0

Îmi doresc un cititor

Prima carte pe care i-am citit-o era una cu povești de noapte bună. Ionuț avea doar câteva zile – era cât o sticlă de suc, mic, urât, chel și cu gura mare. Dar era al nostru. Îmi amintesc fotoliul din camera lui, era cu o pernă moale la spate. Pe el îl pusesem să stea la mine pe burtă și-i citeam aproape în șoaptă. Un ritual pe care timp de șapte ani jumătate l-am respectat aproape seară de seară cu mici excepții. De la cinci sau șase cărți pe care le aveam atunci, la început, în bibliotecă am ajuns în prezent la câteva sute. Uneori citim aceași carte timp de zile bune, alteori citim chiar două sau trei, uneori aleg eu, alteori el sau ta-su. Fiecare își are preferințele dar un lucru e sigur: și lui îi plac la fel de mult cărțile cum ne plac și nouă.

Anul trecut, înainte să venim în țară, când încă era în clasa 0 – în Grecia, la minunata și draga noastră Katerina, începuse să fie curios: ce-i cu literele, cum se leagă, cum arată un cuvânt? Stătea în continuare ore-ntregi (dar cine avea atâta voce și putere?) să ne asculte citindu-i povești dar întreba tot timpul – ce literă e asta, ce literă e cealaltă? Cu ta-su a descoperit alfabetul grecesc și-i plăcea la nebunie să caute litere care seamănă cu alfabetul latin. Mă întreba și pe mine despre literele „mele”, care-s, cum sunt, cum se citesc? Mă feream să-i zic prea multe, lasă, să fie curios pe când a merge la școală.

– Dar Katerina ne-a învățat toate literele scriindu-le în aer! Și ne-a pus și pe noi pe podea și am făcut și alfa și beta și le-am făcut pe toate! Vrei să-ți arăt?

Și-mi arăta și mă luminam la față gândindu-mă ce frumos e să înveți prin joacă și cu degetele-n aer. În ritmul lor, unul mai repede, unul mai încet, unul mai curios, altul mai puțin dar toți cu sufletele deschise și mințile curate.

Anul acesta, din nou, o clasă 0, în țară. A început să-și piardă elanul dar n-am băgat de seamă din prima. Ci doar când am văzut că ascultă dar nu întreabă. Știam că știe – dar undeva, pe drum, a pierdut întrebările cu care eram obișnuită „Ce literă-i aia?” și „Cum se citește cuvântul de acolo?” Între timp s-au lămurit multe, povestea nu-și are încă locul aici. Așa că acum suntem în faza în care vrem să trecem peste, să uităm și să revenim acolo unde ne-am oprit.

Iau cartea de povești, îl provoc, hai, citește-mi tu, o împinge cu ciudă, nu, nu vreau, nu-mi place, nu pot, nu știu. Înghit nodul o zi, două, trei, zece.

Astăzi iau altă carte, o iubește, o știe din cap – e Harold și creionul mov. Are litere mari, rotunde, textul nu-i lung. Se tolănește lângă mine, deschid cartea și încep să inventez o primă fază, pompoasă tare. Trag cu ochiul la el, îl văd cum se încruntă.

– Păi stai, că nu-i așa.

– Cum să nu fie așa? Ia ascultă încă o dată: Era un băiețel care se plimba pe o cărare și care…

– Nu, nu-i așa. Citește cum trebuie!

– Eu citesc. Un băiețel care a făcut un pârț. (da, am spus pârț)

Râde și râde nu se oprește decât după un minut bun.

– Dar nu citești bine!

– Hai mă, eu nu citesc bine? Glumești! Uită, iau literă cu literă.

Le amețesc într-un hal fără de hal. El râde de se ține cu mâinile de burtă.

– Stai să-ți arăt eu cum se face.

Îmi citește prima frază. O recitesc și eu, corect de data asta. Apoi, o iau cu ale mele și pe pagina următoare. Râde, chițăie, râd și eu, râde din nou, citește. Ajungem în ritmul ăsta pe la jumătate, eu încep să citesc corect dar pun și cuvinte ce nu-și au locul. Mă corectează, râde.

E gata, închid cartea. Dintr-o dată mă privește serios.

– M-ai păcălit.

Aș putea să-i spun că nu. Că până la urmă-s mama și știu mai bine. Dar l-am păcălit. Dau din cap și-i zâmbesc.

– Nu-mi place deloc că m-ai păcălit. De fapt sunt de-a dreptul furios.

– Da, îmi pare rău, dar chiar voiam să te aud citind. Nici eu nu știu de ce – simt că mint și nu vreau să o fac. Adică știu: pentru că mi-e teamă că nu știi sau că nu-ți place sau că nu  o să vrei să citești niciodată.

Mă privește așa de serios de-mi vine să intru în pământ. Încerc să aplic ce la ta-su funcționează întotdeauna:

– Dar ai văzut ce bine ne-am distrat? Și am râs?

– Am râs. Dar să nu mă mai păcălești.

Înghit în sec, înghit când îl îmbrățisez, înghit în gând în timp ce le scriu pe toate ăstea. Sper că-s doar temeri neîntemeiate și că de-acum încolo o să avem noroc și-n asta așa cum am avut cu celelalte.  Și că Ionuț o să fie la fel de cititor – ca mine și ca ta-su…

 

Cum a fost la Berlin?

Absolut fantastic. Prima vacanță cu Ionuț și doar cu el, prima dintr-un șir lung, așa ne-am promis, așa să fie. Acum vreo trei ani am fost într-un weekend acolo, eu și K. Ionuț a rămas acasă, supărat nevoie mare – cum puteți merge doar voi doi? Suntem o familie! Familia merge împreună! I-am promis că la prima ocazie vom merge amândoi și iată, s-au legat și aliniat toate: cu bilete de avion ieftine și plecare din Timișoara, cu Andreea care ne-a găzduit, fără muci, cu chef de plimbat și conectat și stat împreună. A fost minunat.

De data asta nu am exagerat cu planurile și listele. Ne-am luat timp și Ionuț a ales ce a vrut, eu doar am fost cu el. Lego (mini)land, muzeul tehnic, plimbări cu tren, metrou, tramvai, Brandenburger Tor, câteva parcuri și un fleamarket de duminică dimineața. Cafea băută-n tihnă, joacă acasă și în parc, joacă cu Ada, mers la culcare devreme și trezit cu noaptea-n cap.

Dacă la vizita de acu’ 2 ani am plecat cu inima întrebătoare – nu mi se părea a fi cine știe ce orașul (față de Viena care e, ei bine știți și voi cum e!) de data asta mi-a căzut cu tronc. Mi-am dat seama că-s făcută pentru un oraș mare, simt mai bine, sunt mai eu decât în alte părți. Mă văd trăind și acolo o vreme – plimbându-mă pe străduțe înguste și clădiri pictate. Parcuri și verde cât vezi cu ochii – un oraș care m-a copleșit. Data trecută am simțit cumva apăsare și tristețe și mult negru și gri, dar e drept, m-a plimbat grecul prin toate locurile care musteau a istorie pe care cu siguranță toți am fi vrut-o să fie doar poveste. De data asta am mers cu Ionuț printre ruine și am simțit cum se ridică și se duc toate gândurile urâte. Bucăți de zid și explicații și „De ce unii oameni sunt supărați pe alți oameni, de ce nu putem fi toți fericiți, mami?”

Pentru un weekend lung, pentru un weekend de conectare, de familie, de ce vreți voi, e destinația perfectă și nu-i nici chiar așa de scump. Bilet de o zi – care acoperă toate liniile de transport din oraș, 7 euro. Mâncare bună la tot colțul, supermarket-ul cu prețuri poate chiar mai mici decât în România, intrare la muzeul tehnic (unde am stat vreo 4 ceasuri) preț pentru mini – familie, 9 euro. Mai piperat a fost biletul pentru mini Legoland – dar de le iei online, economisești de-un prânz la un restaurant decent.

Nouă ne-a plăcut, ne-au făcut și oamenii faini să ne simțim ca acasă – și-i clar: până să ne mutăm acolo, cândva, cu siguranță mai mergem într-o vizită, două, trei.

 

 

0

Curiozitatea a ucis pisica

Ieri seară am ajuns acasă după 4 zile de vacanță la Berlin în doi – eu și Ionuț. A fost atât de bine, dar atât de bine, de încă oftez a dor și poftă de ducă. Am pornit seara la drum, eram sigură că o să se lase cu lacrimi și nervi (ora lui de culcare e cel târziu ora 21) așa că, ce să vezi, m-am relaxat, aveam deja gândul că știu ce mă așteaptă. Și evident, m-am înșelat. Ionuț a fost în formă de zile mari. Începând cu entuziasmul de la decolare: „Bagăăăăă, apasă acelerația, iuhu, am decolat, Berin, venim! Mamă, cât sunt de emoționat, ce vacanță minunată o să avem! Iuhu! Iubesc decolările! Iubesc avioanele! Vă iubesc pe toți!” (sunt convinsă că ar fi sărit într-un picior de nu-l ținea centura) urmat de descoperirea unui joc fantastic (spânzurătoare) și drăgăleli și strâns în brațe.

– Auzi, spune el, era și o fetiță pe care n-am mai văzut-o…

– Ha?

– Și avea niște sandale incomode, așa, sandale stupide care-s doar să te uiți la ele că oricum nu poți să le porți… și nu putea să se joace și ea…

Eu fac urechile mari, mari de tot. Mă bag cu capul în spatele lui – el desenează de zor și-mi povestește. Încerc să prind momentul și să nu-i dau drumul.

– Și am stat amândoi pe bancă. Știi cum o cheamă?

– CUM?! Spune-mi!! Vai, ce mult îmi place să te ascult povestindu-mi din ăstea! Adică n-ai mai povestit niciodată! Oh, ce fain, hai, spune-mi repede, vreau să aflu cât mai multe (domolește-te Alexandro, că doar nu ți-a spus că se însoară!)

– Olivia.

– Wow, ce nume frumos, oftez eu. Simt cum prind aripi.

– Care-i numele frumos?

– Olivia! Cum care?! sar eu de colo.

– Cine e Olivia? întreabă el și-l văd cum zâmbește fâstâcit.

Eu mă aprind. Ce se întâmplă aici?

– Cum cine e Olivia!? Păi tu mi-ai povestit despre ea! Eu te întreb cine e?! Hai, spune-mi mai multe că mor de curioasă.

– Nu, nu cred că-ți mai spun nimic.

Așa, să-mi fie de bine că m-a ars curiozitatea.

 

 

1

Puterea de a fi invizibil

Am urechi sensibile zilele ăstea. O fi pentru că Ion și-a vărsat tot năduful și a scos tot ce mai era de scos? Sau pentru că au fost multe zile în care s-au strâns tot felul și deja simt că-s obosită și nici cu răbdarea nu stau prea bine? O fi de la faptul că buni și bunu au fost în vacanță, plimbare prin munți și ne-am trezit doar noi trei fără pauză și evenimente-n lanț?

Ne-am pus pe o bancă în parc. Pe lângă noi, niște băieți – destul de tineri. Construiau o scenă și se pregăteau să ridice un cort. Aud că-și bagă una alta, unul e nervos, altul comentează, se lasă cu tot felul de organe-n discuție.

– Uf, mie nu-mi place deloc să-i aud pe oamenii ăștia vorbind așa, îi spun lui Ionuț.

– Păi nu-i băga în seamă, ignoră-i!

– Da, ok, dar e foarte neplăcut să auzi expresii din ăstea. Nu cred că e nevoie să vorbească așa.

– Probabil că sunt supărați. Eu doar atunci spun prostii.

– Super. Acum o să înveți și câteva noi!

– Stai liniștită, le-am auzit și înainte! Eu știu deja cuvintele ăstea! Și oricum eu nu îi bag în seamă! Doar mă uit cum construiesc…

– Și cum poți să îi auzi dar să nu îi bagi în seamă?

– Îmi închipui că sunt invizibili!

– Păi invizibili, invizibili dar de auzit, tot îi auzi. E ca și cum ai auzi niște voci fără să vezi cine vorbește!

– Da, dar te concentrezi. Să nu-i vezi și să nu-i auzi!

– Și cum faci asta?!

– Așa cum fac eu când spui tu chestii pe care nu le aud dar nu vreau să le fac!

– CE?! Adică POFTIM?!

– Cred că așa fac toți copiii când aud chestii pe care nu vor să le facă. Ne concentrăm și ne imaginăm că sunteți invizibili.

– Dar de auzit, tot ne auziți. Invizibili, invizibili dar vocea se aude de undeva!

Râde.

– Atunci poți să spui: oh, dar eu nu vă aud!

– Și eu răspund: dar mă auzi! Că dacă nu m-ai auzi, nu ai fi zis că nu mă auzi!

– Cine vorbește? Vorbește cineva? Mi s-a părut că aud ceva, dar DOAR mi s-a părut! Nu, de fapt era un pârț.

Râde și mai tare. Râd și eu. Tinerii își văd de treabă, mai bagă, mai scot, noi ne vedem de-ale noastre.

– Ai văzut? mă întrebă copilul cu zâmbetul până la urechi. Ai și uitat să-i mai bagi în seamă.

Uneori, toate sunt așa de ușoare…

 

0

Încercări

Las în urmă două săptămâni de groază. Cu niște ferestre de lumină, că doar n-or fi toate negre în același timp, dar tot de groază și urâte au fost zilele ce-mi stau în spate. La job, am dat-o de gard rău de tot cu un proiect care, teoretic, nu ar fi putut da greș. Ei bine, am reușit performanța și încă-mi vine să mă bag în dulap când îmi amintesc. Am adus la Timișoara o expoziție faină, cu public foarte bine definit. Nu-i pentru publicul larg – și asta o spune și titlul ei. E nișată și-i bine că e așa – cât de greu poate să fie să o promovezi?  Sunt convinsă că și un student în anul I ar putea să se ocupe de PR-ul ei și să ia notă mare la examen. Ei bine, surpriză. Da, sunt plină de surprize. Am ignorat complet publicul țintă – pentru că mintea mea e doar la tineri, i-am băgat în programul de promovare doar pe studenți. Care studenți erau în plin proces de predare de proiecte și clar, n-aveau timp de vernisaje și alte minuni cu pișcoturi (n-am avut) și șampanie (nici din asta n-am avut). Am trimis eu mesaj cu cântec la presă (pe care de data asta aș fi putut-o ignora complet) și a fost cam degeaba. Publicul țintă trebuia chemat personal – sau mă rog, trebuia verificat de câteva ori de mesajul a ajuns și la ei. Ups, n-am făcut-o nici pe asta.  Și am chiar și un prieten în domeniu, care și el îi știe pe toți și pe toate – și-l văd și des și naiba știe ce o fost în capul meu pentru că nici lui nu i-am spus prea multe. Probabil că în mintea mea n-a fost nimic înafară de studenți. Așa că, în lista lungă cu ce să nu facem când organizăm un eveniment, eu am bifat tot ce era de bifat. Stai jos, 4!

Apoi au urmat episoade cu pixeli și imagini prea pixelate și texte ce au trebuit corectate cu 10 minute înainte să intre la tipar. Încurcături cu titluri, ba doamnă, ba profesor doctor, ba conferențiar, ba stimată. Taximetristul care trebuia să ia la aeroport artistul a uitat să meargă după el. Bannere care trebuiau să facă piața să vuiască și lumea să vorbească trebuie mutate în altă parte unde vuietul n-o fi așa puternic. Și tot așa.

Colac peste pupăză, Ion trece prin episoade pe care mi-am promis că nu le va mai trăi vreodată. Și îi ies toate frustrările și supărările cu lacrimi multe și stau cu el și stăm toți trei. Și îl țin în brațe și el pe mine și ta-su e și el cu noi (deja înțelege bine ce zicem) și-mi spune că nu a fost un an ușor, n-a fost deloc ușor și lui în continuare îi este dor de mine și așa-i că și mie de el? Și-și amintește ce viață frumoasă am avut noi până n-a crescut și ce dor îi este lui de făcut litere în aer cu Katerina.

Lăsăm în urmă două săptămâni urâte tare. Azi am luat bilete care ne vor duce la mare și la soare și trei săptămâni o să ne prefacem că n-am plecat niciodată nicăieri.

1

MAS PR P. A. M, blondă creativă

În loc să stau să vă povestesc despre cât de faină e cartea Marei, despre cât de bună a fost înghețata de azi, sau, și mai bine, despre câtă poftă de învățat chestii noi am, despre cele mai faine colege pe care și le-ar putea dori cineva, ei bine, în loc să fac asta, trebuie să-mi vărs năduful. Că altfel iar urmează nopți albe cu gânduri dese. Mi-am amintit de un text scris anul trecut, după doar câteva luni de acasă – despre chestiile care mă enervează și mă obosesc și mă seacă de energie. Ziceam așa: „…am ascultat zilele trecute niște discursuri așa de plicticoase – la un moment dat aș fi putut jura că unul dintre cei ce recitau cele de pe foaia de dinainte, căscase! și mă gândeam, cât de ciudați suntem noi, oamenii mari, prinși între o limbă de lemn și niște obiceiuri care ne mănâncă minute, ore, zile din viață? Ce fain e să stai să asculți un minut, două, zece, un ceas chiar, vorbe care-ți rămân și de care-ți amintești! Până la urmă care-i bucuria de a scrie un text care-i plictisit încă de dinainte de a-i da glas? Pe care-l poți folosi de câte ori vrei pentru că oricum nimeni nu-l ascultă, aude? Are vreun sens să ținem de prostiile ăstea oficiale care nici nu-ți dau nici nu-ți iau?”

Și-mi dau seama că dacă e un lucru pe care eu l-aș interzice sau, și mai bine, l-aș face de râs cu fiecare ocazie ar fi vorbitul pe ton oficial și prezentarea titlurilor cuiva în orice discuție sau dialog sau mesaj. Adică dacă trebuie prezentat cineva cu un titlu pompos, oamenii ar trebui să sughită după fiecare cuvânt. Un fel de domnul ^sughiț^ doctor ^sughiț^ profesor ^sughiț^ conferențiar ^sughiț^ matematician ^sughiț^ Popescu. Sau, cum îmi sugerase Ionuț astăzi – că doar nu era să am astfel de gânduri fără sprijin moral din partea celui mai dur critic al meu! nu sighițuri ci pârțuri. Cred că asta ar fi soluția întru relaxare.

Până la urmă, revenind la ton serios, cine naiba are nevoie de asta? Adică în clipa în care-ți auzi titlul citit de alții te simți mai bine? Mai deștept? Mai frumos? Mai reprezentativ? Mai important? În clipa în care deschizi un mesaj în care stă aliniat tot ce ai studiat tu vreodată, și se umple rândul, îți crește inima de bucurie? Îți face viața mai frumoasă? Te simți mai respectat? Nu pot să pricep – oricât m-aș strădui. Asta înseamnă că și eu de pun un Mag.* în fața numelui cresc în ochii cuiva cu o stea sau două?  (*Magister ca la Viena, că am voie și dacă tot suntem aici am voie chiar și-un MAS PR, poate îmi vin idei și gânduri de dat mare și la semnătură adaug și eu cârnațul pe lângă nume).

N-ar fi mai fain și mai blând de nu ne-am ascunde după titluri și poziții și am fi doar ceea ce suntem? Oameni adică?

0

Teoria degetului mijlociu

Cred că asta a fost una dintre cele mai lungi zile din ultima vreme. Oficial încă nu e gata, dar Ionuț doarme așa că eu sunt pe cale să trag cortina. Am venit acasă pe jos. Eu, după o zi de organizat afișe și liste cu voluntari și măsurători cu rigla de lemn. El, după o zi lungă în care iar a fost rebel și cu prietenul „Nu am chef” în brațe. I-am spus că-s prea obosită – obosită de toane, de vorbit singură, de chinut să înțeleg cum să mă mai port cu el, cum să ajung la el, mereu în căutare – ce să-i spun, cum să-i spun, când să-i spun, că-i mai tot mereu ciufut și Gică contra și cu scutul ridicat și gata de atac.

Acasă m-am pus lângă el, pe jos. Și-a împins capul în umărul meu și a rămas acolo. Am aflat multe – că Horațiu i-a propus să plece de la școală pe ascuns dar el nu a vrut să plece fără ghiozdan. Că el oricum știe cum să ajungă acasă singur, știe chiar și ce să facă dacă e atacat de hoți. Și cum intri în bloc, doar nu ai cheie? Sun la jandarmerie să te sune pe tine. Mă ia cu frisoane gândindu-mă că le-a trecut prin cap, chiar dacă doar o secundă și în joacă, să plece de la școală. Îl întreb, așa, cu vocea tremurând, exact cum simt, ce crezi că o să fie-n mintea lui buni dacă vine după tine și nu ești? Sau a lui tati? Sau a mea, dacă vin să-ți fac surpriză și să te iau de la școală și nimeni nu știe unde ești? Văd că-i tremură buzele și nu mai spun nimic. Sper că nu e nevoie de mai mult. Trimit mesaj și către doamna, să aibă ochii pe ei, că-s puși pe fapte mari și mai mereu ce-i sigur, e sigur.

Apoi se-ntoarce vesel către mine și-mi arată degetul din mijloc. Întâi îl aranjează, le lipește pe cele două de lângă el, le apasă bine și scoate mijlociul triumfător, în fața mea. Simt cum se face praf și ultima fărâmă de minte-ntreagă.

– Știi ce-i ăsta? mă întreabă cu gura până la urechi.

– Un deget! răspund eu cu jumătate de voce.

– Dar ce fel de deget? Ce înseamnă degetul ăsta? insistă el.

– E mijlociul, ăla care duce chipiul! chițăi eu (dar sigur nu e chițăitul meu)

– Și ce înseamnă dacă îl arăți cuiva?

– Cine cui l-a arătat?!

– Iar răspunzi dar de fapt mă întrebi… Iannis mi-a arătat cum se face și noi am arătat copiilor mai mari. Care au fugit după noi! Dar nu ne-au prins!

– Păi da, e un semn urât. E un fel de (nu-mi vine să cred ce explicații tâmpite dau!) „ești un prost” în limbajul semnelor. Dar tu n-ai nevoie de semne, tu știi două limbi și mai înveți alte trei. Cred că te descurci cu vorbitul.

– Și doar mai demult se folosea degetul ăsta?

– Nu, se folosește și acum. De cei care nu-s așa isteți. Și care nu știu să spună ce au de spus, atunci arată degetul. Mai ales când sunt nervoși. Dar tu nu e nevoie să arăți degetul ăsta.

– Și mai demult arătau degetul ăsta când voiau să spună ești prost? Adică pe vremuri când nu existau limbi și oamenii vorbeau prin semne?! Și dacă de exemplu, eu mă lovesc la degetul ăsta și mă doare, nici atunci nu pot să-l arăt?!

– Cui să-l arăți?

– Oricui. Poate prietenii mei sunt curioși și vor să vadă ce mă doare. Nu am voie să le fac semnul cu degetul?

– Mai bine nu.

– Dar dacă le arăt degetul și spun au au au, ca să știe că nu vreau să spun că-s proști ci doar că mă doare?

– Atunci poți.

– Dar mami, degetul ăsta dacă îl arăți așa, e ca un cuvânt urât doar că nu e cuvânt ci e semn?

– Aham.

– Și mami, dacă mai bine nu îl folosim atunci de ce s-a inventat? Degeaba?

O mai ducem așa vreun sfert de ceas. Teoria degetului mijlociu e gata să umple un volum. Nici nu aș fi crezut vreodată că un astfel de subiect ne va ține-n dialog aproape o jumătate de oră. Ceea ce cu siguranță (nu) vă doresc și dumneavoastră!