Dezmeticire

Sau cum încă nu știu pe ce lume mă aflu.

20 de grade la Timișoara, după 3 săptămâni și 2 zile de vacanță la peste 30 de grade. Drumuri cu peripeții. Gânduri venite unele peste altele, decizii luate după nopți de discuții, soare, prea mult soare, vânt puternic, prieteni vechi și dragi, mâncare delicioasă, sezația că ești bine și că deciziile luate au fost cele potrivite, dor de casă și rutină, cărți multe, devorate una după alta, aceleași plaje văzute cu alți ochi, chestii neschimbate, doruri.

Cred – de fapt sunt tot mai convinsă – că asta a fost ultima dată când ne complicăm existența cu zboruri către Atena, cu escale . Stat prin aeroporturi ore bune, călătorie cu niște nave ce păreau desprinse din desene animate, avioane pricăjite cum bine le-a descris Ion. Cârpite, doamne, tot ce ține de țara asta are eticheta cârpelii pe ea. Să mi se urce-n cap toți dacii, nu-mi pasă, de la avioane vai de capul lor până la aer de stătut din aeroportul din capitală. Toalete urâte, magazine urâte, oameni ciufuți și frustrați și colac peste pupăză o lipsă totală de interes față de clienți și oamenii din jur. Nici Grecia nu-i mai brează la multe capitole mai ales că și acolo domnește un aer de prăfuială și deznădejde și sărăcie, dar la noi, la noi întreaga atmosferă îmi amintește de un dulap care scârțâie din toate încheieturile, care are uși prinse în balamale ruginite și întărite cu sârmă și peste toate-i un miros de nafatalină. Ce tristă mi se pare țara asta de fiecare dată când ies din bula mea cu oameni faini…

Ne-a hurducat avionul ăla ce ne-a dus în zări albastre, de zici că eram într-un autocar pe un drum județean neasfaltat de pe vremea comuniștilor. Am ajuns într-un final, după 12 ore, să-mi ajungă până la anul călătoriile și am promis că  de ajungem bine și-napoi, nu mai cumpăr combinații de bilete pierzătoare de zile de concediu.

Prima parte de vacanță a fost prea scurtă. În trei – o insulă, putea fi oricare, un hotel pe care l-aș vrea casă, leneveală și cărți și hlizeli și voie bună. Nu știu dacă în 11 ani de doi și-n 8 de trei am mai avut parte de atâta liniște și bine ca-n ălea cinci zile.

Am petrecut apoi momente faine – dar cu întrebarea, veșnica întrebare care mi-a zgândărit liniștea – Cum am putut trăi atâția ani aici?! prin locul care ne-a fost casă. Încă o dată, pentru a câta dată, am realizat că bine-i că am plecat de acolo. Că încă simt cum să sufoc pe străduțele ălea prăfuite, că oamenii-s la fel și au exact aceleași preocupări pe care le aveau și atunci – grija altora! că nu aș schimba nimic din ce-i acum, aici, pe ce-ar fi putut fi acolo. Și dacă la final de tras concluzii, din toată plecarea noastră, singurul lucru bun e faptul că Ion are șansa de a merge la o școală fabuloasă, cea mai faină școală din univers, tot nu-mi pare rău că am dat marea pe Bega. Oh, ce povești am auzit și acolo, despre pachetele de hârtie igienică ce trebuie duse la școală, că n-au, săpun și clor și sute de euro de dat pe manuale și caiete și alte rechizite. Învățătoarele care se schimbă tot la doi ani la ciclul primar, poziția struțului și la ei ca la noi, kilograme de teme, presiune cât cuprinde, copii ce trebuie văzuți nu auziți. Răsuflu ușurată – și mă bucur și-s recunoscătoare că am petrecut ani faini cu Ion, chiar și acolo, frumoși ani au fost și m-am bucurat de el și de noi. Atât mi-a rămas și nu-mi pare rău. Dar bine și la fix a venit schimbarea.

Acum suntem din nou la Timișoara, încă-s proaspete toate în cap. Le simt, le port, le duc.  Am noduri de povești în minte, aștept să se dezlege să le aștern mai ușor. Mă bucur de acasă, de gradele puține – bine-ar fi să țină! de soacră-mea care-i cu noi și asta înseamnă că sunt așteptată cu cratițe cu mâncare și casă curată. E bine.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

SUS ↑

Cu o moarte toti suntem datori, dar cui dracu' ? Doresc sa platesc !

Nu-mi pare rau ca plec, imi pare rau ca am venit.

Me and my monkeys

Times are bad. Children no longer obey their parents, and everyone is writing a book.

Pisica Neagră

We're all mad here!

Ana - O mamă curioasă

Poveștile și curiozitățile unei mame imperfecte

Andrei Albu

Blogger, IT-st, om cu chitară

Garden Walk Garden Talk

The Greater Garden of Nature

Corina Ozon

Colecționar de povești, hacker de minți și sentimente, furnizor de stări.

Blogul Monicăi S

Primul meu jurnal online pe un CMS

imaginecontinua

Lumea de altadata si cea de azi.....

smartbabyfilip

curiozităţile şi strădaniile unei mame în secolul XXI

luizapuia

Cuvintele potrivite sunt mereu simple..

Lecturi de mamica

recenzii carti, timp liber, dezvoltare personala, parenting

Cu o moarte toti suntem datori, dar cui dracu' ? Doresc sa platesc !

Nu-mi pare rau ca plec, imi pare rau ca am venit.

Me and my monkeys

Times are bad. Children no longer obey their parents, and everyone is writing a book.

%d blogeri au apreciat asta: