uita la gura mea și dacă stau în picioare! dar doctorul a mai văzut copii ca el și a știut ce să zică și mai ales când. Mare lucru să dai peste astfel de oameni, l-aș recomanda oricând. Ion a deschis gura, a stat, a zis, a discutat. Nu s-ar mai fi dat dus. Și omul l-a ascultat cu atenție, cu răbdare, „Ne revedem la anu’!”, i-a spus și Ionuț i-a răspuns în stil specific: „Ce păcat că nu trebuie să ne revedem mai repede de atâ!”. A fost bine.

– Ți-a fost frică, așa-i?

– Păi da. Tu oricum știai că îmi va fi. Și mi-ai spus că nu doare. Cred că de data asta ai mințit puțin. Pentru că am simțit o mică durere.

– Ei, durerea o simțim diferit. Dar ți-am spus că nu o să fie o durere îngrozitoare. Poate doar un disconfort. Ceva neplăcut.

– Da, dar eu am crezut că nu voi simți deloc…

– Păi și ei la fel. Nu am cum să știu exact cum simți tu durerea. Că doar pe aia doar tu știi cum o simți…

– Prostii. Sigur știi. Am fost la tine-n burtă atâta timp și mă chinuiam să-mi fac loc printre intestine. Tu știi cum mă doare pe mine pentru că am fost o bucată din tine.

Atât. V-am mai spus că-l iubesc până-n cer și-napoi?

Anunțuri
2

Despre Cluj și Direcția 5

Până la terminarea liceului nu cred că a trecut o vacanță pe care să nu o fi petrecut la Cluj, la bunici. Apoi, în facultate am făcut pasul cel mare și m-am mutat cu trup și suflet acolo, dar adevărul e că zilele ălea de așteptare, de dinainte de mutare, au fost cele mai faine momente din adolescența mea. Tăiam în calendar, număram ore și făceam planuri pe care ni le trimiteam unii altora în scrisori (încă am un munte de ele și de fiecare dată când le văd nu pot să nu mă întreb cum ar fi fost viața noastră cu facebook și whatsapp) În ’95 am intrat la liceu și nici atunci nu m-am oprit din a-mi petrece vacanțele în Grigorescu, cel mai frumos cartier din lumea asta. Mergeam în fiecare vară, 3 luni pe calendar și rar mi-am întrerupt vacanța cu escapade prin alte părți. Programul era standard: dormeam până târziu, apoi plecam în plimbare la fete – stat la bârfe și chițăieli, prânz acasă sau prin vecini și apoi, momentul zilei, întâlnirea de seară, de la Poșta Mare (din capătul blocului) sau la scara B de la blocul III. Veșnica scară B. Ne strângeam o gașcă mare, puneam țara la cale, eu visam cu ochii deschiși la momentul când o trece pe alee băiatul cu ochi albaștri (O poveste de dragoste care s-a sfârșit brusc, după ce în facultate am petrecut mai mult de 10 minute cu el!)

Serile de vară însemnau și plimbări lungi prin cartier, miros de tei, cules de flori de prin grădinile oamenilor, râsete și nici o grijă. Era vară, era frumos,ce avea unul, aveam cam toți. Cumpăram pungi de pufuleți și suc de la dozator, gumă de mestecat din aia de se făcea cărămidă-n gură, visam la seriale americane, inventam povești de dragoste acolo unde nu erau, trăiam. Și ce frumos trăiam. Când vine vorba de distracție, opțiunile ne erau cam limitate. Câte o seară în Cotton Club unde întindeam câte o sticlă de suc până nu mai avea nici gust, mai mergeam în parcul 14 Iulie sau în Fair Play, lângă. Cele mai faine seri erau ălea când venea câte o caravană – concert la Sala Sporturilor (o aruncătură de băț de casă). Se strângea tot Clujul pe platou și dansam și cântam și ne mergeau ochii-n toate direcțile, poate poate i-om vedea și pe cei pe care-i iubeam (fără ca ei să știe că-s iubiți). Nu-mi amintesc ce muzică îmi plăcea atunci, nici nu-i relevant pentru că știu sigur că era o formație pe care o așteptam toți: Direcția 5. Ce spectacol, ce momente, ce mai trăiam noi concertele ăstea.

Fast Forward – 20 (21, 22, 23) de ani mai târziu: Direcția 5 vine la Timișoara de VDay. M-aș duce, doamne, ce m-aș mai duce, doar de dragul zilelor ălora ce-au trecut și faine au mai fost. M-aș pune undeva la margine și aș căuta privirea Emiliei sau a Ramonei, parcă le-aș vedea și pe Adriana și pe Cristina, chiar și pe Roxana, undeva-n mulțime. Îmi cântă-n minte piese care mă duc la băiatul ăla cu păr blond și ochi albaștri, ce copilărie. Parcă-l văd și acum: venea în spatele meu, mai spunea câte una de mă ținea trează o săptămână și aveam subiect de analiză pe text zile bune. De data asta nu am cum să ajung la concert dar poate careva dintre voi are poftă de unul. Am o invitație dublă la concertul de la Filarmonica din Timișoara pe care v-o dau cu drag, pe principiul primul venit, primul servit. Cine o vrea?

P.S Concertul are loc în Sala Capitol a Filarmonicii Banatul pe 14 februarie 2018, la ora 20. Biletele early bird pornesc de la 55 de lei, sunt disponibile online pe iabilet.ro sau pot fi achiziționate de la magazinele Flanco și Uman Shop. Începând cu data de 11 ianuarie, biletele vor fi disponibile și la casieria Filarmonicii Banatul.

1

Cărțile mele

Și iar au trecut zile multe, prea multe în care mi-am găsit tot altele de umplut timpul și nu am mai dat pe aici. Între timp am sărbătorit pentru a doua oară cei 27 de ani de viață – nu-s doar o dată, vă garantez!, am trăit teatru și performance, am pus țara la cale, m-am felicitat pentru o groază de idei bune pe care le-am pus în practică, am stat nedormită câteva nopți bune din cauza altor idei, nu la fel de strălucite. E mama lui K. la noi de vineri seara și asta înseamnă că nu mai am grija prânzului și a cinei și nici a multor alte chestii (bine-i când nu-ți lipsește soacra grecoaică din casă!) Am timp de citit și mai ales am timp să vă spun ce am mai citit eu – mai ales că de când sunt în cel mai fantastic grup (secret) de cititoare feroce nu adorm în nici o seară fără un ceas de lectură!

img_9265

Sunt cu ea în mână de luni (și în paralel, pe Kindle, am terminat una ușoară, de ținut mintea departe de prostii, scrisă de Liane Moriarty, The Last Annivesary). Un bărbat pe nume Ove e una din cărțile ălea pe care eu nu le-aș lăsa din mână dar în același timp îmi prelungesc agonia lungind cititul. Am început azi încă una, tot pe Kindle (Pachinko de Min Jin Lee) tomai din acest motiv: să mă așez seara în pat și să mă bucur de povestea asta care-mi merge la suflet. I really love Ove. N-ai cum să nu.

img_9262

Pe ăstea două le-am terminat de curând. Despre Elif Shafak v-am tot povestit, o citesc cu mare drag și tare am așteptat apariția asta. M-a cam dezamăgit, recunosc. Așa că am decis să mă opresc cam pe la jumătate și o voi relua când mi-a veni cheful. Leila Slimani și Cântec lin e absolut wow. Oh, ce am mai simțit unele trăiri ale mamei din poveste. Dacă sunteți însă mamă doar de puțin timp, vă recomand să stați departe de ea pentru o vreme.

Ce nu se vede-n poză sunt încă trei cărți – The Story Hour – A novel de Thrity Umrigar (m-a ținut în suspans dar finalul m-a dezamăgit rău de tot!) A House Without Windows de Nadia Hashimi (must read dacă sunteți fani ai lui Khaled Hosseini) și Douăzeci de ani în Siberia (Anița Nandriș Cudla) – cu pielea de găină am terminat-o într-o noapte. Motiv bun să înjur cu scuză tot ce înseamnă comunism și urmașii lor.

img_9261

Acum am pe noptieră trei doamne, toate trei una și una. O să le încep în liniște și promit să mă bucur de fiecare în parte.

Voi ce ați mai citit?