Referendum 2018: încălzirea

Am stat și-am cugetat, de-i musai să scriu mai mult decât am făcut-o deja, despre weekend-ul care a trecut (și de pe urmă căruia eu încă nu mi-am revenit complet). Două zile și-ncă un pic am petrecut afară din bula mea și încă nu știu de-i de râs ori plâns (știu, treba asta cu bulele devine cam obositoare dar adevărul e că niciodată până de curând nu mi-a fost mai evident că în țara asta există o sumedenie de realități paralele). Am zis că oi scrie puțin azi, puțin și mâine pentru că-s prea multe fazele care ar fi păcat să treacă nebăgate-n seamă.

Vineri după amiaza am decis să plec de capul meu până la secția la care am fost repartizată ca delegat la referendum. Pentru că, teoretic, ne aștepta întâlnirea cu președintele de secție și alți delegați pentru a stabili detalii, practic, pe când am ajuns eu erau acolo doar doi ce asigurau paza secției. Fuseseră luați pe fugă și așteptau deja de ore bune să vină cineva din comisii. Ne-am plimbat printre subiecte – despre școală, referendum, copii, familie, tradiție, politică, personaje din guvern. Nu aveau de gând să voteze, „Domnișoară, țara asta are probleme serioase, noi aruncăm banii pe prostii, nu votăm dar o să stăm aici să ne asigurăm că nu o să se întâmple minuni, știți, să se umple urna peste noapte” râde unul dintre ei și-mi face cu ochiul. Mai că mi-ar fi fost simpatic dacă nu-mi povestea, printre altele despre „copiii din ziua de azi care nu prea mai știu de frică și respect. Ți se urcă-n cap dacă-i lași, trebuie să iei măsuri. Și mai ales, să nu uităm, bătaia e ruptă din rai!”

„Pentru că nu-și avea locul acolo” repet eu pentru a mia oară. „Credeți? Eu cred că uneori e necesară” – și cu asta eu am mutat discuția în alte direcții. Am găsit însă puncte comune: prostia, politica, dar și o bârfă despre un (fost? actual? cine-i mai știe) ministru de la Palatul Victoria care, pare-se, fiind trimis de un prieten la guvern (un prieten care știa un prieten care știa un fost, actual, cine mai știe? prim ministru), poate, poate i-or găsi și lui ceva de făcut acolo, a mers cu o găină (vie) pusă-ntr-o plasă de rafie (de dar, ce altceva?). Când am auzit povestea am râs bine și i-am zis că nu-l cred. Când am aflat despre cine-i vorba mi-am dat seama că-i greu să inventezi așa ceva.

După câteva ore de așteptare în fața școlii ajung și președinții celor două secții nervoși nevoie mare pe motiv că toate fuseseră lăsate pe ultima clipă sau făcute-n grabă (de către organizatori). Apar și doi dintre delegații de la secția mea – doamna de la UDMR, o femeie la 60 de ani, foarte jovială și domnul de la PSD, un fel de vecinul – administrator de bloc, dar varianta simpatică. Președintele e un tip masiv, nu reușesc să-l citesc din prima dar pare foarte serios. Ceilați au chef de glume iar doamna de la UDMR, care intrase la magazinul din colț înainte să ajungă și-și cumpărase un lac de unghii, are chef de povești.

– E în culorile toamnei! Din ăsta nu aveam, mereu cumpăr așa, când intru la magazinul din colț, am multe acasă! Vă plac lacurile de unghii? Ce culori? Oare cât stăm aici azi? Am întârziat. Credeți că vine lume la vot? Eu o să-mi aduc și niște sandwich-uri mâine, nu știu dacă primesc de mâncare de la partid. Dumneavoastră?

Reușim să intrăm în secție și pentru că-i vineri seara, e târziu și toți vrem să plecăm acasă, ne mișcăm repede. Lipim geamurile, pregătim buletine, ștampile, sigilăm urna, aranjăm lucrurile pe mese. Ieșim și mai dăm o tură de badă de lipit și pe ușă, în prezența pompierului. (mie în continuare mi se pare de-a râsul, plânsul lipitul urnelor cu bandă adezivă și lovite cu ștampila, ferestrele lipite și ele iar la final, ușa care se închide cu cheia și banda lipită peste yală!)

În drum spre casă sutem trei. PSD și UDMR discută dacă vor vota ori ba.

– Știți, eu nu am nimic cu ei, să se iubească, să facă dar nu să îi vedem și noi. Nu, cu asta nu pot să fiu de acord, spune domnul de la PSD iar doamna îi dă dreptate.

Eu nu spun nimic și din privirile lor pricep că nici nu se așteaptă să o fac. Ne dăm întâlnire pentru a doua zi la 6:30. Sună dureros de devreme pentru o sâmbătă dimineața dar nu mă sperie. Sunt gata.

Reclame

2 gânduri despre „Referendum 2018: încălzirea

Adăugă-le pe ale tale

  1. „mie în continuare mi se pare de-a râsul, plânsul lipitul urnelor cu bandă adezivă și lovite cu ștampila, ferestrele lipite și ele iar la final, ușa care se închide cu cheia și banda lipită peste yală!„

    …. la fel si mie, imi pare asa de… cum sa zic?…. rudimentar?

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

SUS ↑

Cu o moarte toti suntem datori, dar cui dracu' ? Doresc sa platesc !

Nu-mi pare rau ca plec, imi pare rau ca am venit.

Me and my monkeys

Times are bad. Children no longer obey their parents, and everyone is writing a book.

Pisica Neagră

We're all mad here!

Ana - O mamă curioasă

Poveștile și curiozitățile unei mame imperfecte

Andrei Albu

Blogger, IT-st, om cu chitară

Garden Walk Garden Talk

The Greater Garden of Nature

Corina Ozon

Colecționar de povești, hacker de minți și sentimente, furnizor de stări.

o dama ocupata

trancaneli despre carti, calatorii, copii, chestii, trestii

Blogul Monicăi S

Primul meu jurnal online pe un CMS

imaginecontinua

Lumea de altadata si cea de azi.....

smartbabyfilip

curiozităţile şi strădaniile unei mame în secolul XXI

luizapuia

Cuvintele potrivite sunt mereu simple..

Lecturi de mamica

recenzii carti, timp liber, dezvoltare personala, parenting

Cu o moarte toti suntem datori, dar cui dracu' ? Doresc sa platesc !

Nu-mi pare rau ca plec, imi pare rau ca am venit.

Me and my monkeys

Times are bad. Children no longer obey their parents, and everyone is writing a book.

%d blogeri au apreciat asta: