Cum își găsesc copiii drumul?

Am o listă scurtă de oameni pe care-i urmăresc cu drag când vine vorba de parenting și/ sau educație. Pentru mine, la capitolul părințeală, unul singur e cel care m-a atins la suflet și în ale cărui exemple și reacții m-am regăsit de la primele rânduri citite (v-am tot povestit eu despre asta și cu siguranță o s-o mai fac, e vorba de Jesper Juul).

Când vine vorba de educație, ei bine, povestea-i mai complexă. Am știut încă de pe vremea când eram elevă de gimnaziu și liceu că modul în care se face școală-n România nu mi se potrivește. La materiile în care frica făcea legea am rămas cu lacune serioase. La cele la care am avut parte de profesori cu har, rezultatele se văd și azi. După șocul de anul trecut, intrarea în sistem, Ionuț tras de păr și lovit „simbolic” la fund pentru că nu putea fi stăpânit și era element perturbator mi-am promis că el nu va mai trece niciodată prin așa ceva. Că dacă trebuie o să schimb încă o dată țara dar copilul meu va merge fericit la școală. Curios. Cu chef. Din fericire n-a fost cazul să o luăm din nou din loc, aici, la Timișoara am avut opțiuni și lucrurile s-au așezat pe făgașul normal. După perioada de furie care mi-a stăpânit mintea – pe motive de vină, de sistem de rahat, de România, de „hai să ne ținem gura că oricum nu schimbăm nimic”, pe motive de „sigur a avut și copilul o vină”, „sigur ai tu, ca mamă o vină”, „de ce DOAR al tău face așa?” și alte porcării atât de specifice (și de care probabil nu vom scăpa nici peste 10 generații!) am realizat că-i momentul să respir adânc. Să nu mai încerc să conving pe nimeni de nimic. Să mă bucur că al meu copil e bine și noi cu el. Și că există o școală care-i așa cum ar trebui să fie toate școlile din lumea asta.

Sâmbătă am fost la conferința Oanei Moraru la Timișoara. Eveniment organizat de grădința Arta în Nori (minunatele Laura și Lăcrimioara, mulțumesc!), eveniment la care doar visam că o să ajung să particip. Mai mare dragul să o ascult pe femeia asta. Autentică, puternică, plină de har și umor. Mi-a confirmat lucruri pe care le simțeam, mi-a pus în față lucruri la care nu m-aș fi gândit niciodată singură, mi-a deschis pofta de întrebări. Cât de frumoasă ar fi lumea noastră și a copiilor noștri dacă am apleca mai des urechea la astfel de oameni. Și știți ce? Nici măcar nu-i vorba de ceva chestii complicate sau alambicate ci de bun simț. Ce contează cel mai mult în educația unui copil? Care e cel mai important lucru în devenirea lui? Care e sistemul de referință, calea cea dreaptă pe care trebuie să o țin cu copilul meu? Starea lui de bine? O fi. Starea de comfort? O fi și asta. Dar adevărul e, și spun asta din testate, din multe stări de „nebine” creștem. Evident că e nevoie de un mediu sigur și o anume predictibilitate în viața copiilor noștri, de faptul că un copil, ca să coopereze, are nevoie să se simtă conectat, însă de multe ori, la ieșirea din zona de comfort și bine, cucerim munții. Perioada 6-12 ani (care mă interesează și pe mine la ora asta!) e perioada de inflamare a ego-ului, e perioada în care copiii se cer văzuți. Când copiii vor să fie validați și simțiti. Oana spunea că asta e vârsta la care se pun cărămizile interioare pentru viitor iar sursa celor mai multe traume sunt părinții care nu sunt acolo, care nu sunt prezenți. Când vine vorba de copii, intențile adulților au două rădăcini: fie frică, fie iubire și copiii simt asta și răspund pe măsură. Și totuși, care e secretul? Ce contează cel mai mult în educația unui copil? Simplu: vocea lor interioară. Cum o păstrează, cum reușesc ei să vorbească cu sinele lor. Și noi îi putem ajuta să-și păstreze această voce. Să dăm un pas în spate, să le oferim timp liber, da, timp „să atârne degeaba” (e expresia mea, nu a Oanei!), să se plictisească, să încercăm să nu le mai terminăm propozițiile, să îi lăsăm SĂ AȘTEPTE, să simtă nevoi, să nu ne purtăm cu ei de parcă am avea în mâini câte o telecomandă. Nimeni nu îți poate găsi drumul și vocea dacă petrece o copilărie teleghidată de altcineva.

Nu-i așa că pare simplu? Și chiar e. Lăsați copiii să fie copii. Lăsați copiii să fie triști, supărați, furioși, nervoși, frustrați în egală măsură cu fericiți și simțindu-se bine. Toate-s experiențe, toate ajută la ceva. Stima de sine se obține în momentul în care există un triumf după suficientă tensiune. Voi când i-ați lăsat pe copii ultima dată să simtă și altfel de emoții decât din cele „frumoase”?

Au curs întrebările, minunat sentiment când lumea se implică și da, multă lume e deschisă la Timișoara. Multă lume care vrea să învețe, să facă altfel. Să schimbăm ceva, pentru că până la urmă schimbarea începe de la acel 1 plus alt 1.

Și ca o concluzie, o idee care m-a frământat pentru că mi-a fost dat să o aud din destule părți – faptul că Ionuț merge la o școală „privată”, o școală altfel, unde sentimentele și emoțiile îi sunt validate, unde e văzut, ascultat, încurajat, unde e lăsat liber să se exprime, unde e sprijinit, simțit, oare toate ăstea nu sunt de fapt surse de probleme pe când al meu copil va scoate capul în lumea mare și rea? Ei bine, Oana a confirmat părerea pe care o aveam deja (dar eu, se știe, am nevoie mereu de confirmări): În primii ani de viață, nu școala vieții îi educă pe copii. Nu-i nevoie să-i facem să treacă prin armată ca să fie puternici mai încolo.

Dacă vreți să citiți și alte vorbe faine, pe Oana o mai găsiți și aici. Și musai, musai de vă iese-n cale vreo conferință de a ei, să o bifați! Merită!

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

SUS ↑

Cu o moarte toti suntem datori, dar cui dracu' ? Doresc sa platesc !

Nu-mi pare rau ca plec, imi pare rau ca am venit.

Me and my monkeys

Times are bad. Children no longer obey their parents, and everyone is writing a book.

Pisica Neagră

We're all mad here!

Ana - O mamă curioasă

Poveștile și curiozitățile unei mame imperfecte

Andrei Albu

Blogger, IT-st, om cu chitară

Garden Walk Garden Talk

The Greater Garden of Nature

Corina Ozon

Colecționar de povești, hacker de minți și sentimente, furnizor de stări.

o dama ocupata

trancaneli despre carti, calatorii, copii, chestii, trestii

Blogul Monicăi S

Primul meu jurnal online pe un CMS

imaginecontinua

Lumea de altadata si cea de azi.....

smartbabyfilip

curiozităţile şi strădaniile unei mame în secolul XXI

luizapuia

Cuvintele potrivite sunt mereu simple..

Lecturi de mamica

recenzii carti, timp liber, dezvoltare personala, parenting

Cu o moarte toti suntem datori, dar cui dracu' ? Doresc sa platesc !

Nu-mi pare rau ca plec, imi pare rau ca am venit.

Me and my monkeys

Times are bad. Children no longer obey their parents, and everyone is writing a book.

%d blogeri au apreciat asta: