Eu citesc, el citește, noi citim.

– Tu știi cât de bine citește Sasha? Și Alex de la școală, Alex citește toată ziua.

Vine la mine-n pat și mi se urcă-n brațe.

– Da? Păi Sasha citea deja foarte bine încă de acum 2 ani.

– Cum o fi reușit asta? se miră el.

– Cu exercițiu. Cu cât citești mai mult, cu atât merge mai ușor și mai repede.

Îl văd cum se încruntă și cade pe gânduri.

– Știi, noi la școală citim unul altuia. Dar nu pot așa de repede și-mi pierd răbdarea dacă nu pot repede.

– Te înțeleg. Așa-s și eu, Dar cu cititul nu merge așa. Trebuie să exersezi, începem cu o carte cu text foarte puțin, mâine alta cu text mai lung și tot așa…

– Până pot să citesc Narnia singur?!

– Da. Cu toate că pe asta aș prefera să ți-o citesc tot eu pentru că nici eu n-am citit-o.

– Știi cum facem? Tu-mi citești din Narnia și apoi eu îți citesc din altă carte, cu text mai scurt. Mâine unul mai lung și tot așa.

Simt cum crește inima-n mine de bucurie. După ce zilele trecute și-a compus exerciții la mate pe care tot el le-a rezolvat, după ce și-a dictat texte pe care le-a scris de mână, după ce văd că-i tot mai curios și mai implicat, că vrea să citească, să învețe, să știe – după toate ăstea mie mi-a venit inima la loc. Am petrecut serile din mini vacanța asta citind: eu lui, el mie. Natural, fără să-l oblig, fără să-l șantajez, fără ca „trebuie” să-și facă loc în treaba noastră.

Privesc în urmă și-mi amintesc că anul trecut pe vreme asta aveam un copil care refuza să coopereze la școală (și nu numai). Teoretic, vestita clasa 0 ar fi trebuit să fie încălzirea, locul în care curiozitatea copiilor e trezită, în care sunt pregătiți pentru ce urmează la școală. Eu îmi amintesc un Ionuț care de prin ianuarie nu voia să pună mâna pe creion sau pe vreo carte. Pentru care școala era „o prostie”, care de-abia aștepta vacanța, care își dorea să aibă febră ca să poată rămâne acasă. Îmi amintesc o învățătoare care ne „amenința” (pe un ton blând și grijuliu) că trebuie să-i responsabilizăm pe copii, să-i pregătim pentru că în clasa I nu mai e timp de joacă și prostiuțe.  Că în clasa I începe să fie greu și ei trebuie să știe asta, să fie pregătiți. NU NE MAI JUCĂM, NU NE MAI PROSTIM, ÎNCEPE ȘCOALA ȘI-I SERIOASĂ TREABA. Mi se strânge stomacul la gândul că există încă oameni care cred că așa o să trezești responsabilitatea în copii. Că așa o să-i faci să se bucure de învățare și așa vor găsi în școală un loc de creștere. Mi se face pielea de găină la gândul că s-ar fi putut să nu existe altă opțiune pentru el și pentru noi.

Anul trecut pe vremea asta trăiam schimbarea din plin – eu cu job nou, ta-su în căutarea drumului, copilul la o școală din sistemul de stat din România. Mi-e ciudă când realizez că experiența noastră îmi duce mintea la generalizări și  vorbe urâte despre ce înseamnă școala aici – da, sunt conștientă că nicăieri nu-i perfect! Mă supăr și mă cert singură când aud vorbindu-se despre școli bune unde performanța e prioritară, unde-i bătălie pe câte o învățătoare de care să le fie teamă copiilor și care să-i facă să stea cuminți. Unde nu mișcă nimeni. Unde toți se luptă să fie primii. Unde trebuie să aibă teme. Să exerseze, să scrie, să calculeze tot ce n-am calculat noi. Să facă tot ce n-am făcut noi.  Mi-e ciudă pentru că se pare că nu am învățat nimic din experiențele noastre. Câți dintre noi ne mai amintim ce ne făcea fericiți la vârsta lor? Câți dintre noi mai știm cum ne simțeam la școală? Mereu forțați să facem, mereu cu un „trebuie” care ne trecea pe lângă urechi. Să fim primii, să cădem lați lângă caietele cu teme. Să stăm cuminți. Și ne străduim să forțăm și peste ei, copiii noștri, niște lucruri care de fapt sunt perfect naturale și care vin tot așa, natural dacă le dai timp și răbdare: pofta de a învăța și curiozitatea.

Mă bucur că la Timișoara există o școală care încurajează copiii să vorbească neîntrebați. Să răspundă fără teamă că vor fi etichetați. Unde nu e musai să fie cuminți și să stea locului. Un loc de unde copilul meu vine fericit și cu poftă să facă mai mult – nu, nu pentru că trebuie ci pentru că vrea. Pentru că acolo, în cele patru ore pe care le-a petrecut în clasă, curiozitatea i-a fost stimulată. Îmi crește inima de bucurie și fața mi-e lumină de fiecare dată când vorbesc despre școala Babel, cea mai frumoasă școală din oraș. Un loc frumos și așa de plin de normalitate, un loc pe care l-am ales cu sufletul. Și pentru mine, serile cu stat în pat și citit pentru că vrem, nu pentru că trebuie, serile cu povești vesele despre calcule și joaca de-a adunarea și scăderea, despre planete și călătorii și oameni și sentimente, despre munca în echipă, despre bucuria că mâine e o altă zi în care merge la școală toate ăstea nu fac decât să-mi confirme că am făcut cea mai bună alegere.

Și-mi dau seama că textul meu născut din bucuria de a-mi vedea copilul cu cartea-n brațe, de drag, s-a transformat în altă odă adusă școlii ăsteia, și nu, nu-mi cer scuze, nici gând. Că merită să audă cât mai mulți despre ce minuni se întâmplă când oameni faini se strâng la un loc și dau, visurilor și copiilor, aripi. 

30176897_10155255100565927_563140914_o

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

SUS ↑

Cu o moarte toti suntem datori, dar cui dracu' ? Doresc sa platesc !

Nu-mi pare rau ca plec, imi pare rau ca am venit.

Me and my monkeys

Times are bad. Children no longer obey their parents, and everyone is writing a book.

ŞI BLONDELE GÂNDESC

o blonda cazuta .... pe ganduri

Pisica Neagră

We're all mad here!

Ana - O mamă curioasă

Poveștile și curiozitățile unei mame imperfecte

Andrei Albu

Blogger, IT-st, om cu chitară

Garden Walk Garden Talk

The Greater Garden of Nature

Corina Ozon

Colecționar de povești, hacker de minți și sentimente, furnizor de stări.

o dama ocupata

trancaneli despre carti, calatorii, copii, chestii, trestii

Blogul Monicăi S

Primul meu jurnal online pe un CMS

imaginecontinua

Lumea de altadata si cea de azi.....

smartbabyfilip

curiozităţile şi strădaniile unei mame în secolul XXI

luizapuia

Cuvintele potrivite sunt mereu simple..

Lecturi de mamica

recenzii carti, timp liber, dezvoltare personala, parenting

Cu o moarte toti suntem datori, dar cui dracu' ? Doresc sa platesc !

Nu-mi pare rau ca plec, imi pare rau ca am venit.

Me and my monkeys

Times are bad. Children no longer obey their parents, and everyone is writing a book.

ŞI BLONDELE GÂNDESC

o blonda cazuta .... pe ganduri

%d blogeri au apreciat asta: