Despre o seară de vineri

Am încă ochii cârpiți de somn, mă întind după cafea, îmi spun din nou cât de mult iubesc sâmbetele în care nu stă nimic în program. A fost o săptămână nebună în care am încercat să-mi găsesc linștea și echilibrul – chestie care pare tot mai greu de făcut. Am muncit la liste de bine, să-mi țin gândurile în linie, să conștientiz momentele de revelație și bucuriile mici. Și ca o cireașă pe tort, am sentimentul tot mai acut că toate, dar absolut toate ce-mi ies în cale au un motiv.

Ieri a fost una dintre zilele pe care le-aș vrea oprite în timp. Puse în ramă. Să nu se miște nimic, să stau să privesc din afară să mi se umple sufletul de stare de bine. Să iau energie ca să am de unde să dau. A ajuns o rochie pe care o așteptam de câteva zile. Probabil cea mai frumoasă rochie pe care am cumpărat-o vreodată. Am luat- pe mine, peste fusta cu care pornisem la birou, am alergat pe coridoare, așa, ca o copiliță de liceu, am simțit-o cum cade și se așează de parcă acolo, pe mine, i-a fost locul mereu.

Seara am fost la teatru, la Teatrul German de Stat unde, credeți-mă, eu mă simt ca acasă. Nu știu dacă-i vreo piesă pe care să o fi văzut acolo și care să nu-mi fi mers la suflet. Ultima care m-a făcut să spun wow de multe ori a fost Rabenthal (pusă-n scenă la Teatrul Maghiar, dar în aceeași casă, pe aceeași scenă!), despre Cartea Junglei nici nu mai zic nimic (wow!). Așa că aseară, la Fetița din bolul peștelui auriu, am fost cu așteptări. Și nu s-au lăsat înșelate! Mie-mi place să merg la teatru dar vă spun sincer, mereu am preferat și am ales piese puse-n scenă nonconformist, ieșite din tipar (microb prins la Viena). Cred că teatrul trebuie să fie pentru toată lumea și cred și mai tare că fiecare trebuie să se simtă liber să vadă, să asculte, să trăiască în felul lui.  Ăsta-i farmecul. Ție, poate, un moment îți spune mai mult decât îmi șoptește mie întreaga piesă. Mie, un dans, o privire, o expresie mă poate umple de înțelesuri la care mintea altuia sau chiar a mea n-ar fi ajuns în alte circumstanțe.

În piesa asta, cu fetița (genială Silvia Török, absolut genială!) e un moment în care Olga (Török) dansează cu părul despletit și-n spate-s toate albastre. Un altul în care Silvia stă cu fața peste o lampă ce luminează-n roșu și vocea, vocea pițigăiată și mutrișoara ei metamorfozată! Oh, am pielea de găină doar gândindu-mă la ele.  Nu-s momente de cotitură, poate nici pline de simboluri nu-s, dar mi-au rămas în minte. Mi-au dat ceva. Nu-s critic de teatru, nu-mi place să caut chestii misterioase în fiecare dialog și nici să le explic. Nu vreau să fac asta. Teatrul e o experiență. Trebuie trăită. Iar dacă la final sunt cu gânduri învălmășite sau, și mai bine, cu mintea limpede, atunci știu că e bine. Că am trăit și o fac în continuare, mai plină, mai bogată. (mai puteți vedea piesa asta și astă seară!)

Iar dacă după o poveste din asta în imagini din anii ’60-’70  asortezi o porție de The Cinematic Orchestra, ei bine, chiar a meritat revenirea în țară (cu toate minusurile, că așa-i bine și rău vin mereu la pachet). Nu-s fan jazz, nu mi-a plăcut niciodată, o să aleg întotdeauna un concert rock sau indie pop sau chiar muzică clasică. Mereu mă trezesc bombănind că în orașul ăsta dăm prea multă importanță genului ăstuia de muzică, dar aseară, oh, aseară a fost așa cum trebuie să fie. Cu cer negru și picături, nu multe, cât să te țină-n suspans, muzică divină. Senzația că sunt unde trebuie să fiu. (dacă mai spun că m-am văzut cu aproape toți oamenii faini și care contează e prea mult, nu?)

Dau din casă ușor, îmi las mâinile să alunece ușor si să spună povești din ăstea pentru că am nevoie de cât mai multe, de o colecție întreagă, de o bibliotecă de lucruri bune și vesele pentru momentele când nu-s toate așa de cum aș vrea eu să fie. Pe mine ăstea mă țin. Pe voi?

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

Cu o moarte toti suntem datori, dar cui dracu' ? Doresc sa platesc !

Nu-mi pare rau ca plec, imi pare rau ca am venit.

Me and my monkeys

Times are bad. Children no longer obey their parents, and everyone is writing a book.

ŞI BLONDELE GÂNDESC

o blonda cazuta .... pe ganduri

Pisica Neagră

We're all mad here!

Ana - O mamă curioasă

Poveștile și curiozitățile unei mame imperfecte

Andrei Albu

Blogger, IT-st, om cu chitară

Garden Walk Garden Talk

The Greater Garden of Nature

Corina Ozon

Colecționar de povești, hacker de minți și sentimente, furnizor de stări.

o dama ocupata

trancaneli despre carti, calatorii, copii, chestii, trestii

Blogul Monicăi S

Primul meu jurnal online pe un CMS

imaginecontinua

Lumea de altadata si cea de azi.....

smartbabyfilip

curiozităţile şi strădaniile unei mame în secolul XXI

luizapuia

Cuvintele potrivite sunt mereu simple..

Lecturi de mamica

recenzii carti, timp liber, dezvoltare personala, parenting

Cu o moarte toti suntem datori, dar cui dracu' ? Doresc sa platesc !

Nu-mi pare rau ca plec, imi pare rau ca am venit.

Me and my monkeys

Times are bad. Children no longer obey their parents, and everyone is writing a book.

ŞI BLONDELE GÂNDESC

o blonda cazuta .... pe ganduri

%d blogeri au apreciat asta: