0

amintiri și ce urmează

Am încheiat o săptămână care m-a lăsat fără pic de energie. Plină de gânduri a fost și întrebări, de-o fi bine ce fac și de-s bune alegerile noastre. Plină de povești cu un Ionuț furios căruia nu-i prea place la școala pentru că deschidem caiete, închidem caiete, care duce dorul prietenilor lui (știi cum e, peste gard iarba e mereu mai verde și amintirile chiar te pot convinge de asta) și care suferă puțin, dar destul, că mama nu mai lucrează de acasă și timpul nostru împreună e cât o alună mică și pricăjită.

– Mai știi când eram amândoi, mereu și tot timpul?

– Mai știu.

– Aveai cel mai fain lucru din lume. De acasă!

– Da. Și mă bucur tare că l-am avut. Dar lucrurile se schimbă și eu aveam nevoie de o astfel de schimbare. Și-mi place mult lucrul meu de acum.

– Adică atunci nu ți-a plăcut?

– Ba da. Mult. Și-s fericită că am putut fi împreună așa de multe zile și luni și ani. Că ai crescut cu mine și eu cu tine. Și acum sunt fericită că suntem aici și am intrat în altă etapă. Și vezi, ai ocazia să te bucuri și de tati cum te bucurai de mine…

– Nu înțelegi. Tu ești principala!

Îl simt încordat și supărat. Știu că nu-i poate fi ușor – doar Ionuț nu-i prieten cu schimbarea!

– Dacă schimbăm puțin programul… Când vin acasă de la birou pun telefonul în dulap, nu pornesc nici laptopul, nu fac ordine și nici mâncare ci stau cu tine. Mergem în parc, biciclete, cinema, plimbare?

– Și ce mâncăm?

– Improvizăm!

Râde. De săptămâna viitoare intrăm în programul de primăvară. Cu mai multe salate și o casă mai dezordonată. Dar cu un copil fericit.

p.s. E prima dată în șase ani și 11 luni când el pleacă pentru un weekend cu alții, nu cu noi. Stomacu-i ghem, mintea-i alertă, prea multe idei mi se plimbă pe acolo, îmi suna-n cap încurajări pe care i le fac de când era de-o șchioapă, lumea-i mare, trebuie descoperită, să mergi, să zbori, să pleci departe, să descoperi. Cu o mână mi-aș pune lacăt la gură și aș astupa-o cu câlți și lipici. Cu alta aș trage-o pe prima și aș lăsa-o să zică. Chiar de-i greu și chiar de așa cum sunt acum o să tot fiu și altă dată.

 

 

0

Plictiseala e un dosar cu șină

Am intrat în program de aproape 5 luni și tot nu am reușit să mă organizez – după ale mele standarde. Am fugit dintr-o parte în alta și am amânat pe cât am putut umblatul după hârtii și acte și alte chestii care nu erau neaparat arzătoare. Luni însă m-am trezit cu gânduri mari mi-am propus să mă mobilizez și tot luni am ignorat sfatul acela sănătos cu nu lăsa pe mâine, lasă pe poimâine că poate nu mai trebuie să faci și azi de dimineață m-am pus pe dat telefoane și plimbat pe la  autorități. Să-i fac rost grecului de certificat de rezidență iar pentru asta, pe lângă n-șpe mii de copii e nevoie și de asigurare medicală – sau coasigurare. Ca să-l coasigur, pe lângă alte n-șpe mii de copii, e nevoie și de o adeverință că n-are venit (nu-i angajat, nu prestează nici o activitate aducătoare de venit etc etc etc). Care adeverință are nevoie de un număr personal pe care el nu-l are, că nu-i român și drept urmare, e nevoie de alt set de hârtii care au o concluzie: un număr. Și-mi spun hai să nu sun, să merg direct la țintă, birou de informații au cu siguranță și oricum e-n drum. Mă întâmpină un domn jovial și cu nasturi descheiați, îi recit lista, aprobă fericit – domnișoară, ați venit cu temele făcute! dar neaparat copia după buletinul soțului să fie clară ca să se vadă și adresa! Dau din cap că am priceput, dar de fapt pricep zece minute mai târziu, că-n Grecia în buletin nu apare și adresa. Mă-ntorc dar între timp domnul dispăruse așa că pun mâna pe telefon. Răspunde o doamnă, se prezintă, îi recit lista cu actele:

– Împuternicire, formular, copie după buletinul meu, copie după al lui. Dar să știți, în buletinul lui nu figurează adresa.

– Atunci, pașaport.

– Păi în pașaport nici atât!

– Dar știți, pe hârtia cu număr pe care o va primi o să apară și adresa dânsului din Grecia.

– Am înțeles. Ce nu înțeleg e cum face dovada că aia e adresa lui din moment ce nu apare pe nici un act. În Grecia de obicei, duci o factura, unde apare numele și adresa. Aduc așadar o factura?

Liniște.

– Păi nu știu.

– Ok. Și dacă dumneavoastră nu știți, cine știe?

– Mergeți la autoritate cu împuternicire, formular completat, copie dupa buletinul dumneavoastră și copie după cel al soțului, repetă ea. Duceți acolo toate actele pe care le aveți și o să vă spună dacă sunt bune sau nu.

Îmi vine să o întreb unde lucrează și de fapt cu cine vorbesc. Poate am greșit numărul. Dar nu întreb nimic pentru că nu vreau să mă enervez. Și chiar nu o fac până nu închid telefonul (oh, unde-s vremurile când puteai trânti telefonul!?) iar apoi le las să curgă în șuvoi. Vorbe una și una.

Acum stau la ceas de seară cu un ceai de valeriană lângă mine și încerc să mă dumiresc. Cine a zis că apuc să mă plictisesc?

 

0

Gânduri și-o lansare

După ora opt – ceas de seară, încerc să mă țin departe de Facebook. Mi-e plină mintea de teorii și conspirații și am impresia că nesimțirea e mai mare ca oricând (sau așa o fi fost mereu dar n-am observat?) și nu, nu doar în ograda noastră. E drept, la noi e mai groasă și-s mai multe și toate-s cam adunate, stau să explodeze cumva dar parcă mă lasă puterile și adevărul e că-s sătulă de nopți nedormite și gânduri de luat lumea-n cap. Unde să mă mai pornesc mai ales acum? În sfârșit am o bulă faină de tot, cu oameni unul și unul, nu-i nici prea frig, nici prea cald, lucrez ce-mi place, dau peste personaje ce-și scriu singure povestea după doar o întâlnire, pline de inspirație-s toate și încă n-am poftă s-o iau din loc. Ionuț mă testează, cică dacă plecăm de la Timișoara, n-ar fi mai bine să ne mutăm pe altă planetă că oricum aici sunt șanse ca soarele să explodeze cândva și să ardă tot în cale. Îl întreb unde a auzit povești din ăstea, se hlizește și-mi spune că doar sunt povești de toți știute dar adevărul e că le-a văzut pe internet, cândva, demult, când îl scăpasem liber pe youtube. Și apoi îl simt că-i revoltat când aude că vreau să merg din nou la proteste, nu, nu s-au terminat, măi mami, dar hoții ăștia sunt deja ca niște super eroi cu niște super puteri și noi trebuie să facem ceva, să prindem puteri și mai puteri ca altfel nu-i chip să scăpăm de ei! Tu-ți dai seama că-i urmăriți deja de două săptămâni și tot nu i-ați prins? Vă fac eu o armă cu laser, să vezi, o să funcționeze. Îi îmbrățisez entuziasmul și punem la cale campanii de atac, apoi ne prăvălim pe canapea și revenim la ale lui – câte lego trebuie să mai cumpărăm până avem tot ce-i în catalog?

Mă țin departe de știri și-n timpul zilei, mi-au mâncat prea multe zile din săptămânile trecute, mă simt așa de obosită și mi-e parcă tot mai greu să discern între ce-i grav și ce pare a fi grav pentru că ne spun alții că e.

Dar nu mă pot abține și mai trag cu ochiul și mă trezesc cu câte un zâmbet pe toată fața – când ridic ochii din telefon, în tramvai și văd câte o banderolă albă cu #rezist care face cu ochiul banderolei mele albe cu #rezist. Parcă suntem mai împreună decât eram și parcă totuși oamenii sunt faini. Și care nu-s și care insistă să stea strâmbi și încordați, ei bine, treaba lor.

Am pornit să scriu despre lansarea Fabulafia de sâmbăta asta și realizez că tot despre ce mi-a mâncat zilele trecute am ajuns să spun. Dar nu-i nimic, că nu-s singură. Sâmbăta asta lansăm super revista și la Timișoara, unde altundeva decât La Două Bufnițe – că v-am mai povestit eu despre el. Și-s fericită că s-au aliniat toate așa cum visam eu – și revista cea dragă (da, am o poveste și în numărul acesta!) și oamenii faini care vor fi prezenți și librăria care-i ca un fel de casa cărților (unde am vrea toți să ne mutăm!). Cine-i prin oraș și are și copii la el, sâmbătă, 18 februarie, de la ora 17.00, să facă bine să vină. Și ca să fie și mai clare lucrurile, avem și eveniment, pe Facebook, unde altundeva? Îl găsiți aici – de luat aminte și mai ales, dat mai departe!

3

Idei bune să-mi ajungă

Uneori îmi vine câte o idee bună. Știți, una din ălea care atunci când apar deasupra capului meu se strâng norișori și steluțe și artificii. Nu neaparat în ordinea asta, dar înțelegeți ce vreau să spun. M-am gândit că am destule ore de stat peste program cât să-mi iau o zi liberă pe care să i-o dedic lui Ionuț. Mai ales că-i în vacanță. Să facem amândoi ce-i place lui cel mai mult și cel mai mult. Să mergem în parc, sau la cinema, să mâncăm prânzul în oraș și apoi să probăm niște prăjituri noi. Să venim acasă, să citim, poate, poate mai apuc și eu o pagină din vreo carte de-a mea. „Mami, asta-ți place ție să faci și îmi place și mie dar doar uneori. Acum vreau altceva!” mă anunță el și eu aștept cu capul plecat.

– Vreau o zi cum aveam în Grecia !

– Adică la plajă?

– Nu! Cu prietenii mei care vin la noi de dimineața și stau până seara!

Îmi face o listă de vreo opt. Pe mine mă umflă râsul, doar nu-s nebună. O scurtăm la doi și un extra din partea casei ales de mine. Ca-n democrație. Așa că azi am zi liberă de stat acasă și pe lângă Ionuț mai am trei. După ce s-au bătut ca-n codru și au format cele mai improbabile alianțe, s-au băgat sub pat, în cort și tocmai au trimis un mesager după alt sul de hârtie igienică. Nu îndrăznesc să trag perdeaua.

P.S. Au și fluier!

P.S. 2 Nu mai sunt mami, sunt Alexandra.

 

1

(re)Organizare

N-am mai dat pe aici, prinsă fiind, de bună voie, într-un cerc: casă, job, Ionuț și crețul, casă, job, Ionuț și crețul. Mă simțeam – și încă n-am scăpat de asta – ca un șoricel din acela care aleargă-n viteză pe o roată și nu-i dă de capăt. Toate-s la fel și la fel sunt toate. Încep ziua cu un ceai negru, merg mai departe cu unul verde, proiecte, mesaje, trei limbi și nu-s destule, oameni noi, fețe noi, gânduri noi, ajung acasă ca să fugim la germană sau ne jucăm cu lego, citim povestea cu Nikolas o dată, de două ori, de zece ori, haine la spălat, tragem o fugă-n parc, îmbrățișări pe fugă, ce-i asta? unul dintre cele nici nu mai știu câte proiecte îmi sare-n față când pornesc laptopul, îl fac mic de tot, ce mâncăm mâine?, trebuie să mergem la cumpărături, aspirator, strânge casa, fugi, aleargă, caută-ți un loc gol din minte unde poți să stai să respiri puțin. Și-mi dau seama că iar e seară, rutina-i rutină, cină, baie, citim altă poveste de noapte bună – azi eu, mâine ta-su, poimâine iarăși eu. Copilul adoarme, ta-su moțăie lângă mine, mă așez pe canapea, cu pătura peste picioare, cana de ceai e nelipsită, viața mea e pe Pinterest și Instagram și mă pufnește râsul pentru că nu-s în stare să mă decuplez. Arunc telefonul, pun mâna pe o carte din teancul de lângă pat dar cad lată după câteva minute. Și a doua zi o iau de la capăt.Și aș fi dus-o așa, ca un roboțel, cu privire-n jos și hai, repede, trebuie să mergem! în  gând și-n exprimare – învăț din mers ce se întâmplă, mă dor degetele de la rulajul fin, pe telefon și-s convinsă că aș fi dus-o încă mult și bine tot așa, în ritm, fără nici un țel precis.

Dar bine că mi-a atras atenția crețul că parcă-i plictisitoare viața așa și mi-am amintit de zilele în care mă plângeam eu de monotonie în timp ce el se chinuia să țină pasul cu toate ce-mi treceau prin cap și care erau musai să fie făcute. Așa că m-am așezat în tihnă, cu agenda pe genunchi și am dat programul în fugă pe unul cu sens: piese de teatru, opereta la care vreau s-o duc pe mama cadou de ziua ei, să-mi văd prietenii, să ieșim la cină-n doi, să mai descoperim câte un colțișor din orașul ăsta și musa-i să fie cu muzică bună. M-a umflat râsul când mi-am amintit cum anul trecut pe vremea asta visam cu ochii deschiși la evenimente și spectacole și bombăneam și-mi era ciudă că-s acolo și nu-s aici. Ei bine acum sunt și cam degeaba – ați zice – și așa am zis și eu până mi-am dat seama că e nevoie doar de puțină organizare.

O să mă trezesc mai devreme și nu, nu o să-mi mai beau ceaiul cu telefonul în mână și nici cu mesajele ratate, în minte. O să mă mă bucur de liniștea din casă și o să-mi pregătesc masa de prânz la pachet, o să-l trezesc pe Ion fără grabă, cu îmbrățișări și hai să vedem ce vise de azi noapte pot prinde viață din piese de lego. O să mergem la școală prin parc, fără să-l trag de mână. O să-mi beau ceaiul la birou, cu ochii pe geam. O să deschid facebook-ul doar când e musai să postez vești de dat mai departe despre evenimente și alte lucruri faine pe care le facem. Apoi o să merg acasă și o să mă bucur de lenevit pe canapea cu Ionuț și ta-su, între o plimbare-n parc și o nouă construcție. O să șterg mai puțin praful și hainele o să ajungă în mașina de spălat fără grabă. Vreau la teatru și la concerte și vreau să mă bucur de prietenii cărora le duceam dorul. În liniște și-n ritm în care apuc să-mi cadă bine. Și seara s-o petrec cu poveștile ce mă așteaptă să le scriu și cu poveștile scrise de alții.

Voi aveți vreun secret? Cum la faceți pe toate și apucați să vă și bucurați de ele?

1

Final de capitol

Cochetez de ceva vreme cu o chestie: să cumpăr cât mai puține lucruri. Să fie puține dar bune și cu banii puși la păstrare să-mi fac alți pitici fericiți (cu o escapadă la Madrid de exemplu). Gândul acesta mi se plimbă-n cap de anul trecut (inspirată de aici), dar în ziua a doua a lui 2017 mi-am promis că-l transform în rezoluție. Pentru că azi, căutând o pereche de jeans, am realizat că mie de fapt nici măcar nu-mi place să merg la cumpărături. Shoppingul nu-i pentru mine motiv de relaxare. Din contră, după un ceas prin magazine – dacă trebuie să și probez n-am nevoie decât de jumătate de ceas! simt că mă dor toate și visez la o canapea și ceai și liniște.

Mă obosește teribil căutatul, probatul, vânzătoarele – în Grecia mă scoteau din sărite pentru că stăteau și-mi respirau în ceafă, în România mă calcă pe nervi pentru că nu mă bagă în seamă și par deranjate de orice întrebare. Calea cea dreaptă o fi undeva prin Austria, dar adevărul e că m-am cam săturat de aceleași mărci și modele și forme.

Și cum spuneam, azi s-au aliniat planetele și mi-au dat cu cireașa de pe tort în cap. Am petrecut cinci ore la mall și până la urmă am cumpărat ceva doar ca să nu spun că am pierdut timpul degeaba. În primul magazin am cules vreo zece perechi e jeans, cică n-am voie să intru cu toate în cabină.

–  Îmi aduci tu alte numere de am nevoie sau ies eu și defilez în căutare?

– Nu știu ce să vă spun. Dar nu se poate.

În alt magazin am intrat cu trei perechi, una parcă stătea cum trebuie dar un număr mai mic nu mi-ar fi stricat așa că ies să-l caut. Pe când mă întorc, fata a făcut ordine pe acolo și a luat și ce nu trebuia luat.

În al treilea magazin s-a uitat lung la mine și mi-a spus că mai au doar numere foarte mici, adică pentru dumneavoastră sigur nu mai am! L-am înțeles pe crețul care a avut parte de un astfel de tratament anul trecut pe vremea asta. Cică numerele se opresc la XL, nu au mai mulți de X. El a plecat relaxat mai departe, eu astăzi aș fi pocnit-o pe duduie cu poșeta-n cap! M-am abținut și odată cu asta, mi-am promis că de azi încolo cumpăr doar online.

De la cei care mi le aduc acasă, le probez și le pot returna de nu-s bune. Deocamdată singurii testați sunt simpaticii de la ZOOT (simpatici nu doar din cauza lui Robi), Joules și niște ghete simpatice de la Shoppingdays.  Mai am pe lista Asos și Fashion Days, pe picior de testare. Ce alte recomandări aveți? Haine, pantofi și accesorii la un click distanță?

2

#2017

M-am trezit curioasă. Ce linii am tras anul trecut pe vremea asta, ce planuri am pus în coș pentru 2016? Nimic special, pare-se. Am vrut sănătate – și bine a fost că am primit – mai ales după experiențele din 2015 cu crize de rinichi și alte dureri și n-am vrut liniște ci piper și nebunie. Le-am căpătat din plin și ce să vezi? Până la urmă piperul și nebunia au fost cele care mi-au adus liniștea. 2016 a fost plin de schimbări. Am început anul cu semne de întrebare și căutări – plecăm? Ne mutăm? Anglia părea o idee bună în primele ore din 2016. Între timp ni s-au schimbat și planurile și destinația iar în august am venit în țară. Și din acel moment toate, dar absolut toate s-au desfășurat cu o viteză nemaipomenită. În două săptămâni am împachetat toată casa, am renovat-0 pe asta de aici, Ionuț a început școala, eu am găsit un job unde nici nu gândeam, a venit crețul – el încă-și caută drumul și ne-am așezat. Suntem de patru luni și eu simt deja că n-am plecat niciodată. Avem prieteni dragi aproape, ai mei sunt la doi pași (chiar doi!), sunt liniștită – așa cum n-am mai fost de multă vreme, Ionuț e bine și nici crețul nu se plânge. Pentru 2017 nu-mi fac planuri. Să o ducem tot așa, cu zile-n pace și cu dimineți în care mă trezesc zâmbind. Și dacă anul care vine îmi aduce  aduce cu el cu un strop de inspirație mai mult decât anul care e pe cale să se termine, eu mă declar mulțumită!

Așadar un #2017 cu inspirație să aveți și voi!